Masca de fier de pe chipul unei biografii

 "Nu se poate trece atat de usor peste sufletele noastre bolnave" , spunea, intr-un interviu din 1991, Gabriel Liiceanu. Dupa atatia ani, boala despre care vorbeste filozoful roman este si mai vizibila, eliberata de ramasitele entuziasmelor iesirii din comunism. Lunga "tranzitie" a reliefat si mai bine patologia unei suferinte de cele mai multe ori nerecunoscuta, dintr-o mandrie prost inteleasa. S-a vorbit mereu in acesti ani despre distrugerile materiale ale comunismului si nu suficient despre cele operate in corpul plapand al constiintelor. Ca in cazul traumelor de orice fel, constientizarea si acceptarea este primul pas catre vindecare, dar aceasta cere nu doar vointa, ci si forta interioara - vulnerabilizata si ea, daca nu distrusa in regimul comunist.

 Inainte de 1989, romanii au fost obligati, pentru a supravietui, sa se poarte duplicitar, la serviciu, dar si in familie adesea, sa poarte masti de aprobare sau de nonagresiune, eventual, fata de realitate. Dincolo de  mastile pe care si le puneau pe fata, in fiecare zi, si le inlaturau in prezenta celor in care aveau incredere, a existat si o masca de fier, aplicata brutal pe existenta cotidiana a celor care pareau sa fie "dusmani ai poporului". Ea s-a numit urmarire (secreta) sau chiar hartuire (pe fata) si a fost exercitata de fosta politie politica, Securitatea. Arhive cu dosare de supraveghere care se intind pe zeci de kilometri nu sunt, din pacate, de ajuns pentru a constientiza la nivel colectiv, astazi, ca si ieri, raul facut de aceasta institutie poporului roman. Subiectul e cel mai adesea intampinat cu grimase, iar refuzul de a recunoaste si a asuma aceasta adevarata plaga a trecutului nostru recent (si care isi intinde, ca o caracatita, tentaculele pana in prezent) da, poate, masura portretului moral al unei natiuni, la un moment dat.

 Initiativa  Editurii Nemira de a publica, sub forma de carte, documente extrase din arhivele fostei Securitati, insotite de studii introductive, este mai mult decat laudabila. Adevarul unor documente nu poate fi suspectat, el se impune, rece si fara drept de apel. O astfel de carte-dosar este Nicu Steinhardt in dosarele Securitatii, aparuta in colectia Biblioteca de istorie, cu o prefata de Toader Paleologu si un studiu introductiv de Clara Cosmineanu.

 Motivele pentru care scriitorul Nicu Steinhardt a fost hartuit de Securitate din 1960 si pana la moartea sa, in 1989, sunt diverse. La inceput, in 1960, el face parte din lotul Noica-Pillat, grup de intelectuali care sunt condamnati in grup, pentru presupuse activitati indreptate impotriva regimului comunist. Nedorind sa se constituie in martor al acuzarii, cum i se propune, pentru ca era prieten bun cu o parte din acesti acuzati, Steinhardt se trezeste trimis in boxa, alaturi de ei. Vina lor de a fi citit  Ispita de a exista de Cioran, Padurea interzisa de M. Eliade, vina lui Noica de a fi scris Anti-Goethe si Povestiri din Hegel si vina de a discuta liber despre lipsa libertatii de gandire si exprimare din acei ani se transforma in "crima de uneltire contra ordinii sociale". Procesul celor 23 s-a dorit un exemplu de pedeapsa a intelectualilor care ar fi incercat sa lupte din interior contra sistemului si efectul s-a vazut: de atunci, timp de peste 20 de ani, intelectualii romani nu au incercat nici o miscare de protest.

 Nicu Steinhardt e condamnat in 1960 la 12 ani de munca silnica, la 7 ani de degradare din drepturile civile si la confiscarea totala a averii. Datorita amnistiei din 1964, face doar 5 ani de inchisoare. Acolo, la Jilava, se boteaza crestineste si e capabil sa-si puna suferinta in slujba unei deveniri spirituale de exceptie, care e descrisa de  Jurnalul fericirii, carte redactata intre anii 1970-1971 si publicata abia dupa 1989. Desi avea un doctorat in Drept, Steinhardt lucreaza, dupa 1964, ca muncitor, intr-o fabrica bucuresteana. In urma unui accident, e pensionat si incepe din nou sa scrie si sa traduca. Asa cum botezul crestin a scapat de sub controlul autoritatilor, la fel se va intampla si cu calugarirea, la manastirea Rohia, din 1980. Devine calugar cu statut special, pentru ca i se permite sa calatoreasca si sa locuiasca, din cand in cand, in apartamentul sau din Bucuresti. Botezul si calugarirea sunt cele doua victorii personale ale lui Nicu Steinhardt impotriva unui sistem care a reusit, in mare masura, sa-i deformeze cursul vietii.

 Rapoartele si notele informative din dosarul Steinhardt, supranumit de Securitate "Scriitorul" si "Ortodoxul", se constituie intr-o operatiune ampla si extrem de organizata de supraveghere si de interventie chiar in viata particulara a acestuia. Ceea ce frapeaza, la lectura, este in primul rand rigoarea acestei  masti de fier aplicata pe chipul biografiei lui Nicu Steinhardt. Informatiile oferite de "surse", informatori care se ascundeau printre prietenii scriitorului sau printre persoanele cu care era in contact, sunt completate cu cele oferite de microfoanele montate in telefonul din casa scriitorului si cu cele oferite de filaj. Sunt stabilite termene clare de executie, iar de supraveghere se ocupa ofiteri superiori. Cand Nicu Steinhardt incepe sa calatoreasca periodic la Rohia, dar si in diverse orase, Securitatea il urmeaza pas cu pas, iar filialele sale judetene se mobilizeaza intr-un efort disproportionat fata de pericolul pe care-l putea reprezenta scriitorul deja foarte bolnav si septuagenar. Mai mult decat sa supravegheze, Securitatea isi propunea sa si "compromita, izoleze si descurajeze elementul". Ceea ce nu-i reuseste, pentru ca, desi scriitorul se increde in oameni care adesea il tradeaza, el are capacitatea de a nu se resemna, de a nu ceda. Paradoxale, dar reale sunt rapoartele unui informator-prieten cu Steinhardt, "Adrian Cozmescu", care, pentru a-i face bine, ii atribuie pareri pozitive despre patriotismul lui Ceausescu!

Unul dintre prietenii scriitorului informeaza Securitatea, in 1972, despre faptul ca acesta tocmai a redactat o carte care descrie experienta din inchisoare si care contine, de asemenea, fragmente dusmanoase la adresa regimului comunist. Securitatea efectueaza o perchezitie, sub pretextul gasirii de valuta, si confisca manuscrisul. De aici, incepe o adevarata epopee tragica: redat, manuscrisul va fi confiscat inca o data in 1984! Scriitorul trebuie sa dea mai multe declaratii in care sa povesteasca motivatia scrierii acestui jurnal si intentiile de a-l folosi. Interesul prezentat de Securitate fata de acest manuscris, ca si fata de tot ce facea Steinhardt, ne demonstreaza importanta pe care aceasta o acorda pericolului reprezentat de intelectuali. Controlul asupra individului se voia total: exista un raport, intocmit de un ofiter de Securitate, transformat in referent ideologic al cartii!, asa cum exista si rapoarte de filaj in care se descrie faptul ca Steinhardt iese din casa pe data de..., tinand in mana o plasa cu portocale si ca sta cinci minute intr-un atelier de reparat ochelari.

 Ceea ce uimeste astazi este curajul lui Nicu Steinhardt, cel chemat si hartuit de Securitate, de a trimite, ani in sir, prietenilor sai din Occident, cei mai multi, colaboratori ai postului de radio  Europa Libera, carti aparute in tara. La randul lor, acestia ii trimit carti ale unor autori precum Soljenitin, Zinoviev, Bukovski, J.F. Revel si altii, carti pe care Steinhardt le va dona bibliotecii manastirii de la Rohia, de unde vor fi confiscate de Securitate, in 1984. Securitatea il avertizeaza sa inceteze aceste contacte cu strainatatea, cu "exilul reactionar", iar el trebuie sa se supuna, desi tot ii mai "scapa" cate o carte-doua!

 Desi nu reuseste sa se calugareasca in Belgia, asa cum isi dorea, se calugareste la Rohia si, desi nu-si poate publica manuscrisele literare in integralitatea lor (volumul  Critica la persoana I apare cenzurat), Nicu Steinhardt ramane o figura exemplara de demnitate si forta interioara. Jurnalul fericirii, cartea sa care face cat o intreaga opera, este o biografie spirituala unica in literatura romana si care incepe acum o cariera internationala, prin traducere.

 Citind declaratiile date la Securitate de catre Nicu Steinhardt, ar trebui sa ne imaginam suferinta de dincolo de randuri, spaima teribila pe care a indurat-o atatia ani, dar care n-a reusit sa-l paralizeze. Rapoartele si notele informative, declaratiile si transcrierea interogatoriilor nu ne arata frica si durerea resimtite de cei care au fost victime ale Securitatii, ele exista undeva, ascunse, in suflete  bolnave inca. Un film artistic de lung metraj despre procesul lotului Noica-Pillat ar ajuta la recuperarea, in cadrul memoriei colective, a acestei suferinte si mutilari ascunse.

 Ne mai ramane un singur lucru: sa ne imaginam cum ar fi aratat opera lui Nicu Steinhardt, ca si chipul sau, intr-un sistem democratic, daca atat de luminos, demn si bland ne apare in urma presiunii exercitate de  masca de fier a supravegherii si hartuirii permanente...

 Nicu Steinhardt in dosarele Securitatii, 1959-1989 , Editura Nemira, 2005