Medaliada

Într-o epocă în care statul acordă distincţii în stânga şi-n dreapta, cât mai valorează o medalie aniversară? Ei bine, ea poate schimba statutul social al unui veteran, ba chiar îi poate regla relaţiile de familie. Toate acestea în filmul Medalia de onoare, dublu premiat anul acesta la TIFF şi recent lansat pe marile ecrane.

Ion I. Ion este un banal pensionar bucureştean a cărui viaţă curge greu, în principal din cauza soţiei care abia dacă schimbă câteva vorbe cu el. Ştim despre el că are un fiu plecat în Canada, care, la rândul lui, refuză să-i vorbească, după ce l-a reclamat la Securitate pentru a nu putea părăsi ţara (motivul pentru care nici soţia nu mai comunică). În seria de constante care-i marchează existenţa monotonă – ziua de pensie, datoriile la întreţinere, mersul la piaţă -, apare un eveniment care-l bulversează: într-o zi din 1995 primeşte o înştiinţare conform căreia i-a fost acordată o medalie cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. După ce intră în posesia ei, întregul univers al pensionarului se învârte în jurul medaliei – administratorul blocului chiar îl roagă să facă o fotografie cu decoraţia în piept şi să o pună la avizierul blocului, cu mesajul „Vecine, plăteşte-ţi întreţinerea!“, ca un exemplu pentru ceilalţi locatari. Protagonistul nu ştie pentru ce i-a fost acordată distincţia, dar bănuieşte că a fost decorat deoarece, în august 1944, într-o situaţie confuză, se pare că a tras în nemţi cu un tun al lor. Când lucrurile păreau că merg din ce în ce mai bine – cu ajutorul prestigiului oferit de medalie reuşeşte să rezolve problemele de termoficare ale blocului, soţia e ceva mai volubilă cu el, ba chiar fiul din Canada urmează să vină acasă de Crăciun -, Ion I. Ion este anunţat că a fost vorba despre o confuzie şi că trebuie să dea medalia înapoi.

Realizat în registrul minimalist care caracterizează cinematografia românească din ultima vreme, Medalia de onoare este al doilea film al regizorului Peter Călin Netzer şi un mare pas înainte după debutul cu Maria, ajutat de scenariul lui Tudor Voican, care funcţionează perfect, la fel ca şi imaginea lui Liviu Marghidan. Filmul este, înainte de toate, un recital actoricesc de excepţie. Victor Rebengiuc umple cu nuanţe un personaj tragicomic, a cărui banalitate, scoasă în evidenţă şi de numele Ion I. Ion, nu e uşor de portretizat. Una dintre scenele centrale ale filmului este cea în care pensionarul participă la o ceremonie la Cotroceni, unde dă mâna cu preşedintele Iliescu (în carne şi oase în film, într-un cameo care a atras atenţia mass-media) şi pur şi simplu jubilează. Cele câteva secunde în care camera zăboveşte pe faţa transfigurată şi molipsită parcă de zâmbetul prezidenţial sunt o delectare pentru spectator şi o dovadă a capacităţilor de interpretare ale lui Victor Rebengiuc.

Dincolo de unele dificultăţi de a plasa corect acţiunea în epocă (aflăm că pensionarul a votat cu Vadim, nu cu Iliescu, or, Vadim n-a candidat la Preşedinţie decât un an mai târziu), Medalia de onoare este un film în care umorul, tragismul şi sensibilitatea sunt administrate în doze corecte şi cu rezultat cel puţin satisfăcător.