Menajeria lui Ben Jonson, o fabulă despre zilele noastre

Tânărul regizor Vlad Cristache modernizează în spectacolul său de la Teatrul Mic piesa Volpone, de Ben Jonson, până la o băga de tot la apă.

Furia actualizărilor la care asistăm nu a fost mai aprigă decât poate în anii când, neputând vorbi pe față despre realitate, regizorii aduceau din istorie câte un dra­maturg ori o piesă și le în­vesteau cu date ale ac­tua­lității. Acum, însă, pare bi­zară această evadare în tre­cut pe calea unei upgradări nenecesare, când avem la dispoziție pentru a vorbi des­pre prezent piese scrise chiar de autorii con­tem­po­rani, a căror reprezentare n-o îngrădește nimeni.

Acestea fiind spuse, nu poți să nu te cris­pezi când, mergând să vezi Volpone, de Ben Jonson (1572-1637), o perlă a epocii eli­sa­bethane, nimerești pe marginea unei pis­cine, unde vulpoiul din această fabulă cu per­sonaje caricaturizate de autor te în­tâm­pină sub înfățișarea unui magnat ki­t­schos de la înfățișare la comportament, inspirat din fauna cotidiană.

Spectacolul are loc la Teatrul Mic și e opera tânărului regizor Vlad Cristache, a că­rui fantezie a funcționat aici într-o di­recție bizară, având în vedere că spec­ta­cole ale sale anterioare denotă o mult mai potrivită abordare. Și ne întrebăm cu ce ar fi mai corosiv acest Volpone acvatic, aterizat cu automobilul de pe un pod (pa­să-mi-te al Veneției, unde se petrece ac­țiunea), față de strămoșul său care-și clo­cea afacerile în interioarele sale opulente, în compania unui secretar intrigant și per­vers? Am spune că, dimpotrivă, aerul de vo­devil zglobiu care domină acum po­ves­tea diluează la propriu substanța satirică, bălăceala generală din spectacol devenind prioritară, iar amuzamentul pe seama ei ob­turând satira. Metafora apei e și ea echi­vocă, deoarece o eventuală idee a intrării fi­gurate la apă citibilă în mesaj e sub­mi­nată de sensul tautologic pe care-l degajă plasarea acțiunii în chiar apa omni­pre­zen­tă în spectacol. Confuză e și natura inun­dației, fiindcă, dacă e vorba de un ac­ci­dent (în decor avem și mașina avariată în cădere), povestea cu pis­cina nu-și mai află rostul și nici felul în care toate celelalte personaje sunt ne­voite să umble suflecate pentru a-l aborda pe Vol­po­ne. Ca să nu mai vorbim de faptul că, pe lângă dis­confortul resimțit de in­terpreți, și spectatorii au o strângere de inimă pri­vin­du-i cum înoată disgrațios prin băltoacă.

În fine, povestea a rămas, slavă domnului, la fel, adică aceeași farsă macabră ins^­pi­rată lui Ben Jonson de anticul Plaut pe tema păcălitorului păcălit. Mosca, se­cre­ta­rul, își îndeamnă stăpânul, pe Volpone, să-i escrocheze pe pretendenții la averea sa, dar nutrește gândul mârșav de a pune el însuși mâna pe moștenire. Înșelătoria pusă la cale se întoarce împotriva amân­durora și mai ales a lui Volpone, căruia slu­jitorul perfid îi înșelase credința, atentând primul la banii lui. Lucrurile sunt împinse la absurd de autor, tocmai pentru amen­darea grozăviei consecințelor în care sunt angrenate notabilitățile serenisimei re­pu­blici venețiene, moarte după bani și foloase necuvenite. Stratagemele sunt și ele dia­bo­lice. Unul își amanetează averea, altul con­soarta și altul măsluiește hârtiile. O ava­lanșă de situații comico-grotești care pu­ne în evidență derizoriul unei lumi fără scru­pule, abrutizată de goana după bani. Similitudinea cu actualitatea e de do­me­niul evidenței, satira fiind conținută în fa­bulă și în personajele ei, care poartă nume de cod animalier: Volpone (vulpoiul), Cor­vino (cioara), Voltore (vulturul), Cor­ba­c­cio, cu aluzie la Boccaccio. Ne-am fi aș­tep­tat din partea regiei la o mai puternică ac­centuare a direcției absurde a scrierii. Gro­tescul rezultat i-ar fi permis poate trans­larea într-o stilistică mai apropiată de gus­tul contemporan, mai ales că renunțarea la ferocitate s-a făcut în favoarea unui co­mic popular redus la nivelul naiv al po­veș­tii fabulată de Ben Jonson. Astfel tratată, satira mai provoacă doar zâmbete. Și cam plictisește, mai ales că acțiunile per­so­na­jelor, care ajung în cele din urmă la tri­bunal, sunt redundante și previzibile.

Spectacolul de la Teatrul Mic e viabil însă datorită unei distribuții de excepție. Cine îl știe pe Gheoghe Visu cel de odinioară, ca­re îl interpreta la fel de scânteietor pe Ar­mand Duval din Dama cu camelii, ca și pe Trigorin din Pescărușul, actorul fetiș al Cătălinei Buzoianu de care s-au temut regizorii, interpretul emblemă al ina­dap­tabilului din filmele lui Pița sau Vitanidis, n-a avut nicio surpriză. Talentul său bo­gat, special, complexitatea jocului do­ve­di­tă în timp sunt o garanție pentru orice rol. Tânărul Vlad Cristache nu l-a văzut pro­babil decât în serialul TV care i-a creat ac­torului un altfel de popularitate, in­ter­pretând un personaj pitoresc precum Sta­te, un bulibașă de tabloid. Noroc că ac­to­rul nu s-a lăsat învins de clișeu și, re­întors la uneltele sale artistice rafinate, rea­lizează în Volpone o creație originală, amestec de mârlănie cu lustru și omenesc, făcând din unele scene, în care se supune instrucțiunilor lui Mosca, ecoul trist al unei mistificări acceptate, dar nu asumate. E, cu alte cuvinte, un fel de victimă mult înainte să devină. Jongleurul, sforarul per­fect care e Mosca, personaj care de la Ben Jonson încoace și-a rafinat și modernizat până la incredibil metodele, își află în Cri­s­ti Iacob interpretul ideal. Acestui actor atât de înzestrat îi iese așa de bine pe sce­nă parșivenia (nu doar aici), cu ingre­dien­tele ei obligatorii, inteligența, versa­ti­li­ta­tea și mai ales ipocrizia, încât ne con­vin­ge, fiind în același timp respingător și ata­șant. Cu suita lui de sicofanți – un clovn pitic, un bodiguard zănatic și un toboșar care cântă pe bune la tobe (Lucian Maxim e ca întotdeauna profesionistul exact) –, Mosca-Iacob agită apele la propriu și la figurat, dominând pe alocuri spectacolul cu debordanta lui vitalitate. Tabloul în­șe­la­ților e compus cu grijă pentru per­so­na­li­zarea viciilor pe care le reprezintă actori cu experiență și farmec, de la caz la caz, precum Marius Stănescu, un avocat de­magog până la sațietate, interpretat cu sub­tilă distanțare, Tache Florescu, ne­gus­torul care-și negociază în schimbul moș­tenirii nevasta, actorul jucând cu finețe și un anume dubiu al acțiunilor sale, Mihai Dinvale, un bogătaș nesătul și zgârcit, adus în scenă sprijinit de un cadru me­ta­lic, acuzând surzenia și decrepitudinea.

Cum Volpone nu se desparte de geanta lui diplomat din care împrăștie dolari, cu­vân­tul „bani“ răsunând la tot pasul, putem spu­ne că teatrul își îndeplinește aici mi­siunea de a fi oglindă vie a vremurilor. Da­că asta ar mai impresiona pe cineva...

Un cuvând în plus și despre scenografia tânărului Vladimir Turturică, care a exe­cu­tat ideea regizorală a diluviului cu maximă precizie. Asta însemnând că nimeni nu s-a accidentat în decorul său plin de cap­ca­ne, mai ceva ca în amenințata Veneție. //