Pe aceeași temă
Marco Pantani a murit în detaliu. Stim tot despre ultimele lui clipe de viata, asa cum stim totul despre propria noastra viata. Sau credem ca stim. Moartea lui Pantani e, însa, omagiul preciziei care minte.
Detaliile n-au fost nicicand mai multe, mai clare si mai cordiale cu procurorii: Marco Pantani a murit sambata, 14 februarie 2004, la Rimini, pe Via Regina Elena, Hotelul La Rosa, camera 5A. Ora 6 dimineata. Pe noptiera, somnifere. În sange, cocaina. Si crack.
La Vita Grassa
Crack e un derivat al cocainei. Rimini e un derivat al industriei jocurilor, vacantelor si divertismentului. Cele doua derivate se cunosc bine si se înteleg de minune. Pantani s-a nascut acum 34 de ani la Cesenatico, un orasel, la doi pasi de Rimini. Pantani s-a nascut în Emilia Romagna. Era romagnolo, ceea ce înseamna, printre altele, ca a crescut într-una din cele mai bogate provincii ale Italiei. Se mananca bine la Bologna, capitala romagnola, careia i se spune si Bologna Grassa. Pantani s-a nascut fara griji. Acasa era liniste, la 20 de minute era Rimini, iar la Rimini oricine poate întelege, tot în 20 de minute, ca viata e frumoasa si gata sa ne primeasca între picioarele ei fertile, fara sa ceara si fara sa cerceteze. Pe la 15-16 ani, Pantani a aflat ca-i place sa scurteze cele 20 de minute pana la Rimini, cabrat pe saua bicicletei. Pantani a început ciclismul de performanta. A castigat cateva curse locale, apoi un titlu national la juniori. Viata era din ce în ce mai Grassa. În 1992, Pantani semna primul contract profesionist, cu echipa Carrera, o trupa tare cu un medic tare: dr. Francesco Conconi, pionier al tratamentului cu EPO. La Vita Grassa era în orgasm. I se înfierbantase sangele de prea multe globule rosii.
Dottore Hematocrit
EPO nu mai are nevoie de prezentari. E un drog ucigas. EPO mareste hematocritul, adica procentajul de globule rosii. EPO îngroasa sangele, sangele îngrosat cara mai mult oxigen, plamanii pot arde mai mult oxigen, ciclistul are suflu de reactor, nimeni nu poate bate un reactor la sprint. Pantani si dr. Conconi au mers mana în seringa si acest lucru s-a vazut limpede înca de acum 10 ani. La Giro d'Italia 1994, Pantani e surpins cu un hematocrit de 54. Peste un an, la cursa Milano-Torino, Pantani cade si nu mai poate continua. Hematocritul e la 60. Gresise Conconi doza? Încalcase el juramantul hematocritic? În 1998, Pantani castiga Tour de France si Giro d'Italia si se casatoreste cu La Vitta Grassa: ea - numai zambet, el - erou national italian. Dupa un an, pe 5 iunie 1999, cu doua etape înainte de sfarsit, Pantani conduce si nu mai are cum sa piarda Il Giro. E dat jos din sa si descalificat. O proba de sange plasase hematocritul la 52. E clipa în care La Vita Grassa închide picioarele si divorteaza. Vreme de 5 ani, curba de hematocrit a lui Pantani a mers pe linia 54-60-52. Nivelul normal e 40.
Caro amico Mario
Mario Pugliese, un excelent ziarist de investigatie al cotidianului La Voce. O singura data a avut ghinion la informatori. A fost coleg de scoala si apoi prieten nedespartit, caro amico, al lui Marco Pantani. Pugliese stie acum tot despre Pantani. Din cea mai buna si mai nefericita sursa. "Marco era vanat de dealeri" - spune Pugliese - "era un client de calibru. Marco nu cumpara 200 de grame, ci 2 kilograme". Acum 2 luni, pe 13 ianuarie, Pugliese s-a numarat printre invitatii lui Pantani. Vreo 6-7 prieteni buni, stransi într-o discoteca din Rimini, pentru a sarbatori ziua de nastere a lui Marco. Toti au ramas la un moment dat pironiti în scaune. Marco s-a ridicat brusc si a scos o punga enorma, plina de cocaina. Apoi a plecat la toaleta. 2-3 prieteni l-au implorat sa se abtina. Marco a sarit la bataie. Petrecerea s-a încheiat brusc. Invitatii au plecat acasa. Mario Pugliese s-a învartit o jumatate de ora pe faleza, a urcat în redactie si a scris pana în zori un articol lung si amanuntit: necrologul lui Marco Pantani. La cateva sute de metri, închis în toaleta, Marco scurta nervos distanta infima care îl mai despartea de prima pagina a ziarelor.
Vacanza a Rimini
Cine vine la Rimini în afara sezonului trebuie ca iubeste bucataria romagnola. Cine nu mai are de mult apetit, dar are totusi o Vacanza a Rimini, în afara sezonului, se instaleaza în Hotel La Rosa, camera 5A, iese o data în 4 zile, traverseaza, scoate de la banca 20.000 de euro, se întalneste cu un barbat negustor de cuvant, primeste o sacosa plina de praf alb, se întoarce la Hotel La Rosa, reintra în camera 5A, scoate pasaportul, se uita la o însemnare veche mazgalita pe paginile din dos ("M-ati lasat singur, m-ati umilit si n-ati vrut sa-i judecati si pe ceilalti cu aceeasi masura"), închide pasaportul, deschide punga, scoate analgezice din sertar, inspira, înghite, cade, se întoarce în somn la Il Giro 1999, de data asta nu e descalificat, castiga, mai zambeste o data sau poate încearca, dar nu mai are putere, cel ce face toate astea la Rimini, singur în hotel, e Marco Pantani si el încearca sa ne spuna ceva. Despre Pantani, despre ciclism si despre noi, slujitorii cei mai straluciti ai prostiei omenesti.
Madonna Antistampa
10.000 de oameni au înconjurat biserica San Giacomo din Cesenatico. Înauntru, cocaina, crack, un Tour de France si un Giro d'Italia, asezate într-un trup fara viata. În usa bisericii, Antonina Pantani. Mama. La doi pasi, legiunea foto. Ziaristi si lunetisti de tabloid. Presa. La Stampa. "N-aveti ce cauta aici! Voi l-ati omorat!" Are dreptate Madonna Antistampa, mama care a gasit ca moartea copilului ei e opera celor ce scriu? Probabil ca da. Adevarul e simplu si radiaza ca tesatura de spite din roata unei biciclete. Mai întai, adevarul despre Pantani. Un mare campion? Nu. Un escroc? Da. Pantani a trisat. Aproape de fiecare data a urcat în sa cu o farmacie în spinare. S-a dopat si nu merita nici titlul de erou, nici antititlul de antierou. I se spunea Il Pirata si asta a si fost: un pirat. Atat. Dar problema cea mare a Cazului Pantani nu e Pantani. Problemele cazului Pantani sunt doua: ciclismul si noi.
Despre ciclism
Numai lenea de spectator ne face sa uitam ca Pantani a mai murit de zeci si sute de ori, sub alte nume si în alte curse. Ciclismul, atletism mortuar, e pastratorul unuia din secretele cel mai vinovate ale sportului modern. Ciclistii mor pe capete, pentru ca ciclismul ucide pe capete. Înainte de explicatii, sa aruncam o privire în menu:
- 1960, Fausto Copi, cel mai mare ciclist italian al tuturor timpurilor, moare în conditii misterioase, la 40 de ani;
- 1967, englezul Tom Simpson, 29 de ani, moare pe Mont Ventoux, în plin Tour de France, îndopat cu amfetamine;
- 1971, Shay Elliot, primul irlandez purtator de tricou galben în Tour de France, se sinucide, dupa spitalizari repetate pentru dependenta de stimulente;
- 1987, EPO e folosit pentru prima oara. 100 de ciclisti, poate mai multi, mor în conditii suspecte. Numaratoarea continua;
- 1987, Jaques Anquetil, de 5 ori castigator al Turului Frantei, consumator marturisit de doping, moare de cancer, la 53 de ani, nu înainte de a lansa un mesaj disperat: "Nu îmi urmati exemplul!";
- 1999, Thierry Claveyrolat, mare catarator francez, se sinucide, la 40 de ani;
- 2003, Jose Maria Jimenez, uluitor ciclist spaniol, dependent de cocaina, spitalizat, moare în decembrie, la 32 de ani, în conditii neelucidate (sinucidere?);
- 2004, Johan Sermon, obscur ciclist belgian, moare la 21 de ani de inima, în ziua în care, la Rimini, era descoperit cadavrul lui Pantani.
Acesta e menu-ul, asa arata ciclismul: un sport barbar, în rand cu ruleta ruseasca si saritura în înaltime peste zidul Berlinului. Una din marile minciuni ale sportului modern, ciclismul e protejat de aura eroica a barbatiei în lupta cu elementele primordiale. Toata mitologia musculara si ahiliana a ciclismului tine de pretentia absurda a omului slab, care confunda sangele si moartea cu virilitatea.
Despre noi
Notand, cu putin timp înainte de moarte, ca "se simte nedreptatit", Pantani a spus ce era de spus despre una din marile înselatorii cu care elita ciclista reuseste sa îsi salveze imaginea. Pantani a fost ales si crucificat exemplar. El a fost reîmpachetat si livrat opiniei publice în calitate de oaie neagra, exceptia din celebra teorie a padurii si uscaturilor. Demascarea lui Pantani a purificat ritual circul si circuitul. Cu ochii pe delincvent, nimeni n-a mai avut timp sa judece plutonul. Toate plutoanele, din toate cursele cicliste vreodata organizate. Caci istoria dopajului nu începe cu Anquetil si nu se încheie în camera 5A, pe Via Regina Elena. Primul caz de dopaj cunoscut dateaza din 1911. Paul Duboc a baut atunci un anume pahar cu apa si n-a mai putut continua Turul Frantei. Si totusi, ceva, o aura constitutiva de sport al supraomului, a acreditat ideea ca, între sportivi, ciclistii anume pot orice, au dreptul si capacitatea de a urca munti în mare viteza, reusesc sa pedaleze sute de kilometri fara epuizare, si asta doar pentru ca sunt ciclisti. Ceea ce ne aduce acea parte a problemei care tine de noi si se numeste de la Erasmus si Creanga încoace: prostia omeneasca. În definitiv, cine ne obliga sa credem? Sa credem ca Lance Armstrong, vindecat miraculos de cancer testicular, urca în sa si castiga de 5 ori la rand Tour de France. Si asta numai pentru ca se antreneaza, nu bea, nu fumeaza, se culca devreme si e american? Ziaristii de la L'Equipe au încercat sa spuna ceva despre pastilele si injectiile care intra în Armstrong, dar au fost acoperiti de indignare publica. Onor publicul modern vrea sa creada ca tot felul de imposibilitati sunt posibile. Ce vom accepta mai departe? Primul castigator în 10 tururi consecutive? Si dupa? Primul castigator în varsta de 50 de ani?
Încapatanarea cu care credem fara sa cercetam, în ciclism, gimnastica sau atletism, e consecinta uneia din cele mai triste trasaturi de identitate ale omului modern: paralizia pozitiva. Dupa ce l-a eliminat pe Dumnezeu si dupa ce a lichidat si "povara" moralei, el a fost obligat sa considere ca poate orice. Ideea de limita a devenit un concept rusinos, umilitor, inacceptabil. Din acest amestec bizar de progresism si orbire s-a nascut cea mai raspandita forma de ocultism a epocii în care traim. O religie sangeroasa, care aduce placere practicantilor ei în schimbul unei necontenite suite de sacrificii în masa: sportivi, sporturi, ideea însasi de competitie. Publicul e multumit, din ce în ce mai multumit. De altfel, el recunoaste indirect o reteta activa si în viata sociala. Drogurile de pe pista de atletism sau de pe circuitul ciclist sunt - stie bine spectatorul - echivalentul pilei, retelei, relatiei si conjuratiei care decid o promovare sau o angajare, o distinctie sau o retrogradare. Antonia Pantani avea dreptate, dar trebuia sa-i spuna de mult fiului ei: "Marco, vai a piedi!". Mergi pe jos!
