Metamorfozele sacrului. Răspunsul sociologiei

Lucrarea lui Nicu Gavriluţă are ca scop acoperirea unor lacune din literatura de specialitate dedicate studiului religiilor din România, dar şi a istoriei religiilor.

Adesea, în eruditele sale tratate de istorie şi filozofie a ştiinţelor, Thomas S. Kuhn aducea în discuţie locul şi rolul pe care ma­­nualele universitare îl joacă în de­fi­ni­rea, normalizarea şi trans­miterea cunoştinţelor din­tr-o disciplină anume. Ale­gerea temeinică şi bine cum­pănită pe care autorii unor astfel de manuale o ope­rea­ză de obicei este mai puţin supusă modelor de mo­ment, fiind ilustrativă însă pentru înţelegerea prin­ci­palelor trăsături ale dez­vol­tării unei ştiinţe şi cu­noş­tinţelor despre un subiect, la un moment dat.

Actualitatea românească ne oferă acum posibilitatea de a avea în domeniul ştiinţelor sociale ale religiei o lucrare „clasică“ de so­ciologie a religiilor, mult aş­teptată şi necesară, de altfel. Este vorba de Sociologia religiilor. Credinţe, ri­tua­luri, ideologii, avându-l ca autor pe cu­noscutul universitar ieşean Nicu Gavriluţă. Publicată în „colecţia galbenă“ de la Po­lirom, adevărată coloană vertebrală a uni­versităţilor româneşti de după 1990, lu­cra­rea are ca scop declarat acoperirea unor lacune din literatura de specialitate de­di­cată studiului religiilor din România, dar şi istoriei religiilor, de a pune la dis­po­ziţia tuturor celor interesaţi „alfabetul ne­cesar studierii ştiinţifice a fenomenului re­li­gios“. Da, un fenomen în adevăratul sens al cuvântului, dacă ţinem seama de efer­vescenţa vieţii religioase din România, de schimbările spectaculoase care se pe­trec sub ochii noştri, pe care nu le putem în­ţelege la adevărata lor valoare, fără spri­jinul unui aparat critic adecvat. Lipsa unei adevărate „sociologii a religiilor“ într-o ţa­ră unde se întâmplă atât de multe lucruri le­gate de faptul religios, evoluţii care ajung să influenţeze în mod direct societatea, po­litica, mass-media etc. Acestea fiind spu­se, mă întreb dacă în joc nu ar fi vorba de fapt de o „sociologie a sociologiei“ ro­mâ­neşti... o discuţie complicată, cu nuanţă epis­temologică, prea amplă pentru a fi des­chisă aici şi acum.

Care sunt caracteristicile proprii acestui volum, ce îl diferenţiază faţă de altele având aceeaşi tematică, apărute până acum? În primul rând, este vorba de combinaţia asumată de sociologie cu istoria religiilor. Un prim exemplu în acest sens îl fur­ni­zează autorul însuşi: „nu poţi invoca, so­ciologic, pespectiva islamică asupra ma­ternităţii adoptive, căsătoriei, portului vălului, jihadului sau fun­da­men­ta­lis­mu­lui, dacă nu cunoşti nimic despre Coran şi cei cinci stâlpi ai Islamului“. Este evi­dent că astfel de observaţii pot fi trans­puse şi în cadrul altor religii şi confesiuni; înainte de a judeca impactul şi relaţiile pe care le întreţin cu societatea, uităm ade­sea cauzele, rădăcinile care au condus la sta­rea de fapt actuală.

În al doilea rând, cartea se distinge prin claritatea şi obiectivitatea sa. Aici se simte experienţa didactică a autorului. Anii de catedră te învaţă că ambiţia de a spune tot, de a explica tot riscă adesea a fi sor­tită eşecului. De altfel, Nicu Gavriluţă măr­turiseşte că tocmai această experienţă di­dactică l-a ajutat să se orienteze spre ma­rile teme ale disciplinei, să insiste acolo un­de există „o foame per­manentă a studenţilor“, cum ar fi, de pildă, in­te­resul arătat marilor religii ale lumii contemporane, mo­dului în care acestea răs­pund schimbărilor din so­cietate, amestecului şi bri­colajului de sens specific so­cietăţilor occidentale avan­sate. Astfel de consideraţii mă fac la rândul meu să mă gândesc cât de necesară ar fi predarea unor teme de istoria religiilor încă din pe­rioada liceului, ceea ce ar schimba cli­ma­tul de morozitate şi permanentă con­tes­ta­ţie din jurul orelor „clasice“ de religie, predate adesea de profesori fără pregătire şi fără deschiderea spirituală şi umană ne­cesară unei sarcini atât de importante - ia­răşi, o altă discuţie care ar merita de­ta­liată separat.

În al treilea rând, este vorba de o carte „deschisă“, un teren de reflecţie apro­fun­dată pentru marile teme de sociologie a religiilor, mai ales cele acut-actuale: se­cu­larizarea, fundamentalismul religios, to­le­ranţa religioasă. Iar toate acestea sunt po­sibile pentru că autorul a ştiut să de­pă­şească firesc, fără inutile şi nesfârşite con­sideraţii de metodă, separarea evidentă dintre diferitele şcoli de sociologie actuale şi modalităţile lor specifice de difuzare a cu­noştinţelor; mă refer mai ales la cea nord-americană, dominată de textbook-uri din care autorii clasici dispar până la di­zolvare, şi cea europeană, prea preo­cu­pa­tă de contexte naţionale în criză de sens sau de anumite teorii specifice, ce nu re­zistă însă la proba timpului.

Volumul este împărţit în patru părţi prin­cipale, sociologia religiilor fiind în per­manentă comunicare cu istoria religiilor şi antropologia culturală – Nicu Gavriluţă este autorul unei introduceri în ant­rop­o­logia socială şi culturală, apărută tot la Po­lirom, în 2009, iar acest lucru se simte în uşurinţa cu care se mişcă între cele două discipline.

Prima parte este dedicată so­ciologilor clasici, cei care au reuşit să im­pună religia ca o disciplină autonomă de studiu în mai puţin de un secol. Per­sonal, am apreciat faptul că avem de a fa­ce cu mai puţină evaluare critică şi mai multă descriere a principalelor idei din ope­ra lor. De la Alexis de Tocqueville la Ga­briel le Bras, regăsim structurarea trep­tată a tot ceea ce reprezintă religia în so­cietate, ti­­purile de practică religioasă, fe­lul în care religia şi socialul se inter­con­di­ţionează, no­ţiunea de fapt religios etc.

Cea de a do­ua parte a lucrării este legată de pre­zen­tarea marilor religii ale lumii con­tem­po­rane, „nucleul forte al lu­cră­rii“, după cum spune chiar autorul. O întreprindere mai mult decât necesară în economia ge­nerală a lucrării. După lectura paginilor de­dicate lor putem în­ţelege mult mai bine evoluţia istorică a ro­lului fe­mei­lor în b­isericile protestante, or­donarea lor ca pas­tori (fapt care pare să şo­cheze şi să ali­menteze reacţii fun­da­men­taliste în orto­doxie şi catolicism), miş­că­ri­le penticostale şi nevoia de charismă şi emo­ţie ca revers al secularizării – doar câ­teva exemple din creş­tinismul con­tem­po­ran. Fascinantă mi s-a părut lectura „is­torică“ a Islamului, cu scopul de a aduce la lumină tocmai ace­le trăsături care îl ne­dumiresc şi în­gri­jo­rează pe europeanul se­cularizat, ca să nu spun de-a dreptul ateu, dar care îşi găsesc o explicaţie în sistemul de credinţe şi pra­c­tici religioase din ca­drul acestei religii. Evo­luţia conceptului de Jihad, sistemul ju­ridic musulman şi im­plicaţiile sale în so­cietate, simbolistica cor­porală şi religioasă a portului vălului, no­ţiunea de haram şi zakat (dar, milostenie) îl fac pe potenţialul cititor să reflecteze la suc­cesul mondial al Islamului, astăzi. Doar un exemplu, re­fe­ritor la practica za­kat-ului: „pentru un mu­sulman, esenţial este a nu se dărui ce­va de proastă ca­li­ta­te, ceva ce tu însuţi nu ţi-ai dori. Mai mult, tradiţia mu­sul­mană cere să nu dă­ru­ieşti ostentativ şi cu inima îndoită. Musulmanii credincioşi îi ajută pe săraci şi pe datornici, pe pri­zonieri şi pe stră­ini“ (p. 105). O afirmaţie pe care o pot con­firma prin propriile mele experienţe de viaţă: în peregrinările mele academice în Occident, am văzut adesea cum stu­denţii musulmani erau ajutaţi cu alimente, de o manieră complet dezin­te­re­sată, dar motivată religios, de co­mu­ni­tă­ţile deja ins­talate acolo. De reflectat deci. În fine, se mai regăsesc în volum noi for­me de religie şi religiozitate: ne­bu­loasa New Age (în acest caz, cauzele so­ciale ale succesului său fi­ind precis iden­tificate), Biserica Scien­to­lo­gică, „biserica VIP“, du­pă cum o carac­te­ri­zea­ză autorul, fă­ră ni­cio urmă de ironie, în­cer­când să ex­plice cau­zele succesului aces­tei organizaţii reli­gioase în lumea stră­lu­ci­toare, dar vi­da­tă de sens a artelor spec­ta­co­lului şi d­i­ver­tis­mentului de la Holl­ywood.

Ultima parte a lucrării este constituită din trei mari teme ale sociologiei religiilor, în directă legătură cu actualitatea: toleranţa religioasă, secularizare şi fundamentalism religios. Toate trei nu sunt altceva decât o pledoarie în favoarea re-evaluării ipotezei, atât de la modă până acum puţină vreme în urmă în sociologie, de „pierdere“ gra­duală a religiei, în favoarea unei abordări mai complexe, legate de recompunerea în for­me complexe a credinţei, dincolo de formulele oficiale. Insolită (şi curajoasă!) ni s-a părut a fi abordarea fenomenului fun­damentalismului religios, prin pre­lua­rea metodei fractalice, a „complexităţii mul­tidimensionale“ din opera lui Ioan Petru Culianu, o mai veche preocupare a au­torului. Rezultatul a fost un „arbore al fun­damentalismului religios“, o pre­zen­tare nuanţată a tipurilor mentale de fun­da­mentalism, un aspect delicat care scapă adesea analizelor din domeniu. Este şi capitolul cu gradul cel mai ridicat de abs­tractizare, uneori greu de urmărit din cau­za algoritmului de generare a inter­pre­tărilor. O eventuală autonomizare şi apro­fundare în viitor al acestui capitol ar pu­tea aduce lămuriri interesante. Pe urmele lui Culianu, se lansează incitanta su­po­ziţie: nu noi ne alegem „fun­da­men­ta­lis­mul“, ci un anumit tip de fundamentalism ne alege pe noi, totul nefiind altceva decât variante ale unor jocuri ale minţii, dar cu rezultate adesea tragice în realitatea din jur. La fel de interesante sunt con­si­de­ra­ţiile asupra toleranţei religioase sau se­cu­larizării, percepută ca un complex proces socio-istoric, de pierdere progresivă a per­tinenţei factorului religios din societate.

Ar fi încă multe de spus despre acest volum. Ca o concluzie par­ţială şi imperfectă, aş dori să mai spun că, dincolo de di­men­siunea sa didactică, el ne face să reflectăm la metamorfozele sacrului, la schimbarea continuă a modului de a cre­de în istorie. Evoluţia rapidă a para­dig­me­lor arată o reorganizare „din mers“ a re­ligiilor – iarăşi, mă duce gândul la evo­luţia spectaculoasă, în oglindă, a secu­la­ri­zării şi fundamentalismelor de tot felul. Ceea ce astăzi apare ca o confuzie generală de practici şi credinţe dominate de emoţie şi violenţă, puternic individualizate s-ar pu­tea să fie o formă intermediară în dru­mul către reorganizarea faptului religios, în confruntarea brutală cu modernitatea. Iar cartea de faţă ne ajută să înţelegem mai bine tocmai acest proces. Şi să fim mai puţin miraţi sau, de ce nu, indignaţi de ceea ce va urma. //