„Micul Joe”. Cum ne (re)inventăm fericirea?

Andreea Nanu | 08.04.2020

„Litle Jo” arată că avem o înţelegere greşită a fericirii. Nu putem fi fericiţi prin noi înşine, ca indivizi izolaţi în egoismul nostru. Fericirea stă în relaţia adevărată, vie, directă, cu cineva.

Pe aceeași temă

Deşi este într-adevăr o floare exotică ce merită văzută, admirată pentru frumuseţea şi intensitatea ei, v-aş sfătui totuşi să nu-i inspiraţi parfumul. Se numeşte „little Joe”. Sau „floarea Fericirii”. Astfel se intitulează un inedit film european din 2019, în regia Jessicăi Hausner. Premiera a avut loc în România la începutul lunii martie, aproape de data la care serbăm „ziua internaţională a fericirii”. Stranie coincidenţă care ne face să ne regândim relaţia cu noi înşine, cu oamenii de lângă noi, cu lucrurile care contează cu adevărat. Fie că vrem sau nu, suntem puşi să alegem, să redescoperim o artă uitată, să ne reinventăm cel mai preţios lucru: fericirea. Coincidenţa face că totul se întâmplă, în realitatea noastră şi în cea din film, din cauza unui virus. În Little Joe, o botanistă face un experiment cu un virus interzis pentru a crea o floare specială, al cărei parfum te face fericit. O splendidă metaforă pentru a descrie disperarea de-a da vieţilor noastre un sens mai înalt, sau de-a ne înşela singurătatea. Dacă în general plantele (”de companie”) sunt concepute ca să reziste timp îndelungat fără îngrijire, tocmai pentru cei care nu vor să se complice cu întreţinerea lor, little Joe are nevoie, dimpotrivă, de multă atenţie: trebuie să-i vorbeşti, să o hrăneşti, să-i oferi apă şi lumină.

Dar botanista, Alice Woodard (Emily Beecham, recompensată cu „premiul pentru cea mai bună actriţă” în acest rol la Festivalul de film de la Cannes) comite şi un act de cruzime, un hybris: concepe floarea astfel încât aceasta să nu se poată reproduce natural. Ca reacţie, parfumul plantei începe să-i domine pe cei care-l inspiră, în tentativa de a-şi asigura perpetuarea prin oameni. Cei care o miros devin alţii, comportamentul li se modifică imperceptibil, victimele nu-şi dau seama (deşi apropiaţii, disperaţi, observă neputincioşi!), simt doar că „e ca şi cum ai juca un rol faţă de tine însuţi”. Încetul cu încetul, oamenii nu mai comunică, încep să se ignore politicos, o iubesc doar pe Little Joe, devin obsedaţi de ea, sunt gata chiar să ucidă ca s-o apere, să-i asigure continuitatea. Adică exact ceea ce botanista i-a refuzat în mod natural...

Frapant este că totul începe în film, ca un deja-vu lugubru, cu o stare de inocenţă. Omul, ca un copil nevinovat dar cu jucării complicate şi periculoase la dispoziţie, experimentează, mânat de cele mai bune intenţii. E prosper, are de toate, dar vrea să fie şi fericit. Caută o reţetă a fericirii pe care s-o poată distribui şi celorlalţi, un panaceu universal la singurătate, la frică, sau pur şi simplu la răul de-a fi în lume. Însă, ca să-şi atingă intenţiile bune, omul e gata să comită cele mai odioase fapte. Vrem fericirea cu orice preţ, călcând peste cadavre, vrem binele celuilalt chiar anihilându-l. Tocmai paradoxul acesta, dureros şi atât de actual, filmul reuşeşte să-l exprime, cu o candoare şi cu o simplitate deconcertante. Totul, de la imaginile-parabolă, în care predomină roşul şi albul, la coloana sonoră (Teiji Ito și Markus Binderadds) compusă din sunete brute, cu percuţii şi beţe de bambus, până la rama poveştii şi la jocul actorilor, sobru şi reţinut, totul e de o simplitate orientală. Filmul are directeţea unei piese de teatru.

Deși nu face morală, filmul ridică întrebări importante care merită o privire atentă, lăuntrică, dar şi de jur împrejurul nostru: Avem o artă a fericirii? Ce înseamnă să fii un om fericit? Ce suntem gata să sacrificăm pentru propria fericire? Fără să dea lecţii, doar urmând cursul firesc şi atât de imprevizibil al vieţii, „Litle Jo” arată că avem o înţelegere greşită a fericirii. Nu putem fi fericiţi prin noi înşine, ca indivizi izolaţi în egoismul nostru, în lumile noastre imaginare, captivi în fantezii solitare. Fericirea stă în relaţia adevărată, vie, directă, cu cineva. Fericirea nu acceptă surogate. Orice surogat e o formă de minciună, de nesinceritate. Mai devreme sau mai târziu, se întoarce împotriva ta. Personajele au în ele un mister tăcut, care ni se dezvăluie delicat, aşa cum s-ar desface corola unei flori. E interesant saltul subtil de la floare la cultură, de la individ la specie, într-o logică a sincerităţii asumate, a unei priviri delicate dar realiste, fără menajamente în ceea ce priveşte natura şi, mai ales, natura umană. Botanista e o mamă care-şi creşte singură fiul, cu dificultăţile de rigoare. Comunicarea e sincopată, în ciuda tandreţii fragile, timide. Tatăl, Ivan (Sebastian Hülk), trăieşte izolat în munţi. Mama se simte vinovată fiindcă nu are suficient timp să petreacă cu fiul ei. De fapt, îşi iubeşte mai mult meseria. Încearcă să compenseze extrăgând, împotriva regulamentului, o plantă din serele laboratorului şi i-o dăruieşte fiului, Joe. Încep să se întâmple tot felul de lucruri anormale, dar ea alege să le ignore, până când orice încercare de a salva realitatea devine prea târziu.

E interesant un personaj secundar, Bella (interpretată de Kerry Fox) al cărei câine, Bello - copilul ei - rămâne închis în seră, inspiră parfumul şi se transformă într-un monstru. Nu-şi mai recunoaşte stăpâna, o atacă. De frică, Bella încearcă să disimuleze, se preface că şi ea a mirosit parfumul lui little Joe. Dar găseşte mingea câinelui, „singura făptură pe care a iubit-o sincer”, şi capătă brusc curajul să spună adevărul: little Joe e o plantă periculoasă care nu va aduce niciodată fericirea. Dimpotrivă, se va răspândi ca un virus mortal şi îi va contamina pe toţi cu forţa ei hipnotică, malignă. Realitatea, aşa cum o ştim, va dispărea. Printr-un straniu „accident”, Bella cade de la etaj şi moare. Ultimul martor lucid dispare. Lupta se mai duce doar pe un singur front: botanista şi conştiinţa ei. Când şi fiul este infectat, Alice încearcă să distrugă cultura plantelor, dar nu reuşeşte; şi ea va inspira parfumul otrăvit devenind „fericită” ca ceilalţi. O fericire în masă, globală, o închisoare invizibilă din care nu poţi evada.

Realitatea (filmului) ridică un semn de întrebare actual: o tragedie colectivă ne divizează, ne izolează sau, dimpotrivă, ne solidarizează? Colaboratorul botanistei, Chris (Ben Whishaw), o întrebă, profetic: „pe care dintre cei doi copii ai tăi îl vei salva?” Crizele sunt ocazii în care ies la iveală lucrurile pe care le purtăm în noi înşine. Lumea se împarte între „cei sănătoşi” şi „cei contaminaţi”. Între cei care vor să vadă adevărul şi cei care preferă să trăiască mai departe într-o minciună confortabilă, ascunsă de aparenţele fericirii. Adevărul despre little Joe iese la iveală prea târziu.

Filmul ridică şi o problemă de etică, referitoare la organismele modificate genetic - cât poate să justifice criteriul economic joaca noastră cu natura? Putem controla consecinţele acţiunilor noastre? Dacă, dorind să ne depășim umanitatea (slăbiciunile, imperfecțiunile!), riscăm să o pierdem cu totul? Contaminarea cu parfumul otrăvitor echivalează cu pierderea lucidităţii, în masă. Natura sfârşeşte prin a denatura totul; imperceptibil, dând senzaţia înşelătoare că lucrurile nu s-au schimbat, totul e la fel ca înainte. Hannah Arendt a inaugrat, vorbind despre natura regimurilor totalitare, expresia „banalitatea răului”. Ce poate suna mai inofensiv - mai banal - decât „little Joe”? Ca şi cum ai avea o răceală banală. Pelicula se încheie aşa cum a şi început, cu o stranie stare de calm, de acceptare a inevitabilului, de supunere benevolă. Lucruri care înainte de „little Joe” erau revoltătoare au devenit „normale”. În fiecare casă există un „little Joe”, floare pe care regizoarea a imaginat-o ca pe un mac roşu, din specia opiaceelor. Un indiciu subtil că nu poţi lupta cu răul în stare de adormire, de amorţire spirituală, de anestezie a lucidității. Jessica Hausner se joacă inteligent cu simţurile, oferindu-ne plăcerea imaginilor frumoase (Martin Gschlacht), senzaţia estetică a culorilor şi texturilor, stranietatea sunetelor alternând cu tăcerea misterioasă a „seminţelor răului” care cresc, ca şi cum s-ar juca de-a v-aţi ascunselea cu percepţiile noastre. Nimic nu e ce pare a fi. Totul ne provoacă discernământul. Deşi la început e rară şi costă scump, treptat „micuţa Joe” devine tot mai accesibilă. Inflorescenţele roşii inundă ecranul, filmate în aşa fel încât dau o senzaţie de carusel ameţitor, printr-o interesantă iluzie optică. Fericirea ca iluzie. Ca narcotic. Un thriller stilizat, minimalist în mijloace, condus cu multă artă de rezoarea austriacă, al cărei simţ estetic îşi pune amprenta puternic în detalii, în arhitectura spaţiilor mulate perfect pe semnificația secvenţelor vizuale, în tensiunea care se acumulează cu fiecare cadru şi creşte până la scena finală.

Un film „de groază” care, paradoxal, reuşeşte să transmită sentimentul urgenţei, al fricii dizolvante fără să facă apel explicit la violenţă sau urâţenie, ca forme de agresiunea (prea) familiare cotidianului nostru. Obnubilat de un subtil iz oniric, scăldat într-un umor fin, crud şi candid, cu accente de realism magic, cu personaje care, deşi ilustrează tipologii bine conturate, trimit şi la omul serial, postmodern al lui Magritte, filmul transformă obişnuitul în extraordinar, devenind parabolă. Pentru „omul de azi”, dar şi de oriunde şi oricând (așa cum sugerează „neutralitatea” decorului), poate şi pentru insul tentat de utopia, atât de la modă, a transumanismului. Dacă reţinem ceva din ea, depinde de fiecare dintre noi.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22