Mihai Pop - un instantaneu în Plan A

Pe 30 martie, în ziua în care deschideam la NY anul acesta cea de a șaptesprezecea ediție a „Making Waves - Festivalul filmului Românesc”, la Berlin avea loc vernisajul Adrian Ghenie, în noul spațiu al Galeriei Plan B.

Au trecut tot 17 ani de când primeam un mesaj pe e-mail de la Mihai Pop, care mă întreba dacă putem acorda sprijin prin ICRNY pentru prezența la Târgul de artă Armory Show a unei galerii nou-apărute, condusă de artiști din Cluj. Tonul mesajului, politicos și concis, formal, dar grațios, m-a surprins plăcut. Primeam tot felul de epistole la vremea aceea - unele agresive, altele pompos lingușitoare sau pur și simplu banale și seci în formulare. Cea primită de la Cluj era o excepție. Avea autenticitate, chiar dacă era, în mod evident, și un apel formulat cu mare abilitate.

Auzisem, ce e drept, despre apariția - remarcată de cercurile culturale din țară - a Galeriei Plan B, dar nu aveam informații detaliate despre artiștii reprezentați sau despre galeriști (la vremea aceea, Adrian Ghenie era cel de al doilea dintre ei). Tonul adresării și explicațiile lui Mihai Pop m-au determinat să susțin propunerea. De la prima venire în metropola americană, Galeria Plan B apare în The New York Times (cu lucrarea Răpirea din Serai a lui Cristian Pogăcean). Ar putea să pară un simplu accident, dar nu era unul. Mihai Pop avea deja un modus operandi foarte bine și durabil structurat, chiar dacă invizibil, bazat pe convingerea simplă că valoarea își face întotdeauna loc, hrănit din pasiune obsesională și adânc erudită pentru pictură și - poate cel mai important - generat de valorile indestructibile ale prieteniei și complicității cu Victor Man și cu variați artiști din generații mai vechi și mai noi.

Am avut, de-a lungul anilor care s-au scurs de la acea primă întâlnire, ocazia nemijlocită să constat în ce măsură Mihai gândește „în mare”, cu o formă rară de vizionarism și, în același timp, de smerenie  față de importanța calității în creație. El însuși artist, s-a așezat în culisele prietenilor și colegilor săi pentru a servi mai bine vocația lor, dar, înainte de toate, pentru a sluji cu evlavie - alt cuvânt nu găsesc – Arta, cu majusculă. Încă o dovadă că, după cum știm, partea nevăzută decide, de fapt, totul…

L-am văzut adesea oprit minute în șir în fața unei picturi, observând-o cu atenție, analizând-o cu detaliată minuție și cu un ochi pe cât de pasionat, chiar pasional, pe atât de lucid și de „rece”. De altfel, acest tip de dualitate o regăsești în tot ceea ce face. Dacă ai norocul să fii lângă el, îți și explică ce vede într-o pictură și, pentru cineva care și-a petrecut multă vreme în mediul artelor performative, ca mine, explicația lui devine un spectacol în sine, îți dai seama că o pictură trăiește, că e la fel de vie și de surprinzătoare ca orice coregrafie pe scenă.

Mihai Pop nu este un galerist ca oricare altul și aș spune chiar că termenul însuși nu i se potrivește, de fapt, aproape deloc. Interesul său principal este talentul, să vadă talentul și să îl facă vizibil și altora. Mai clar spus, el nu vinde artiști și operele lor, el imaginează spații de creație în care numai cei cu talent pot pătrunde și pot crește cu sens. Într-un corp profesional definit prin mercantilism, Mihai e foarte „old school”, dar și foarte modern, de neînlocuit, în a-i repera și acompania pe cei care au har, exact în acel moment al parcursului lor când numai cineva asemenea lui îi vede.

Preocuparea sa de a construi un Plan B este, de aceea, și o ironie mascată adresată celor care vor să se afle mereu în Planul A, ceea ce, crede Mihai, reprezintă o teribilă capcană, aceea de a cădea în artificial și în non-valoare, în mediocritate, în banal, în ne-artă.

S-a scris foarte mult despre istoria Plan B și despre povestea acestui grup supranumit „școala de la Cluj”, dar succesul a ceea ce s-a petrecut nu poate să fie înțeles fără inconturnabila și complicata personalitate a lui Mihai Pop. Cel care, de asemenea, are mereu grijă să ofere în interviurile sale o variantă oficială, pe alocuri șlefuită, a istoriei grupului.

În 2015, când m-a sunat ca să mă întrebe dacă sunt de acord să coordonez expoziția solo a lui Adrian Ghenie la Bienala de la Veneția (Darwin’ s Room), nu bănuiam câte lecții voi învăța pe parcursul acestei colaborări. Mihai nu este un adept al planningului, al rigorilor tehnocrate sau al regulilor aplicate mecanic. El continuă să funcționeze ca un artist în suflet și în acțiune, imprevizibil și alunecos, despotic și înțelegător în același timp. Toate regulile managementului tradițional explodează într-o colaborare de lungă durată cu Mihai Pop, dar calitatea a ceea ce iese până la urmă izbucnește glorioasă, lăsând în urmă, date uitării, impasuri organizaționale care păreau la un moment dat fatale. Cuvântul eficacitate este, pentru Mihai, înrudit cu o formă de vulgaritate și de repezeală superficială, deci nepotrivit cu arta și cu organizarea ei… și poate că, într-un anumit fel, într-o lume ideală, are dreptate. 

În 2020, în lockdown, stând câteva săptămâni bune cu el la Cluj, am mai înțeles ceva: că raportul profesional pe care îl avem cu materia atât de sensibilă a creatorilor trebuie să rămână unul profund lucid, că deversarea de credință și de patetism pe care de atâtea ori o canalizăm către proiectele din cultură și artă, confundându-le toxic cu viața noastră, e doar o formă de imaturitate. Cineva care se dedică încadrării și valorificării artelor și artiștilor are nevoie de un „ochi de veghe” neadormit de sentimentalisme fără rost. Mihai Pop m-a învățat să prețuiesc această claritate și asta m-a ajutat să accept faptul că, oricât ne-am strădui să nu o recunoaștem, meseria de producător de cultură e una exclusiv pentru adulți.  

Scriu acest articol inspirată spontan de ceea ce am citit scris de Călin Stegerean, în ziua lansării noului spațiu al Galeriei Plan B la Berlin: „Mihai Pop, cel care ar merita mai multă recunoaștere pentru ceea ce a făcut și face pentru cultura din România. Nu știu dacă a fost pe vreo listă de distincții, d-alea importante. O merită pe cea mai mare!”. La fel îmi spusese, cu ani în urmă, Rodica Sewart, bine-cunoscuta colecționară de artă din Paris.

Citind așadar cele de mai sus, mi-am schimbat intenția inițială, aceea de a dedica Gândurile de pe Insula 42  nominalizărilor UNITER din acest an. Probabil că o voi face, la un moment dat. Dar contrastul între calitatea conversației despre sensul și valoarea artei pe care „școala de la Cluj” și Mihai o propun în spațiul cultural din România de mai bine de un deceniu și conversația purtată zilele trecute în jurul UNITER m-au făcut să decid că e mai important să notez aici despre cineva care nu s-a pierdut în dezbateri derizorii și n-a uitat niciodată sensul înalt al aspirației sale către un „de ce” facem ceea ce facem. Oricât de sinuos și de vitreg i-a fost, nu de puține ori, parcursul. 

Într-adevăr, și eu cred că Mihai Pop merită o distincție, pe cea mai mare. E atât de evident. Și, ca toate lucrurile evidente, celor care ar putea să i-o ofere nu le trece prin minte să o facă. Trebuie să li se atragă, gentil, atenția.

Până una-alta, Galeria Plan B de la Berlin mai adaugă „o medalie” prezenței remarcabile și remarcate a culturii române în străinătate. //