Pe aceeași temă
Perioada amniotica (1932-1933)
In arhiva Muzeului National al Literaturii Romane exista un set de fotografii de o valoare deosebita. Sunt poze ale unui grup de tineri in jur de 25 de ani, fericiti, aflati intr-un "joc de-a vacanta" in Muntii Bucegi. In fotografiile facute in iulie 1932 ii descoperim pe Mircea Eliade (recent intors din India), Mihail Sebastian (recent intors de la Paris), Haig Acterian, Mircea Vulcanescu, Dan Botta, Mihai Polihroniade, Marietta Sadova, Floria Capsali, Petru Comarnescu, poate si Leny Caler etc1. Romani, evrei, armeni, greci s.a.m.d. Eterogen din punct de vedere etnic, era un tip uzual de grup de prieteni in Bucurestiul interbelic. Cand se vorbeste de orase tolerante si multietnice in Romania Mare, de regula se dau ca exemple Timisoara, Cernauti, Braila si alte cateva. Intotdeauna se uita Bucurestiul, care a fost si el un oras multietnic, multicultural si multiconfesional.
Anii ‘20 si inceputul anilor ‘30 urmau miraculoasei date de 1 decembrie 1918. "Romania are atata noroc - declarase ironic P.P. Carp - ca nu mai are nevoie de politicieni." Romania Mare traia o scurta perioada cvasi-paradisiaca, cu o generatie de tineri intelectuali care, pentru prima data in istorie, cum credea Mircea Eliade, nu mai avea de indeplinit vreo misiune istorica. O "perioada amniotica", cum a numit-o Ioan Petru Culianu, referindu-se la starea fatului, protejat de amnios in uterul matern2. In termenii lui Eliade (cel din Mitul eternei reintoarceri), "teroarea istoriei" actiona mai bland. Ca atare, si "boicotarea istoriei" putea fi aplicata mai bland. Probabil ca tocmai lipsa unei "misiuni nationale" comune (sau macar a unui "pericol comun", care sa fi generat sindromul "cetatii asediate") a atomizat societatea si a dus la brutala "cadere din Paradis" si la esecul politic cunoscut.
Prietenia dintre Eliade si Sebastian a fost una de exceptie, nu numai prin profunzimea ei, dar si prin modul accidentat in care s-a manifestat. O prietenie dostoievskiana, daca n-ar fi si eugenionesciana. Pentru ca, la un moment dat, in jurul lui Sebastian-Béranger Romania se rinoceriza in cercuri concentrice, atingand ultimul si cel mai intim cerc - cel al prietenilor.
In apararea lui Sebastian (1934-1935)
In 1934, dupa aparitia romanului De doua mii de ani, cu infama prefata semnata de Nae Ionescu, Eliade ii ia public apararea prietenului sau Sebastian, intrand in polemica cu mentorul lor comun. Printre altele, in articolul sau, Eliade se ridica impotriva "certitudinii damnatiei evreilor" si a opiniei lui Nae Ionescu ca evreii si-ar fi ratat iremediabil accesul la mantuire. Extra Ecclesiam nulla salus, in formularea lui Origene. A judeca astfel, scrie Eliade, inseamna "a interveni in libertatea lui Dumnezeu", care "poate mantui oricum, pe oricine". In alte doua articole, Eliade continua aceasta controversa cu teologul Gh. Racoveanu, coleg la Cuvantul cu Eliade si Sebastian. Sunt totusi "anumiti evrei", admite Eliade, care "sunt fiii Diavolului". Acestia "nu-si vor gasi mantuirea" 3.
Evident, gestul lui Eliade de a sari in apararea publica a prietenului sau Sebastian este un fapt laudabil si curajos. Era momentul in care Sebastian era atacat din toate partile, din dreapta si din stanga, de legionari si de comunisti, de romani si de evrei, de prieteni si de dusmani. Pentru romanul P. Nicanor, de pilda, "factura intelectuala [a lui Sebastian] este eminamente huliganica", iar pentru evreul Isaac Ludo, Sebastian este un "dramatic rozator de ciolane", o "lichea", un "ticalos", o "dejectie a ghetoului evreiesc". Pe scurt, Sebastian era prea evreu pentru nationalistii romani si prea roman pentru nationalistii evrei4.
Dar Mircea Eliade a abordat problema iudeofobiei dintr-o perspectiva cumva prea "rece", prea "tehnica", strict teologica. Constient sau nu, el a ignorat complet perspectiva politica (nu mai vorbesc de cea morala) a antisemitismului. Atunci, la jumatatea anilor ‘30, evreii din Romania (si din Europa) aveau nevoie de salvare fizica, nu metafizica. Ei aveau nevoie de mantuire mai mult pe pamant, in viata fiind, decat in cer, dupa moarte. Sebastian insusi a amendat cu sarcasm aceasta controversa teologica: "Nu-mi recunosc niciun drept sa spun vreun cuvant in aceasta dezbatere [dintre Eliade si Racoveanu], care, in plus, in fondul ei, imi este profund si total indiferenta. Am o vaga impresie ca, dupa moarte, nu voi fi judecat cu textele d-lui Racoveanu. Iar daca ma insel, faca-se voia lui Dumnezeu" 5.
Totusi, Sebastian a apreciat enorm faptul ca prietenul sau a fost unul dintre foarte putinii (daca nu chiar singurul) care i-a luat apararea. Pe pagina de garda a volumului Cum am devenit huligan, Sebastian i-a compus o dedicatie din care rezulta gratitudinea sa: "Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul sa disperez in suportarea acestor mizerii aici [in carte] povestite - si care nu vor supravietui, daca vor supravietui, decat pentru ca si el a spus un cuvant - cel mai frumos. Mihai, 1935" 6.
Intre dragoste si ura (1936-1939)
Dar lucrurile au evoluat cu repeziciune. In anii 1936-’39, prietenii lui Sebastian erau stingheriti de prezenta lui si taceau atunci cand el intra in incapere. Doar cateaua Joyce, a lui Eliade - neinfestata de morb - "urla de bucurie" la vederea lui. "Singura ea - isi noteaza Sebastian - isi aducea aminte ca a fost o vreme in care in casa aceea eu eram oarecum la mine acasa" (30 august 1938). "Suntem in plina disolutie a prieteniei noastre", scrie Sebastian in jurnal despre relatia lui cu Eliade. "Nu ne vedem zile de-a randul - si, cand ne vedem, nu mai avem ce sa ne spunem" (25 martie 1937). Prietenii schimbau vorba la aparitia lui Sebastian. Cateodata, disperat fiind, Sebastian insusi ii cerea lui Eliade schimbarea subiectului. "Dar e posibila in astfel de conditii o prietenie?", isi nota el in Jurnal la 4 aprilie 1937.
In decembrie 1937, Sebastian simte ca e pe cale sa-si piarda toti prietenii, inclusiv "prietenul cel dintai si cel din urma, Mircea" (19 decembrie 1937). Intr-adevar, atunci, cu cateva zile inainte de alegerile din 20 decembrie 1937, aparuse faimosul text nefast De ce cred in biruinta miscarii legionare, semnat de Eliade in publicatia de extrema dreapta Buna Vestire. "Poate neamul romanesc sa-si sfarseasca viata… surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfartecat de streini?", transcrie stupefiat Sebastian in Jurnal un fragment din textul publicat de Eliade (17 decembrie 1937). Lungi si aprinse, disputele politice dintre ei in acel framantat an 1937 nu reusesc sa lamureasca lucrurile. "[Mircea] nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar exista naivitati asa de catastrofale", conchide Sebastian (2 martie 1937).
Intalnirile dintre cei doi prieteni se raresc pana la disparitie: "[Sunt] aproape doua luni de cand nu l-am mai vazut pe Mircea", scrie Sebastian in Jurnal la inceputul anului 1938. "Sa las sa se destrame mai departe singure lucrurile? Sa le pun punct cu o explicatie finala? Mi-e asa de sila, incat as prefera sa tacem definitiv, si eu, si el. N-am ce sa-l intreb, si desigur n-are ce sa-mi spuna. Dar, pe de alta parte, e o prietenie de ani de zile, si poate ca i-am fi datorat acestei prietenii un ceas sever de despartire" (13 ianuarie 1938).
Atunci cand, dupa jumatate de an, totusi se intalnesc, Sebastian nu stie cum sa gestioneze relatia cu Eliade. Fara sa le poata controla, sentimentele sale penduleaza intre simpatie si antipatie, intre dragoste si ura. "Duminica seara, masa la Mircea. Revazut dupa atata vreme, e neschimbat. Il priveam, il ascultam, cu mare curiozitate. Gesturi pe care le uitasem, volubilitatea lui nervoasa, o mie de lucruri aruncate in dezordine, la nimereala - in totul simpatic, de treaba, cuceritor. Mi-a greu sa nu-mi fie drag. Dar am atatea lucruri sa-i spun despre Cuvantul, despre Garda [de Fier], despre el si despre neiertatele lui compromisuri. Nu exista scuza pentru degringolada lui politica. Eram decis sa-i vorbesc fara menajamente. De altfel, nici nu mai am ce menaja. Chiar cu asemenea reveniri, prietenia noastra e terminata" (12 aprilie 1938).
La 1 septembrie 1939, Hitler declanseaza razboiul. Mircea Eliade este, cum isi noteaza Sebastian in jurnal, "mai filogerman decat oricand, mai antifrancez si antisemit decat totdeauna". "Ceea ce se intampla la frontiera din Bucovina e un scandal - ii spunea Eliade lui Petru Comarnescu -, caci noi valuri ovreiesti patrund in tara [din Polonia]. Decat o Romanie inca o data invadata de jidani, mai bine un protectorat german." Eliade avea aceeasi problema ca in decembrie 1937, cand scria textul De ce cred in biruinta miscarii legionare, - obsesia "invadarii Romaniei de catre jidani". Din "prietenul cel dintai si cel din urma", cum inca il considera in decembrie 1937, Eliade este degradat de Sebastian, devenind in mai putin de doi ani "fostul meu prieten" (20 septembrie 1939).
"Iphigenia sau jertfa legionara" (1939-1941)
In decembrie 1939, dupa eliberarea sa din lagarul de la Miercurea Ciuc, Mircea Eliade scrie piesa Iphigenia. In viziunea lui Eliade, fiica regelui Agamemnon nu numai ca nu se opune sa fie jertfita pe rug, dar chiar face elogiul auto-sacrificiului, a jertfei "pentru mantuirea celorlalti". Ea ar fi putut sa evite decizia oraculara (prin casatoria cu Ahile), dar a preferat sa se "arunce in bratele mortii" ("sa se casatoreasca cu moartea", cum ar spune Eliade), pentru a permite armatei grecesti sa plece la razboiul troian. Trimiterile la Legenda Mesterului Manole sunt evidente in piesa: "Nu voi fi zidita - isi motiveaza Iphigenia sacrificiul - la temelia unei marete cladiri, ca s-o insufletesc si sa-i dau viata", ci la temelia victoriei asupra Troiei. Alegerea subiectului martial si semnificatiile piesei sunt stravezii. Cultul mortii si exaltarea sacrificiului pentru patrie faceau parte din retorica discursului legionar.
Premiera piesei are loc pe 12 februarie 1941, la 18 zile dupa rebeliunea legionara. Un fragment din Jurnalul lui Sebastian este concludent: "Premiera Iphigeniei lui Mircea Eliade la [Teatrul] National. Se intelege, nu m-am dus. Mi-ar fi fost imposibil sa ma arat la nu importa ce premiera, si cu atat mai putin la una care, in mod fatal (autor, interpreti, subiect, public), trebuie sa fi fost un fel de reuniune legionara. As fi avut impresia ca asist la o «sedinta de cuib». […] Textul e plin de aluzii si subintelesuri (pe care le remarcasem inca de anul trecut, la lectura) […]. Simbolul mi se pare cam gros totusi: «Iphigenia sau jertfa legionara», s-ar putea numi piesa in subtitlu. Acum, dupa cinci luni de guvernare [legionara] si trei zile de rebeliune, dupa atatea asasinate, incendii si pradaciuni - nu se poate spune ca nu se nimereste" (12 februarie 1941). Dupa circa o luna, Sebastian se duce totusi sa vada piesa. Comentariile lui din Jurnal sunt mai putin radicale. Totusi, el observa "pe alocuri suparatoare intentii legionare" (6 martie 1941).
S-a spus ca, in acea perioada, Mihail Sebastian era deosebit de suspicios si subiectiv. Chipurile, era un obsedat care vedea "intentii legionare" peste tot, chiar si acolo unde nu erau. Dar o "descifrare" similara a mesajului piesei a facut si tanarul I.P. Culianu peste patru decenii, in Italia, in cu totul alt context socio-cultural-politic. Citind scenariul piesei Iphigenia in 1977, Culianu descopera "cu o anumita surpriza si cu amaraciune" asocierea maestrului sau la ideologia Miscarii Legionare. Este vorba de o "pozitie ideologica" jenanta, care - conchide Culianu - "ni se pare, astazi, absolut de neinteles" 7.
Nu este intamplator faptul ca in 1951 cativa legionari romani au publicat in Argentina scenariul tragediei Iphigenia. Eliade insusi a operat cateva modificari. El a adaugat si o scurta prefata: "Public cu bucurie, dar si cu strangere de inima, aceasta piesa de tinerete, care placea atat, cand a fost scrisa, prietenilor mei Haig Acterian, Mihail Sebastian, Constantin Noica si Emil Cioran". De altfel, el dedica lui Haig Acterian si Mihail Sebastian - "doi dintre cei mai buni prieteni" -, "acest text, pe care l-am iubit impreuna in amurgul tineretii noastre" 8. In 1951, cand apareau aceste randuri, Mihail Sebastian nu mai avea cum sa-si exprime rezervele fata de o astfel de afirmatie. El recunoaste totusi in jurnal ca, de jena sa-i spuna prietenului sau adevarul in fata, a mimat aprecierea fata de scenariul piesei: "Dupa [ce am citit] Iphigenia am acoperit cu cateva exclamatii admirative nemultumirea mea reala" (28 februarie 1940).
O intalnire ratata (1942)
In vara anului 1942 Mircea Eliade vine in Bucuresti de la Lisabona, cu un mesaj de la Salazar catre Ion Antonescu. Va fi ultima lui vizita in tara. Eliade se vede cu "prietenii legionari" si cu "toti prietenii din Criterion" 9, mai putin cu Mihail Sebastian. Acesta isi noteaza coplesit in jurnal: "Am aflat mai de mult - dar am omis sa insemnez aici (atat de putina importanta incepe sa aiba pentru mine?) - ca Mircea Eliade e in Bucuresti. Se intelege, n-a cautat sa ma vada si n-a dat nici un semn de viata. Altadata mi s-ar fi parut odios: ba chiar imposibil, absurd. Acum mi se pare firesc. E mai simplu, e mai clar. Cu adevarat, nu am nimic, absolut nimic nici sa-i spun, nici sa-l intreb" (23 iulie 1942).
S-a speculat mult pe marginea motivelor pentru care Eliade l-a evitat pe Sebastian in vara anului 1942. In Dosarul Mircea Eliade, aparut in 1972 in revista israeliana Toladot, a fost formulat un motiv cinic: "Mircea Eliade ca diplomat cunostea desigur soarta ce se pregatea evreilor. Ce rost avea sa-l mai vada pe fostul sau prieten, sortit mortii?". Este adevarat ca in acea vara Ion Antonescu si Gustav Richter (reprezentantul lui Eichman in Romania) semnasera un act vizand deportarea evreilor in lagarele de exterminare din Polonia. Sebastian insusi citeaza in jurnal, la 8 august 1942, publicatia Bukarester Tageblat, in care se vorbea pe larg despre planul de a transforma Romania, pana in toamna anului 1943, intr-o tara fara evrei (Judenfrei). Aceasta explicatie a evitarii lui Sebastian de catre Eliade este prea macabra pentu a o putea considera adevarata.
Intr-o scrisoare din 6 iunie 1972, profesorul israelian Gershom Scholem i-a cerut lui Eliade explicatii in aceste (si alte) privinte: "In lunga perioada de cand te cunosc, nu am avut nici un motiv sa cred ca ai fost antisemit, cu atat mai mult un conducator al antisemitismului. Te consider un om sincer si drept, pe care il privesc cu mult respect, de aceea mi se pare normal sa-ti cer sa-mi spui adevarul. Daca este ceva de spus asupra acestui lucru, sa fie spus, si atmosfera acuzatiilor generale sau specifice sa se clarifice". Printre altele, Eliade i-a raspuns lui Scholem ca la Bucuresti, in vara anului 1942, se simtea urmarit de agenti ai Gestapo sau ai Sigurantei Statului si ca nu a vrut sa ii puna pe urmele lui Sebastian, provocandu-i astfel un necaz in plus10. Aceeasi justificare putin credibila o furnizeaza Eliade in Memoriile sale, scrise tot in anii ‘70, dar nu si in jurnalul tinut in Portugalia11.
In octombrie 1946, la Paris fiind, Eliade reia in jurnal subiectul relatiei sale cu Sebastian: "Nu ma voi consola niciodata ca nu l-am revazut [pe Mihai] in august [iulie, de fapt] 1942, cand m-am intors, pentru o saptamana, la Bucuresti. Mi-era, atunci, rusine de mine - consilier cultural la Lisabona - si de umilintele pe care le indura el, pentru ca se nascuse si voise sa ramana Iosif Hechter. Acum, ma zbat, inutil, in iremediabil" 12. Cred ca abia aici, in acest fragment de jurnal, Eliade a marturisit adevarul. De fapt, Mircea Eliade se simtea rusinat si responsabil, ca parte a unui regim care il discrimina si il anihila civic pe prietenul sau Mihail Sebastian.
Post-mortem (1945-1980)
In decembrie 1944, Sebastian incearca in jurnal o retrospectiva nostalgica asupra relatiei sale cu Mircea Eliade: "Plimbarile noastre pe munti, verile la Breaza, jocurile in curtea Floriei [Capsali], in [strada] Nerva Traian, anii nostri de prietenie frateasca - si pe urma anii de confuzie, de destramare, pana la ruptura, pana la dusmanie, pana la uitare. Totul e mort, disparut, pentru totdeauna pierdut" (13 decembrie 1944). Este una dintre ultimele insemnari din jurnalul lui Sebastian. Peste cateva luni, la 29 mai 1945, scriitorul moare calcat pe strada de un misterios camion.
La aflarea mortii lui Sebastian, Eliade este coplesit. Inca la Lisabona, el isi noteaza in jurnal chiar in ziua de 29 mai: "Vestea ma emotioneaza prin absurdul ei. Mihai a trait, fara indoiala, o viata de caine in acesti ultimi cinci ani. A scapat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagarele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce-a urmat dupa lovitura de stat din 23 august. A vazut caderea Germaniei hitleriste. Si a murit printr-un accident de circulatie, la 38 de ani!... Imi amintesc prietenia noastra. In visurile mele, era unul dintre cei doi-trei oameni care mi-ar fi facut Bucurestiul suportabil. Chiar in climaxul meu legionar, l-am simtit aproape. Am castigat enorm din prietenia lui. Contam pe aceasta prietenie, ca sa ma reintorc in viata si cultura romaneasca. Si acum - s-a dus, calcat de o masina! Cu el, se duce inca o bucata buna, si foarte frumoasa, din tineretea mea. Ma simt si mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sunt acum dincolo… La revedere, Mihai!" 13.
Cand peste 35 de ani, in 1980, are posibilitatea sa se revada la Paris cu Beno, fratele lui Mihail Sebastian, Mircea Eliade exulta: "Scrisoarea ta m-a emotionat nespus - si a emotionat-o si pe Christinel, care va cunoaste pe toti trei [fratii Hechter], din tot ce i-am povestit in cei 31 de ani de casatorie. Inutil sa incerc sa-ti marturisesc mai mult; mi-ar trebui zeci, sute de pagini […]. Astept sa-ti aud glasul, sa te aud vorbind despre De doua mii de ani, sa-l regasesc pe Mihai […]. Te imbratisez cu veche prietenie, Mircea" 14.
In cultura romana sunt multe mari personalitati, dar nu sunt multe mari prietenii intre personalitati. Relatia dintre Sebastian si Eliade a fost cred o astfel de prietenie, chiar daca una accidentata.
* Prelegere tinuta la Universitatea Ebraica din Ierusalim (24 octombrie 2007) si la sediul UNESCO din Paris (24 noiembrie 2007) cu prilejul centenarului nasterii lui Mihail Sebastian. Colocviul de la Ierusalim a fost organizat de Universitatea Ebraica (Moshe Idel, Ditza Goshen, Leon Volovici) in colaborare cu ICR Tel Aviv (director Madeea Axinciuc), iar colocviul de la Paris a fost organizat de ICR Paris (director Magda Carneci) si de Reprezentanta romana la UNESCO (ambasador Nicolae Manolescu).
1. Mircea Eliade isi aducea aminte de aceste momente ca de o perioada adamica, petrecuta inainte de "incurcarea limbilor" si de "surparea turnului Babel": "Vorbeam toti pe rand sau laolalta, si printre rasete si intreruperi ne auzeam si ne intelegeam. Fiecare din noi, in felul lui, isi regasea vacantele copilariei si adolescentei. Ne imprietenisem destul ca sa nu ne mai dam seama ca ne simtim bine impreuna, ca reuseam sa fim spontani fara emfaza, nici vulgaritate. Saptamana aceea petrecuta pe Bucegi ne-a incantat intr-atat, incat am hotarat sa revenim in fiecare vara". Vezi M. Eliade, Memorii (1907-1960), vol. I, Humanitas, 1991, p. 248.
2. I.P. Culianu, Mircea Eliade, Polirom, 2004, p. 216.
3. Vezi cele trei articole publicate pe aceasta tema de Mircea Eliade: Iudaism si Antisemitism (Vremea, 347, 1934), Crestinatatea fata de iudaism (Vremea, 349, 1934) si O ultima lamurire (Vremea, 352, 1934).
4. Despre "evreitatea" si "romanitatea" lui Sebastian, vezi A. Oisteanu, Criza identitara a lui Mihail Sebastian, in Sebastian sub vremi, vol. coordonat de Geo Serban, Universal Dalsi, 1999, pp. 163-168.
5. M. Sebastian, Cum am devenit huligan, Cultura Nationala, 1935.
6. M. Handoca, Mircea Eliade si Mihail Sebastian, in Romania literara, nr. 22, 1997.
7. I.P. Culianu, Mircea Eliade, ed. cit., Polirom, 2004, p. 328.
8. M. Eliade, Iphigenia, Valle Hermosa, Ed. Cartea Pribegiei, 1951; volum publicat in romaneste de o editura legionara din exil.
9. M. Eliade, Jurnalul portughez, Humanitas, 2006, vol. I, p. 132.
10. M. Eliade, Europa, Asia, America. Corespondenta, Humanitas, 2004, vol. III, pp. 132-140.
11. M. Eliade, Memorii, vol. II, Humanitas, 1991, p. 67; M. Eliade, Jurnalul portughez, ed. cit., vol. I, pp. 130 s.u.
12. M. Eliade, Jurnal, vol. 1 (1941-1969), Humanitas, 1993, p. 88.
13. M. Eliade, Jurnal portughez, ed. cit., vol. I, pp. 365-366. Din aceasta adnotare din jurnal rezulta faptul ca Mircea Eliade a avut cunostinta de crimele impotriva evreilor din timpul pogromului de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), de deportarea evreilor in lagarele din Transnistria, de "viata de caine" indurata de prietenul sau care "se nascuse si voise sa ramana Iosif Hechter". Eliade nu are scuza ca, fiind departe de tara, nu a stiut de soarta evreilor din Romania. Cu toate acestea, nu a consemnat (in jurnale, in memorii sau in scrisori) atrocitatile antievreiesti cu care a fost contemporan.
14. M. Eliade, Europa, Asia, America, ed. cit., vol. III, pp. 141-142.
