Mirajul bunăstării și trista soartă a visătorilor în țara sovietelor lui Ostap Bender

În 1971, când a apărut în România romanul lui Ilf și Petrov Vițelul de aur, în traducerea excelentă a lui Tudor Mușatescu, o cortină secretă părea să se ridice pentru a face loc adevărului despre marea putere de la Răsărit. În forma comică, de parodie amară a unei cărți de aventuri, realitatea ni se dezvăluia în toată nuditatea ei ca și în alte scrieri ale vremii, contribuții antologice ale unor autori curajoși sovieto-ruși la demascarea perioadei NEP-ului cu odioasele planuri despre spălarea pe creier și edificarea omului nou. Lozinca asta, ca și altele specifice, domină și limbajul acestui roman. Nu era în funcțiune la potențial maxim politica criminală a epurărilor care au urmat, dar în 1925, când a apărut Vițelul de aur, precedat de 12 scaune al acelorași autori, Bulgakov era interzis, fiind considerat reacționar, iar opera lui capitală inspirată din aceiași ani ai terorii staliniste, romanul fantastic Maestrul și Margareta, piese precum Casa Zoicăi sau alte proze ca Roman teatral (romanul Golgotei sale de scriitor cenzurat) nu erau încă publicate. Cititorii s-au mulțumit în acest context cu varianta comico-satirică, dar profund tragică a cuplului Ilf - Petrov (pseudonime ale lui Ilya Arnoldovici Feizilberg și Evgheni Petrovici Kataev), născuți la Odesa, care zugrăveau cu mult curaj în cărțile acestea ceea ce devenise absurd în viața lor prin impunerea unui plan bazat pe forță în vederea creării omului nou și a combaterii moștenirii burgheze, zisă nocivă.

S-ar putea spune că această literatură, care mai avea și succes, a decredibilizat cumva planurile revoluției bolșevice, luată peste picior și ridiculizată în detaliu. Nimic mai adevărat, de vreme ce scriitorii erau vânați și operele, zădărnicite.

 Arsenalul sloganurilor care vor domina epoca e prezent și în Vițelul de aur, încă de la începutul romanului. Sunt fiul locotenentului Schmidt, fostul erou de la 1905, această replică ce deschide toate ușile precum iarba fiarelor, în virtutea cultului glorificării eroilor revoluției de care se folosesc pe rând, în mod fraudulos și personajele cărții în căutarea unei soluții existențiale. Sub acest stindard mincinos, dar salvator, defilau și acești cetățeni ai noului regim, de care voiau să fugă fentând prin escrocherii caraghioase societatea, puterea și oamenii ei. Mijloacele folosite, împrumutate din practica de zi cu zi a societății corupte în care trăiau, nu vor reprezenta altceva decât oglinda mentalității unui popor care-și căuta subterfugii și mijloace de supraviețuire în calea terorii care se instala. Unul dintre ei, care preia și comanda grupului, e celebrul Ostap Bender, șarmantul aventurier care visa să ajungă la Rio de Janeiro în căutarea prosperității și libertății.

Din bogăția întâmplărilor fantasmagorice pe care eroii le trăiesc, autorul dramatizării, regizorul Eugen Gyemant, care a produs el însuși anterior o versiune spectaculară rămasă, din păcate, puțin cunoscută, a ales câteva în jurul planului de escrocare a unui potentat ce se ascundea cu averi cu tot prin birourile unei instituții birocratice, unde facem cunoștință și cu alte specimene ale noii sociografii umane. Aici năvălesc, rând pe rând, eroii cu ilarele lor tentative de procopsire, ca nepoți ai celebrului locotenent. Acest birou cu numele Arbat (aluzie probabil la un cunoscut bulevard moscovit) devine centrul spectacolului realizat de regizorul Radu Iacoban la Teatrul Maria Filotti din Brăila, alături de scenograful Tudor Prodan, care proiectează imaginea unui fel de închisori cu gratiile de rigoare, al cărei personal în uniforme cenușii ca ale gardienilor și cu comportament cazon vorbește de la sine despre lumea în care ne aflăm. O idee inspirată, care impune prin imagine specifică metafora claustrării. Din această lume, simpaticii noștri aventurieri vor să fugă: Vreau să plec la Rio de Janeiro, clamează patetic Ostap Bender. S-au ivit între mine și puterea sovietică divergențe cât se poate de grave. Ea vrea să construiască socialismul, iar eu nu vreau... Eu n-am să muncesc pentru socialismul lor. Cu experiențe de viață diferite, ceilalți doi, bătrânul Panikovski, un fost aristocrat care trăiește făcând pe orbul, și Balaganov, proaspăt scăpat din pușcăria unde pătimise din vini imaginare, se alătură celui autoproclamat capul mișcării de emancipare, inițial materială, prin fraudă și înșelăciune. Metode învățate de la cei de la putere evident propagate în jos pe scară ierarhică până la cetățeanul umil care cel puțin avea scuza salvării, a supraviețuirii. Le recunoaștem ca fiind ale sistemului.

Viziunea omogenă a regizorului face ca acest pachet de activități alese, împreună cu susținătorii, să funcționeze coerent, în ciuda sincopelor eliptice inerente unei dramatizări dificile. Excelent distribuiți, actorii dau relief peisajului uman, jucând cu inteligență balansul între parodie și tristețea subiacentă a destinului lor. Ostap Bender, în interpretarea lui Nicolas Caţianis, tinde spre o imagine de fanfaron, care-și joacă detașat rolul, animat de o puternică nevoie de evadare din tipare. Exuberanță fără stridențe, dar și un joc al contrarietăților pe care le stăpânește ori de câte ori piesa din capul lui e contrazisă de realitate. Vezi finalul, când eșuează lamentabil la granița cu România, întors fiind de grăniceri din drum și din speranțe. Panikovski, cel cu nostalgia interioarelor burgheze imperiale de odinioară, mai mult sceptic decât optimist în privința reușitei aventurii celor trei, are în persoana lui Liviu Pintileasa corespondentul ideal. Lui îi revin și evocările biblice, legende cunoscute, precum a genezei (Adam și Eva) updatate timpului acțiunii cu concluzia pesimistă la adresa idealului gol de sens al omului nou, proclamat de bolșevici: Degeaba vă frământați să construiți omul nou. Așa ceva nu există. Bine plasat momentul acesta greu de când portează în spectacol, iar actorul Liviu Pintileasa îl face să strălucească, trecând abil de la umor la gravitate. Păcat că la acest capitol al trimiterilor mitologice, spectacolul a omis să detalieze legenda vițelului de aur, ca simbol al prosperității la egipteni, anterioară trădării prin înșelăciune a mesajului biblic (episodul așteptării întoarcerii lui Moise de pe muntele Nebo). Lipsind explicația, metafora din titlu rămâne cumva în aer. Al treilea coechipier, Balaganov, interpretat de Vlad Wolf, capătă înfățișarea unui cowboy, om de acțiune, executantul eficient și pragmatic. În cotiga lor cu care străbat țara, cei trei escroci de operetă descriu o lume în derivă ca și ei. O fac cu mult farmec și convingere. Koreiko, milionarul pe care-l iau în vizor, șantajat până la urmă cu... un dosar (vechi și nepieritoare aceste practici!), în interpretarea lui Ciprian Brașoveanu, siluetează tipul milionarului cam slab de înger, poate pentru a susține că și ei făceau parte din mascarada NEP-ului.

În biroul în care trăiește sub acoperire mișună o faună pestriță, cu iubiri, trădări, false prietenii, cu frici și ticuri de conțopiști al căror curaj e susținut de lozincile pe care spectacolul ni le servește oportun prin intervenții luminoase (light design Bogdan Gheorghiu) și muzica specifică, mobilizatoare (autor coloană sonoră, Alina Sosic). Interpreții excelează în redarea versatilității, mai ales că pe parcurs se metamorfozează pentru a ilustra alte personaje și situații imaginate de scenariul fabulos. Momentul spitalului de nebuni, unde locatarii se ascund pentru a scăpa de balamucul de afară și de epurări, e irezistibil. (Ăștia cel puțin nu construiesc socialismul, zice Belaga, unul dintre locatarii stabilimentului. Mă bucur de toată libertatea personală, a conștiinței și a cuvântului, zice alt citoyen, cum îi place lui Ostap Bender să se considere). Narcisa Novac, singura femeie din grup cu misiuni dintre cele mai diverse, are cu fiecare apariție ocazia să-și demonstreze calitățile actoricești. E frumoasă, mobilă și cu disponibilități neașteptate pentru identitățile pe care și le asumă. Scenele cu Ciprian Chiricheș sunt savuroase, dominate de acesta din urmă cu profilul său de actor special. Nu doar ca înfățișare. Grupul e completat de Adrian Ștefan, un actor al cărui umor asumat îi face misiunea ușoară în scenele în care e mai mereu element de contrast.

Spectacol de echipă, cu interpreți bine aleși și compatibili pentru a sugera diversitatea peisajului uman și complexitatea vremurilor, Vițelul de aur, în regia lui Radu Iacoban, îndeplinește cel puțin două meniri: atragerea publicului prin atractivitatea formală a actului artistic și implicarea prin actualitatea și profunzimea mesajului, pe care realizatorii pare că l-au intuit când au propus titlul. (Premiera a avut loc la sfârșit de mai 2021). E și acesta un mod de a rămâne treaz și de a te face util timpului și istoriei. //

Vițelul de aur, de Ilf și Petrov, la Teatrul Maria Filotti din Brăila