Mircea Mihăieș sau neașteptata întâlnire dintre Rațiune și Sensibilitate

Corina Suteu | 09.01.2024

Mircea Mihăieș nu abandonează idealurile din anii de început, nici nu îi uită pe cei alături de care a construit și încă mai construiește o insulă de rezistență și de responsabilitate intelectuală.

Pe aceeași temă

Am scris textul de mai jos pentru cartea aniversară dedicată lui Mircea Mihăieș, la împlinirea vârstei de 70 de ani, și publicată la editura Universității de Vest.

Pentru că Mircea e născut pe 1 ianuarie, mi se pare o binevenită ocazie ca, la început de 2024, când Timișoara nu mai este Capitală Culturală Europeană, să reamintesc aici faptul că tot ceea ce dă orașului revoluției din decembrie strălucire constantă este, în mare măsură, extraordinara forță, influență și prezență în spațiul public a intelectualilor săi.

De aceea, cu toate că textul meu este despre Mircea Mihăieș, el este dedicat, în realitate, unui spirit definitoriu al locului, unei „stări de veghe intelectuală”, solidară, vie, critică și pertinentă. Ea, această stare, are mai mult de șaptezeci de ani și nu pare să îmbătrânească, dimpotrivă. Ar fi grozav să recunoaștem în asta – mai ales în vremurile de azi – o foarte necesară și activă formă de inspirație!

Pur și simplu nu știu unde și cu ce să încep ca să scriu despre Mircea Mihăieș. 

Asta se petrece, probabil, fiindcă relația pe care o am cu el este încă ambivalentă. E un amestec de nostalgie plină de admirație și complicitate pentru o colaborare profesională exemplară de pe vremea ICR – fiindcă așa l-am cunoscut, ca „șef” (responsabil, printre altele, de ICR NY) și prezentul unei amiciții pline de căldură, afecțiune și de recunoștința pe care i-o port. E o prietenie de gradul doi, dar de primă calitate, care s-a dezvoltat între timp, treptat și durabil, între noi. Și pe care eu, una, o prețuiesc nespus. 

Sau poate că dificultatea vine și din aceea că pasiunea lui Mircea pentru romanele lui James Joyce îl face să fie, în oglindă, pe cât de „netransparent”, pe atât de provocator în a te determina să vrei să îi citești și înțelegi măcar o fărâmă din caracter. 

Iar încercarea este sortită, de cele mai multe ori, eșecului, fiindcă nu întâmplător poartă volumul său de acum 33 de ani un titlu care conține acest fatal cuvânt (Cartea eșecurilor).

Definindu-se pe sine foarte mult în exterior prin ceea ce scrie, prin luări de poziție fără echivoc, prin mari pasiuni culturale pe cât de absolute, pe atât de eclectice – de la Corto Maltese la vinuri foarte bune, de  la Leonard Cohen, trecând prin Bruce Springsteen și ajungând la Tony Judt și Jane Austen sau la un personaj de roman despre care scrie o carte fascinantă (O noapte cu Molly Bloom) – Mircea rămâne durabil îndrăgostit de Joyce, căruia îi dedică impresionante și adânci analize. Comentează sclipitor, arțăgos și plin de substanță, de multe ori cu ironie aspră, literatura și fenomenele socio-politice de tot felul. Pe scurt, el este one of his kind printre scriitorii, criticii, eseiștii și filologii din România.

Dificultatea de a-l celebra public așa cum se cuvine la 70 de ani se datorează climatului general superficial, volatil și tare prăbușit intelectual, unul în care criteriile judecății de valoare sunt fie degradate grav, fie cad victime ale evaluărilor ideologice de tot felul, fie înclinației de a clasa personalitățile și figurile publice remarcabile în sertare simplificatoare și desprinse de vreun exercițiu analitic substanțial și inteligent. Norocul e că la Timișoara, pe care am numit-o deja într-un text mai vechi – parafrazând pe Adriana Babeți – un Eldorado cu intelectuali, el este sărbătorit just. A treia Europă nu se dezminte.

Amintirile conversațiilor revelatoare, vii și variate, pe care le-am purtat cu Mircea Mihăieș în anii de la New York sunt multe. Foarte intens îmi răsar în memorie și momentele în care l-am văzut dovedindu-și, ca prieten, fidelitatea, acompanierea și susținerea de nezdruncinat pentru cei – puțini și foarte privilegiați – pe care îi acceptă înăuntrul cercului său extrem de atent selecționat de apropiați.

Vrei să fii prieten cu Mircea fiindcă asta e similar cu ceva rar și adevărat. De asemenea, nu vrei să îi fii inamic, fiindcă ar fi egal cu riscul permanent al unei execuții la indiferență. 

În ambele situații însă, dorești să îi fii în preajmă. Ar fi păcat să nu asiști la spectacolul realei sale vocații de clăditor și de conector, de transmițător de idei. Și la performanța unui intelectual care interpretează cu toată seriozitatea o partitură existențială dedicată gândirii serioase fără să își piardă nici umorul, nici luciditatea și făcându-le pe toate cu un splendid anti-patetism programatic. Mircea nu abandonează idealurile din anii de început, nici nu îi uită pe cei alături de care a construit și încă mai construiește o insulă de rezistență și de responsabilitate intelectuală. E ceva extrem de rar și de remarcabil pe aceste meleaguri.

Printre momentele trăite cu el la NY, există unul pe care amândoi ne-am promis de mult să îl povestim. O voi face aici, pe scurt, chiar dacă, relatat de Mircea, ar avea mult mai mult haz.

Într-o seară, la Madison Square Garden, era un concert extraordinar Bruce Springsteen, la care încercasem în van să luăm bilete. Ne-am propus să mergem la risc și, cu toate că nu am reușit să intrăm la concert, am trăit o experiență cu tâlc.

Disciplinați, alți spectatori, care veniseră, ca și noi, la „un bilet în plus”, stăteau cuminți la două cozi atent aliniate și diverse bariere îi separau de spațiul holului din care, dacă urcai pe scara rulantă, ai fi putut ajunge în sală. 

Fără să vrem, nu ne-am așezat la cozi – probabil că amândoi aveam repulsie față de asta. La început nu ne-am dat seama de ce pe noi ne lăsau să circulăm liber, dar la un moment dat am înțeles că eram o excepție. Fiindcă modul în care ne mișcam către bariere și le depășeam era așa de natural, încât nimeni nu ne oprea. Dacă am fi fost aliniați la coadă, cu siguranță că n-am fi reușit să ne mai mișcăm. 

Am priceput, dacă mai era nevoie, că auto-alinierea e, de fapt, un auto-sabotaj. 

Când am văzut ce se întâmplă, am făcut mai multe plimbări în sus și în jos, ca să verificăm dacă fusese doar un accident faptul că am putut trece. Ei bine, nu era un accident. 

Nimeni nu își imagina, dintre controlori, că, într-un spațiu al regulilor alinierii la coadă, noi ne luasem zborul și circulam, pur și simplu, fără opreliști.

Mi-a rămas în minte această poveste. Și mă bucur că am trăit-o împreună cu Mircea. 

Nimic nu e întâmplător. 

Șaptezeci de ani sunt, oricum, „the new forty”. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22