Pe aceeași temă
Nici despre tragedii nu mai vorbeau esteții, deplângând o anume desacralizare a lumii moderne. Deriziunea era și e la modă. Deunăzi, fiindcă dramele la care luăm parte vrând-nevrând în zilele astea, războiul, morții, refugiații fără adăpost, au dimensiuni de tragedie. Nu și-au găsit încă autorii, dar sursele motivaționale par aceleași. Ca pe vremea anticilor sau a tragediilor clasice. Și țin de Om. Omul, în general, din toate timpurile despre care Hobbes vorbea urât, împodobindu-l cu un dicton celebru, preluat de la Plaut – homo homini lupus. Același Om pe care creștinismul credeam că ne-a învățat să-l respectăm pentru puterea de a crede în iubire, a se smeri și a ierta. Credeam, căci azi nici creștinismul nu mai e ce-a fost, pare a se fi lăsat învins. Ambiția, lăcomia, orgoliul, răutatea, necinstea zburdă libere și alimentează violența, cruzimea, visele de răzbunare, nesomnul tiranilor din vremuri imemoriale.
Din timpuri străvechi, oamenii s-au prigonit și urât mai mult decât s-au iubit.
Drumul lung de la Vechiul la Noul Testament și sacrificiul cristhic au rămas, se pare, în cărți și altare. De ce? Ne întrebăm și ne vom întreba mereu. Unde e omenescul din om?
Mai patetic sau mai simplu, cu armele lui, teatrul a încercat să deslușească aceste enigme. Pe calea minții și a inimii. Cu cap și metodă. Cu artă. Teatrul bun a fost dintotdeauna de partea bună a omului. De aceea probabil a creat eroi de care ne debarasăm astăzi cu atâta ușurință.
În vălmășagul de incertitudine și confuzie care a cuprins în ziua de azi tot ce mișcă, chiar și pe scenă, câte un mesaj descoperit cine știe unde, într-o sticlă pe mare, își face loc pe scenă. Ca un zvon de speranță.
Speranța că teatrul poate fi și un loc unde, căutând prin gunoaiele păcatului ancestral, poetul poate descoperi frumuseți, oameni cu care am vrea să ne asemănăm.
În acest context, Hoții, drama romanticului german Frederich Schiller, redescoperită, reînviată pe scena Teatrului Tomcsa Sandor din Odorheiul Secuiesc, e o adevărată revelație.
Mai degrabă uitată ca și celelalte piese ale autorului sau privită cu reticență din cauza stilului propriu epocii care a născut curentul sturm und drang (furtună și avânt), piesa își regăsește adevărul, paradoxal, într-un spectacol de o modernitate vibrantă. E furtună, e avânt romantic în piesă, dar pe scenă e mai degrabă o gândire sobră care curăță mesajul de lesturile retorice, redând ideilor prospețimea și emoției simplitatea. Ceva ce s-ar putea numi teatru de artă, dacă fanaticii minimalismului și ai socialului nud nu ar respinge de plano noțiunea.
Scenariul, alcătuit pe baza piesei de regizorul Florin Vidamsky și de dramaturgul teatrului, Réka Dunkler, spune povestea lui Schiller despre cei doi frați pretendenți la mâna aceleiași fete și la scaunul de urmaș al nobilului lor tată pentru care ajung la război fratricid. O spune însă, între coperțile unei abordări mitologice, filozofice și moral-politice chiar, fiind în cele din urmă o pledoarie pentru libertatea alegerii, împotriva despotismului de orice fel. Sunt inserate astfel în scenariu/spectacol tablouri cu referințe culturale fundamentate istoric, de la legenda biblică a fiului risipitor la citate din teatrul antic inspirate de epopeile homerice, textele lui Schiller însuși, revoluționarul republicii de la Weimar.
Alternanța planurilor astfel concepută, bine calibrată secvențiază acțiunea din piesă, eliminând tiradele, dând posibilitatea unor mai clare expuneri de motive a părților în conflict și lăsând totodată spațiu de reflexie comentariilor ce revin corului, pe care muzica compusă de Bocsárdi Mogor le face să sune familiar, contemporan.
Întreaga structură a spectacolului are, de altfel, desenul coregrafic corespunzător timpului de azi (conceptul mișcării scenice aparține Edithei Buttingsgrup Pedersen din Danemarca), jocul planurilor fiind posibil datorită flexibilității arhitecturale a decorului (autor Matei Sykora, Cehia) care susține această dinamică. Alcătuit din suprafețe în mișcare pe orizontală și verticală, decorul este o creație în sine, fiind împreună cu light designul sursa magiei, a misterului pe care spectacolul mizează în multe momente. În codrii Boemiei unde se ascunde Karl cel repudiat, printre haiduci sau în palatul vizitat în secret pentru a-și întâlni iubita, în scenele de curte sau cele intime (budoarul, baia Amaliei), creația scenografică contribuie prin expresivitate și funcționalitate la atmosferă, cu accentele contrastante necesare. La fel, costumele Cristinei Milea, de o frumusețe și eleganță aparte.
În acest concert de contribuții internaționale la proiectul Teatrului Tomcsa Sandor, acestuia îi revine partea leului, anume distribuția. Știut fiind că în acest teatru crește de câțiva ani o trupă tânără foarte viguroasă, remarcăm și de această dată împlinirile atât la nivelul rolurilor importante, cât și al ansamblului solicitat de viziunea regizorală în mod cu totul special.
Spectacolul începe, de altfel, cu etalarea la rampă a celor chemați să ne însoțească pe parcurs ca un raisoneur credibil. Prima apariție în costum de lucru are rolul neutru al enunțului. Într-un singur glas, legendara poveste a fiului risipitor e lipită de drama lui Schiller ca un blestem ancestral. Tot acestui cor îi revine sarcina unor sublinieri doctrinare, precum în momentul alegerii lui Karl ca lider al haiducilor în pădurile Boemiei (Ne trebuie un cap luminat de politician… Ce înseamnă azi să fii cinstit? Vom restabili echilibrul bunurilor. Dacă facem asta, nu va mai fi nevoie de epidemii, catastrofe), până la sfârșit când, cu textul în mână, actorii citesc replicile protagoniștilor, ca pe niște didascălii obligatorii. Finalul revine la textul clasic, după un excurs dilematic care pune în discuție detaliind conflictul clasic între fratele bun, dar nesupus autorității opresive, și cel rău, intrigant, răzbunător și criminal în cele din urmă. În rolul lui Karl von Moor, Barabás Árpad umanizează efigia de erou a personajului în care Schiller a proiectat imaginea revoluționarului cu o morală justă, demnă de misiunea dreptății sociale. Diferențiindu-și aparițiile în relație cu iubita față de care e obligat la masca străinului și celelalte personaje, duios cu tatăl, neînduplecat cu fratele care uneltește alungarea sa din casa părintească, tânărul actor păstrează tonul dramatic chiar și în scenele aparent mai lejere, contribuind la susținerea acestei dominante a spectacolului. Romantismul său e căptușit de luciditate, așa încât regăsirea de sine din final alături de iubită are sfiala cuvenită. Amalia, în interpretarea actriței Nagy Xenia-Abigal, nu e o clorotică făptură de poveste, ci o femeie zdravănă, cu nurii la vedere, aptă să-l înfrunte pe obraznicul Franz, chiar și din cada în care e surprinsă.
Danile Esti Norbert îl joacă pe Franz cel rău, ajutat de un machiaj care-l face respingător la o simplă privire. Actorul adaugă vorba mușcată, zâmbetul cinic și privirile de oțel unui portret creionat cu minuție și susținut cu convingere.
Dunkler Rober, în rolul nobilului tată, face din personaj marioneta cerută de autor și regizor, Szücs Olcsvar Gellert, în rolul lui Spielberg, căpetenia haiducilor, se remarcă prin exces de vitalitate, iar Arpad Tóth, în rolul ucigașului plătit să-l elimine pe Karl, este exact cum îl descriu cărțile pe profesionist: fața ascunsă sub glugă, vagi procese de conștiință, sânge rece și ținută inflexibilă.
Merită enumerați, de asemenea, actorii din ansamblul unui personaj colectiv, corul, esențial pentru spectacol: Orsolya Albert, Zenko Bekó Fori, Andreea Fincziski, Tamas Jacob, Kata László, Attila Pal, Melania Sepsi, Gellbert Szucs, Arpad Tóth, Arpad Wagner.
Hoții, după Frederich Schiller, la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiul Secuiesc, este un spectacol nu doar oportun prin mesajul său de actualitate, ci și de o mare frumusețe vizuală și plastică. //
