MNAC: Muzeul Național Al Comunismului - o modestă propunere -

Erwin Kessler | 21.04.2015

Pe aceeași temă

O stafie bântuie România: e stafia comunismului ce-și caută casă. Casa comunismului național ar trebui să fie un muzeu, cerut tot mai insistent în ultimul timp de (f)actori politici de la cel mai înalt nivel.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1309/foto_kessler.jpg

Palatul Parlamentului (fosta Casă a Poporului) găzduieşte şi MNAC - Muzeul Naţional de Artă Contemporană

 

 

Un muzeu apare atunci când viața e clas­a­tă. E greu de imaginat un muzeu (de pil­dă) al Securității, înființat într-un an de (diz)grație precum 1978, atunci când Or­ga­nul pulsa din răsputeri. Mu­zeul e locul în care îți ții su­flarea în fața celor ce nu mai suflă. În 1978 însă, Se­curitatea îți tăia suflarea la propriu. Nevoia de un mu­zeu al comunismului, acum, conține speranța încheierii acestuia, credința că a apus vremea în care România era un muzeu în aer liber al (neo)comunismului și că a venit timpul să îl contemplăm sine ira et studio, să îl transformăm într-o resursă cul­turală sau turistică, o întreprindere gen Good Bye Lenin!. O instituție post-is­torică, aseptică, de cauterizare ideologică, în care politicul să basculeze în consum, durerea în plăcere și crima în educație. Ce proiect cultural ar fi mai profitabil în țara care a conceput Dracula Park, decât acela de a transforma Comunistanul local într-un parc industrial de distracții educative și lucrative?!

 

Obstacolul cel mare pare a fi lip­sa unui loc potrivit pentru o ase­menea instituție. Modesta pro­punere avansată aici este că spațiul Muzeului Național Al Comunismului există deja, că res­pec­tivul muzeu este activ, dar că el, deși are același acronim, MNAC, poartă (încă) un nume desfășurat diversionist, ușor cons­pirativ - Muzeul Național de Artă Con­temporană. MNAC este încuibat în sin­gurul loc imaginabil pentru un muzeu al comunismului românesc, în Casa Po­po­rului, înfăptuirea iconică a Epocii de Aur, monument pentru care s-au demolat car­tiere și pentru care au murit oameni, dar care acum individualizează pozitiv Bu­cu­reștiul pentru toți vizitatorii săi, străini sau neaoși. Casa Poporului este un me­ga­comprimat de comunism: arhitectura sa îmbină mirabil megalomania politică cu disfuncționalitatea structurală și pre­ca­ri­tatea culturală, iar zidul său împrejmuitor (care ține laolaltă, simptomatic, un Mu­zeu, un Parlament și o Catedrală a acestui neam) este un simbol viu al lagărului, al gulagului păzit de milițieni parcă de al­tă­dată, ce con­trolează (fie și cu o în­tre­bare) pe toți cei ce intră acolo, fie ei adulți ori copii. Mai departe, accesul în mu­zeul pro­priu-zis este per­mis doar după un con­trol de înaltă fidelitate teh­nologică al oricărui individ care intră, realizat de către o tru­pă de securitate în­zes­trată cu aparatura co­ope­rativei Ochiul și Urechea de odi­nioară.

 

Cronologic, MNAC a fost fondat în 2004 de către co­rifeii incontestabili ai (neo)­co­munismului, Ion Iliescu și Adrian Năstase, și a fost administrat până în 2014 de unul dintre cei care, înainte de 1989, furnizau ar­tiștilor materialele fotografice pe care aceș­tia au construit cultul personalității cu­plului dictatorial. Nu întâmplător, co­lec­ția enormă de Omagii (pictură, sculptură, ar­tă decorativă), prezentată drept ade­vă­ratul tezaur al MNAC, a constituit atracția majoră cu care el delecta vizitatorii străini mai acătării, în depozitele mai degrabă des­chise ale muzeului. Respectivului pro­fe­sionist al omagiilor i-a succedat la con­du­cerea muzeului unul similar, a cărui unică producție teoretică de specialitate (în pro­let­cul­tism) este intitulată Ima­ginea mun­citorului în gra­fica românească (Editura Meridiane, 1982).

 

În mod consecvent, MNAC a produs și etalat, de-a lun­gul activității sale, ex­po­ziții (sanchi-critice) de glo­ri­fi­care și pro­movare a în­făp­tuirilor comunismului na­țional, precum aceea-manifest, întinsă din 2004 în 2005, Artiștii români (și nu numai) iubesc palatul lui Ceaușescu?!, în care tronau-tunau ostentativ (și para-de­constructiv) sloganurile mobilizatoare ale lui Adrian Păunescu: „Trăiască Ceau­șes­cu, Partidul și poporul, trăiască liber­ta­tea, trăiască tricolorul!“. În aceeași cheie cool-negaționistă, în fapt scobutil apo­lo­getică la adresa regimului comunist, am­balat consecvent în folia chic-anarhic a modei retro (fără complexe etice, prea gre­oaie pentru sufletele sprințare), s-au în­șirat mai multe expoziții. Unele erau pre­tins dedicate chiar realismului socialist (concept eronat suprapus artei oficiale a anilor ’70-’80), altele, precum Diso­bedience ori The Social Being of Truth, la fel ca și A Moment of Citizenship sau Em­pire, State, Building au adăugat file de sa­lată ideologică cu maioneză tăiată estetic la cărticica șefului de cuib artistic angajat, contribuind la înfierbântarea mentalului celor care, tineri, neliniștiți și in­te­lec­tualisiți, au devastat centrul Bucureștiului în ianuarie 2012, pornind o avalanșă con­testatară (perfect dirijată de ctitorii MNAC & Co.) care a adus impresionante servicii degringoladei democrației originale ro­mâ­nești.

 

MNAC inspiră adânc con­su­mism și expiră zgomotos co­munism. Și acum, după ce treci de filtrul securiștilor de la intrare, dai de filtrul fil­melor lui Deimantas Narkevicius, de pildă Senzație restricționată (2011), un filtru de amor morbid cu regimul comunist de dureroasă (dar ce palpitantă!) amintire pentru cei cu gusturi (erotice) mai so­fis­ticate, amatori de senzații tari, de bruf­tu­luire (atât de savant grosolană!) din partea organelor (atât de brutal organizate!) de represiune (atât de dezinhibat posesivă!). Drama intelectualului homosexual mal­tra­tat de serviciile secrete comuniste este atât de strident șablonardă pe cât este de grotesc manipulatoare, inculcând ideea că cei cu nevoi speciale sufereau special în regimul comunist, pe când ceilalți (imensa majoritate) erau niște brute adaptate, go­rile macho sau fantome birocratice care exultau ca peștii-n apa tulbure a timpului. Cu aceștia, presupusa victimă întreținea insidioase relații de putere sado-maso, cu­legând, în răspăr, polenul unor satisfacții invertite din flirtul cu dominatorii ce ju­cau tocmai piesa ce-i da victimei frisoane specifice, perceptibile și în instalația din sala următoare, în care o duzină de pe­rechi de bocanci militari de altădată (grei și odioși pentru unii, dar plutitori, plini de mister pentru cei aleși) se unesc, se în­trepătrund și se împerechează pe perete, bine strânși în șireturi împletite-n marș. Artistul lituanian, un Richard Clayderman al corectitudinii politice, este cel care dă tonul nostalgiei neocomuniste la MNAC, dar alămurile se aud la etajele superioare, unde suflă-n ele mastodontul reînviat al ceea ce trebuia să poarte titlul Expoziția Re­publicană de arte plastice (numele de cod comunist al Saloanelor Oficiale până în 1989), dar pe care e lipită eticheta fas­tidioasă și pseudotehnică (căci nu există nici un material publicat care să acopere pretenția de cercetare) - Învățământul ar­tistic bucureștean și arta românească du­pă 1950. Expoziția este un salon al per­fu­zaților. Artiști conectați de decenii la apa­ratele de menținere artificială a no­to­rie­tății, absorbind prin branula catedrelor glucoza fondurilor instituționale (fie că acestea se numeau Cântarea României sau a Guverniei), sunt etalați ca într-o Au­to(r)servire de altădată, în care vedeai multe obiecte, dar diversitatea era zero, la fel și valoarea nutritivă. La intrarea în sală, expoziția te izbește în ochi ca un dop de vată din urechea unui pensionar; parcă nu ai loc unde să îți pui privirea, de atâta artă tuflită-n toate părțile. Panotarea me­najează menajul în trei al artistului cu propriul ego și cu inconștiența conștiinței sale, copleșind prin fascinanta senzație de deja-vuiet, de parcă instructorii culturali de altădată ar fi reînviat și ar fi produs ves­titul lor ghiveci vizual gros, compact, în care principala idee curatorială este că ar­ta trebuie să fie multă, frumoasă și să nu deranjeze, ca o pădure densă, în care us­că­tura și prospătura să fie înfrățite până la in­distinct. Montajul e similar unei me­na­jerii din Alzheim, în care ai cușca ani­ma­lelor roșii (fie ele fluturi, vulpi sau pitoni) și standul mașinilor cu garnituri de cau­ciuc (fie ele rachete cu zbaturi sau sco­bitori digitale). Artiști veritabili și si­mu­lanți lamentabili sunt frământați laolaltă în­tr-o cocă de drojdii din care iese o go­goașă fără egal până acum, chiar și la MNAC, adevărată curte a miracolelor de Casă. Dacă expoziția aceasta tip parastas ar fi fost dedicată omagierii comunismului anilor ’70-’80, aproape nimeni nu ar fi se­si­zat vreo nepotrivire. E montată ca atunci, cu lucrări ca atunci, nepro­ble­ma­tice. Singura inadvertență ar fi constat în faptul că sponsorul care tronează la in­trare acum, onorat servil, ca atunci, pe brânci (dezonorant de onorant!), Cramele Oprișor (care-și recomandă standul de târg - involuntar comic - drept „o ediție li­mitată de artă și vin“), ar fi fost înlocuit cu patronul beciurilor PCRișor, CC-ul, din ale cărui teascuri a ieșit faimoasa ediție ne­limitată de propagandă și chin.

 

Aceiași profesioniști, făuritori de arte frumoase, sau, după caz, de arte deștepte, pot fi întâlniți și la etajul 4, unde se rotește, ca un derviș cu pareză pe stân­ga, un conglomerat foto-video „ex­pe­rimental“ și progresist, critic și belfer, in­titulat (evident în rongleză!) What About Y(OUR) Memory?, în care reprezentanții celei mai tinere generații de pensionari alternativi se îndeasă în a-și arăta su­pe­rioritatea asupra semenilor pe care-i scru­tează de sus, analitic, în cadre ce surprind presupusul grotesc infinit al cotidianului autohton, de la imagini cu reclama „Billa zilnic“ pe fond de biserici, la Motel Vegas Hotel & Casino, cu cinci limuzine super-long parcate în față, până la un ciot sordid de Coloană a Infinitului din tablă ru­ginită, înfiptă într-o livadă. Rușinea unei nații ridicole (unică, pare-se, dacă e tre­cut cu vederea penibilul tuturor celorlalte nații de pe glob, ignorat însă de artiștii acestora) atinge culmile în instalația con­ceptualistă (cum altfel?!) a Alexandrei Croi­toru, care lipește pe pereți pagini fo­tocopiate din caietul de impresii al Ate­lierului Brâncuși, de la Centrul Pompidou din Paris, în care ai noștri, ca brazii, se în­trec în a se împăuna cu olteanul de geniu, trântind, una după alta, mostre (atât de jenante, vai!) de naționalism și incultură, de la „Vivre la Roumanie“ la „Frate Cons­tantine, moștenirea pe care ne-ai lăsat-o este hrana sufletelor noastre“. Zgu­dui­toare, vocea patriotului naționale înfioară naturelul sensibil al artistului intelectual, a cărui metodologie critică este fondată pe axioma că poporul e un poligon cu porci mistreți, iar artistul e un trăgător de elită, ce ciuruie prostia (altora) la foc automat, spre edificarea și ameliorarea cultural-po­litică a publicului. Extrapolarea acestei axiome neo-prolet-elit-cultiste la nivel uni­versal e la îndemână, așa că Biroul de Cer­cetări Melodramatice (Irina Gheorghe și Alina Popa) face pasul, cu A Cosmic Cooking Show (2013), o video-per­for­mance de o inteligență critică sclipitoare, ca­re depășește cu mult bancurile cu Bulă ale prostimii private de lecturi din Spi­no­za, educând-o astfel în spiritul mefienței față de teleshopping-ul de orice fel (dar nu față de al lor, pentru că el este în engleză, e inteligent, feminist, bine in­ten­ționat și atât de drăguț!).

 

Pentru amatorii de senzații moi, o vizită la MNAC e indispensabilă. La MNAC zim­brii sunt vii, nu împăiați; el este nu doar un muzeu, ci o rezervație naturală a co­mu­nismului, căci ține în viață produsele, ideo­logia, practicile și aspirațiile co­mu­niste, de la controlul omniprezent la ar­bi­trariul dictatorial și represiune și de la avântul critic, revoluționar la electrificarea progresistă a maselor populare cu teze și proteze activiste. Odată ce va fi învestit ca Muzeu Național Al Comunismului și re­zer­vație naturală a biosferei politice fosile, MNAC va fi asaltat, unicitatea sa ca în­scenare autentică a realității fiind fără egal la nivel mondial. Aceasta e revizuirea per­fectă, care nu va schimba nimic: MNAC va rămâne MNAC, va avea aceeași siglă, același program, aceleași expoziții, aceeași conducere, aceeași intrare, aceiași paznici, dar mult mai mulți vizitatori. Ieșit din crip­tă, MNAC nu va mai fi cripto-co­mu­nist, ci liber-schimbist, iar superba-i stag­na­re va deveni un merit, nu un viciu.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22