Mântuitoarea blasfemie

LE TOUT NOUVEAU TESTAMENT / Testamentul nou-nouț · Regia: Jaco Van Dormael · Cu: Benoît Poelvoorde, Catherine Deneuve, François Damiens, Yolande Moreau, Pili Groyne · Belgia-Franţa-Luxemburg, 2015.

Dumnezeu s-a mutat la Hollywood și prin alte studiouri de film. Vechile sale aven­turi cu Cain, Noe, Moise, Maria ori Iuda au încă toate ingredientele pentru un block­buster de ultimă oră. Iar pro­ducătorii nu se zgârcesc de fel: Dumnezeu merită un kolossal. Starurile se în­grămădesc pentru a-i fi to­varăși de platou, iar re­gi­zorii au tainica satisfacție de a fi schimbat, măcar o dată, rolurile cu Pan­to­cra­torul. Machiajul, la rândul său, face minuni, con­fe­rin­du-i Fiului expresii dintre cele mai variate – de la hipiotul dulceag al lui Zeffirelli la victima sadic desfigurată a lui Mel Gibson. În orice caz, dacă sfin­țe­nia a fost mereu o sursă de prosperitate – și nu doar în sensul lui Max Weber –, in­dustria cinematografică nu s-a sfiit s-o im­plice în afaceri dintre cele mai ambițioase. Au existat însă și raporturi mai puțin lu­crative, supuse, în schimb, unei alte pre­si­uni decât celei a profitului – acuza de blas­femie. Și dacă oficiile de cenzură și-au re­strâns, în decursul deceniilor, aria de in­tervenție, diversele Biserici au continuat să fie vigilente și să apere onoarea divină ame­nințată – afișul pentru Larry Flynt, de pildă, a trebuit să renunțe în cele din ur­mă la protagonistul crucificat între coap­sele unei femei; nici După dealuri n-a scăpat de muștruluială pentru perspectiva mai puțin conformistă asupra cuvioșiei autohtone. Și dacă filmele apologetice nu pro­liferează încă în ritmul iconițelor, efectul lor nociv îi preocupă și mai puțin pe teologi, altfel prompți în a deplânge ido­latrii de tot soiul – să nu uităm că nici iconoclasmul n-a dus lipsă de argumente legitime, date fiind excesele pietății bi­zan­tine: vopseaua icoanelor devenise, în anu­mite contexte, un ingredient euharistic. În­tr-o asemenea harababură, probabil Dum­nezeu îi va da, încă o dată, mai multă dreptate unui nou Iov ireverențios decât celui mai proaspăt expert în teodicee.

Poate îl va aprecia și pe Jaco Van Dormael, care l-a zugrăvit drept irascibil și suficient de malițios, retras în toropeala casnică a unui bloc din Bruxelles, cu o so­ție mult prea docilă și cu cealaltă odraslă a sa, o mică nărăvașă exasperată de ma­nie­rele și furiile lui. Testamentul nou-nouț e o provocatoare parabolă – un gen literar prin­tre autorii căruia, de altfel, Iisus de­ți­ne încă un invidiabil record de po­pu­la­ri­tate. De unde vine însă o asemenea divină preferință retorică? – cercetători re­du­ta­bili s-au străduit să demonstreze carac­te­rul neîntâmplător al unor asemenea op­țiuni. Înainte de toate, ne îngreunează se­rios decriptarea – bruiaj ce pare un obi­ec­tiv programatic, nu conjunctural. În se­co­lul nostru, pentru a nu rătăci jenant, tre­buie să recurgem la bibliști ca Joachim Je­re­mias, care contextualizează, cu scru­pu­lo­zitate savantă, respectivele parabole: câți știu astăzi că pe vremea lui Iisus, în regiunea sa, semănatul preceda aratul? – un amănunt decisiv pentru o bună ori­en­tare hermeneutică. Dar miza cea mare e alta: analogia ontologică – viața divină și cea umană – sunt, de fapt, compatibile. O ase­menea premiză a hrănit două teologii concurente, cu consecințe practice nu tocmai neglijabile. Cea dintâi, nu foarte în­de­părtată de platonism, privește lumea drept o copie imperfectă a lui Dumnezeu; în consecință, omul e întins pe un pat al lui Procust, în vederea îmbunătățirii / trans­fi­gu­rării / îndumnezeirii sale – astfel de metode sfârșesc mai mereu prin a lăsa dâre mari de sânge. Cealaltă pers­pectivă privilegiază o in­son­dabilă adaptare a lui Dum­nezeu la realitatea făpturii sale – o atitudine mai con­formă nobleței Atotpu­ter­nicului; în acest caz, li­ber­tatea și creativitatea umană devin mai mult decât niște promisiuni flatante, dar neacoperite. Toa­te acestea pot părea simple arguții de te­o­logi – ceea ce, totuși, contează e por­tre­tul-robot pe care i-l facem, orientativ, lui Dumnezeu. Neglijenți, nu o dată sfârșim prin a-i conferi trăsăturile noastre cele mai reprobabile – în folosul celei mai per­verse dintre autojustificări.

Pentru regizorul belgian, duhul su­pra­rea­list al lui René Magritte e o opțiune pri­vi­legiată. Proximitățile neliniștitor de in­com­patibile, licența metafizic de poetică, umo­rul grațios de negru, gravitatea derutant de ludică, colajul abisal de reconfortant – toate se împletesc în această gingașă para­bolă. Deși referințele narative sunt de un realism crud – infirmitate, ratare, instinct criminal, prostituție, agonie infantilă, ra­sism, hoție, mizerie extremă –, îngroșatul must poetic denotă mai mult decât o sprințară artă a parodiei. Pentru a înțelege mai bine realitatea, tulburarea pro­gra­ma­tică a vederii poate fi o cale paradoxală, dar fertilă. Mai ales că e mai consonantă cu o gândire neparalizată de imperativul exasperant al coerenței.

Ceea ce-l preocupă cu precădere pe Jaco Van Dormael e scandalul nesfârșit pro­vocat de imprevizibilitatea răului – sursa unei sfâșieri a conștiinței dintre cele mai vechi. Teologii au identificat rapid prin­cipalul vinovat – Diavolul –, dar nu toți au fost mulțumiți cu o asemenea comodă scoatere din cauză a lui Dumnezeu. Gnos­ticii – o categorie mai degrabă eterogenă – l-au dublat, de pildă, cu un Demiurg crud și detestabil. Lor le datorăm o importantă schimbare de paradigmă: răul – înțeles ca su­ferință nedreaptă – a părăsit cercul strâmt al confruntării individului cu un destin implacabil, convertit entuziast la o cauză globală: războiul eshatologic. Cum lesne se putea deduce, noua teologie po­litică a adus cu sine o multitudine de vic­ti­me co­la­terale – un aspect care nu l-a de­ranjat, pes­te veacuri, nici pe Hegel. Acest rol de­ci­siv acordat răului a avut și un alt efect cu semnificative implicații istorice: for­ja­rea teoriei păcatului originar – ni­meni nu su­feră inocent. În concluzie, fie ne me­ri­tăm soarta, fie contăm prea puțin în ra­port cu mărețul ideal. Van Dormael a lă­sat deo­par­te cărările bătătorite. Cu tră­să­tu­rile ver­sa­til antipatice ale lui Benoît Poel­­voorde, Dumn­e­zeul său nu e nici în­tr-atât de odios ca De­miurgul gnosticilor, dar nici nu pare ca­pa­bil de tovărășia in­vidiată de mistici: e un cap de familie tiranic, al­ter­nează isteria cu blazarea, iar hobby-ul său preferat e să împovăreze lumea cu legile lui Murphy. Dar principala sa vulnera­bi­li­tate sunt com­petențele re­du­se în mane­vra­rea com­pu­te­rului – o me­teahnă patriar­ha­lă. Ceea ce-l sal­vează, în ochii unui spec­ta­tor mai puțin indulgent, de coșul de gunoi al istoriei e doar familia. Sufletista sa co­pilă, pornită, într-un acces de contestare a autorității paterne, la com­pletarea Evan­ghe­liei fra­te­lui – acum doar o relicvă, ștear­să cu pie­ta­te de mama în­lăcrimată, statuetă în­cre­me­ni­tă care nu-și refuză une­ori plăcerea în­su­fle­țirii, pentru un tai­fas glumeț cu su­ri­oa­ra –, dar și soția sa, în cele din urmă o ne­așteptată aliată a noii mici Mântuitoare.

Este un alt accent al filmului cu sa­voare gnostică – importanța acor­dată feminității divine. Amă­nun­tul că Dumnezeul iudeo-creștin a fost închipuit drept bărbat nu e unul anodin, mai ales dacă ne uităm la milenarele implicații sociale: a fost prin­ci­palul argument al discriminării sistematice a femeilor. Dar poate mai grav decât atât a fost modul în care chipul lui Dumnezeu a căpătat, fie și implicit, trăsături accen­tuat cazone, împletitire de autoritarism și pasiuni războinice, cu tot cortegiul lor de brutalități. Dezvoltarea mariologiei a fost un bemol binevenit, dar nu lipsit de efecte perverse – culmea ironiei, s-a împilat în numele său pentru priorități dintre cele mai virile. Nărăvaș a fost tocmai accentul pe feciorie – ca virtute supremă și uni­ver­sală –, punându-l implicit pe eros într-o po­ziție aproape imposibilă în raport cu agape. Unora dintre teologi nu le-a plăcut o astfel de disjuncție ireconciliabilă, dar soluțiile lor au presupus, în general, nu mai mult decât o sublimare a eroticii la li­mita renegării. Sensibilitatea acestei năs­truș­nice fiice a lui Dumnezeu e însă di­fe­rită. Mântuirea pe care o oferă e fără jenă erotică, dar de-o invidiabilă delicatețe afec­tivă. Ceea ce nu mai vrea să ofere un soț dezabuzat ori nu poate vinde un ado­lescent prostituat de ce nu s-ar putea găsi în brațele unei gorile? O astfel de asociere folosise, cu alte mize, și Leos Carax în Holy Motors – altă parabolă cu pretenții teo­logice și cu accente suprarealiste. An­tropocentrismul nostru fudul nu doar a relegat animalele în cel mai bun caz la grajduri, dar nici nu a meditat prea serios la funcționalitatea lor metafizică. Fiindcă animalele merită nu doar o istorie cul­tu­rală, ci și o teologie mai puțin expeditivă. Sadica bătaie aplicată unui cal l-a tur­men­tat abisal pe Ivan Karamazov / Dos­to­iev­ski, iar Nietzsche a cedat psihic definitiv într-o situație similară, pe o stradă din Torino – unii biografi contestă în­tâm­pla­rea, dar se non è vero, è ben trovato. La fel de transgresivă decât această simbolică zoofilie e și ultima dorință a altui nou apostol, un băiețel muribund: să fie, doar și pentru o zi, fată – o complementară și mai candidă apologie a mântuirii prin femeie, atât de dragă romanticilor.

Filmul transformă, în același duh analogic, un happy-end într-o es­hatologie. Consoarta lui Dum­ne­zeu, în sfârșit dezinhibată de ab­sența tiranicului soț, va des­co­peri, cu desăvârșită bună-credință, po­ten­țialul unei corectări a lumii conform sof­tului binevoitor al computerului – con­ce­put pentru a se adapta dorințelor versatile ale utilizatorului. În timp ce divinului soț, captiv în dramele pe care el însuși le-a potențat, i se va rezerva munca silnică a pro­letarului exploatat. Această con­frun­tare a lui Dumnezeu cu realitatea creației sale e o temeritate tipic evanghelică – iar pentru creștini, o datorie cotidiană. In­te­resul neașteptat arătat azi icoanei ca pri­vilegiată teologie a imaginii ascunde, din păcate, și o insidioasă violență morală. O asemenea tradiție nu e lipsită de impulsuri fertile pentru contemporani: pasiunea re­născută pentru figurativ – unii n-au ezitat să asocieze portretele serigrafiate de Andy Warhol cu originile sale rutene ortodoxe –, postmoderna perspectivă inversă – Flo­renski gândea mai puțin ca un medieval și mai mult ca un contemporan –, noul gust spiritualist ori vocația constant ideologică a imaginii. Dar argumentul exclusiv al trans­figurării nesocotește, impenitent, toc­mai deja amintita adaptabilitate inson­da­bi­lă a lui Dumnezeu. Uităm nu doar că arta creștină a fost mult mai rafinată și în­drăzneață – a fost Bosch, de exemplu, mai puțin suprarealist decât Magritte? –, dar și că Răstignirea lui Grünewald poate sti­mula o formă de pietate mai puțin fan­tas­ma­tică decât transfiguratele fețe ale Troi­ței lui Rubliov. Așa cum morga uneori ipo­cri­tă a existențialismului teologic merită sa­lutarul corectiv al blasfemiei hâtre.