Moartea lui Oscar (fotbalul e bine!)

Robert Pires a cazut la datorie. Plecat singur in driblinguri prin padurea adormitilor de la Newcastle, Pires stia bine ca are 29 de ani si ca putin ii pasa. De 6 luni lui Pires ii iese totul pe stanga. In acelasi timp, son ami Henry face ce vrea pe dreapta, iar Bergkamp, fiind un geniu, scrie noi manuale de mecanica pe pielea fundasilor centrali. Prin urmare, Arsenal face opera de capodopera meci de meci. Insa plecat cum era el la 29 de ani pe dreapta, Pires l-a trezit din somn pe Kir Dabizas, fundas grec de planton la Newcastle. Dabizas s-a lungit intr-o alunecare decorativa, Pires a vrut sa il "sara" si la aterizare a tipat scurt, dupa care au intrat brancardierii. Pires si-a rupt ligamentele si risca sa isi blesteme fiecare din cei 29 de ani. Campionatul Mondial incepe peste doua luni. Robert Pires are sanse groaznic de mari sa intre in galeria plansa a jucatorilor exceptionali inchisi in spital pe perioada Mondialelor. Mai ales ca, dupa primul consult medical, Pires a inteles un lucru greu de inteles.

Nu alunecarea bleaga a lui Dabizas i-a rupt ligamentele. Doctorul a vazut altceva : ligamente obosite, o carcasa de mare fotbalist arsa de efort. Pires a fost lovit de boala Galerei Engleze. Prea mult fotbal. Mult prea mult fotbal. Lista victimelor cu muschii, genunchii, spatele sau tendoanele mancate la Galera e lunga: Michael Owen (bine dat la polizor, la numai 21 de ani), Steven Gerrard, Kieron Dyer (marea speranta a lui Newcastle nu se mai naste odata de atata efort). Toti acesti fotbalisti puternici si inca altii traiesc si trag dupa ei oase ruginite si meniscuri ciuruite cu o indarjire de ocnas intr-o ocna bogata, stralucitoare si neinduratoare: The English Premiership. Caderea lui Pires a deschis insa o dezbatere furibunda si internationala asupra acestei case de nebuni, spectacol si pedeapsa. Fotbalul britanic e drept si aspru. Dar e el si normal? Se poate juca fotbal pana in pragul dezintegrarii fizice? Sa intre martorii!

Roger - inima de om

Primul martor a intrat in disputa fara sa fie chemat. Auzind ca l-a pierdut pe Pires, Roger Lemerre a izbucnit si s-a pus sa blesteme mentalitatea muncii la englezi. Antrenorul nationalei franceze e un om civilizat, adica un continental. Asta inseamna, dupa mancare cu gust si vin la mancarea cu gust, fotbal jucat cu o etica fina. O etica definita de calculul subtil al antrenorului aflat pe margine si de prudenta isteata a jucatorului din teren. Lemerre stie ca jucatorul trebuie sa se pazeasca si sa foloseasca jocul de fotbal cu inteligenta. Ori, englezii - a remarcat furios Lemerre - nu cunosc nuantele. Fiecare meci, dar fiecare meci e sfarsitul lumii. Arbitrul n-apuca bine sa puna fluierul in gura si sa se roage pentru sanatatea jucatorilor, ca pe teren incepe o goana dementa care tine 90 de minute, dar nu tine cont de oasele nimanui. Ceea ce - conchide Lemerre - e o forma de salbaticie reglementata strict si monitorizata de arbitri. Sa ne sfaramam sub pretextul unui meci de fotbal.

Sven - cap cifrat

Acuzarea introduce un martor mult mai calm. Sven Goran Eriksson, antrenorul in functie al nationalei Angliei, s-a trezit brusc, inaintea amicalului de miercurea trecuta cu Italia, fara echipa nationala a Angliei. Neville, Ferdinand, Scholes, Gerrard sunt prin infirmerii, spitale si sanatorii, ciuruiti de masina de sfaramat oase a Primei Ligi. Dar Sven e suedez, tactician din instinct, minimalist convins la vorba si inginer cu doctorat in dezamorsat bombe. Prin urmare, inainte de a lua cuvantul, Eriksson a avut grija sa priveasca macelul ca o sansa si a croit o nationala plina de debutanti gata sa infloreasca. Apoi marele Sven a depus marturie. Adica a facut calcule cu precizia cu care e bobinat un rulment suedez. Mai intai, Sven a remarcat ca, statistic vorbind, englezii joaca: a) un campionat cu cel putin doua echipe mai numeros decat orice alt campionat de pe continent; b) o Cupa maraton, cu tot felul de echipe din orase abia trecute pe harta, care mor de gat cu favoritul; c) inca o Cupa (Cupa Ligii) care nu are decat meritul ca a implinit o suta si ceva de ani si ca ciobeste si ea cat poate oscioarele jucatorilor. Pe langa asta - a continuat recensamantul suedez -, in Anglia nu exista pauza de iarna. Se joaca de Craciun, se joaca, in namoluri tertiare, de Anul Nou, se joaca cel putin 2 meciuri pe saptamana si foarte des 4 jocuri in 11 zile. In plus - a incheiat cu imaginatia stoarsa Eriksson -, in Anglia nu s-a descoperit inca meciul neimportant. Totul e vital. Totul e decisiv.
Adica nu e nici un pic de "furbo", a tipat din galerie o voce. Opinentul a fost chemat imediat la bara pentru explicatii.

Giovanni - bestie rationala

"Ma numesc Giovanni Trapattoni, sunt toba de fotbal si antrenez nationala Italiei" - zice opinentul, dupa care racneste scurt "Viva Italia!" si se pune pe explicat cu mainile, ochii si gura. La noi in Italia trebuie sa stii ce e "furbo". In dictionarul Garzanti, din care citesc cu sfintenie jucatorilor la cabine, scrie asa: furbo - adj. , capacitatea de a obtine avantaje actionand cu simt practic si promptitudine. In engleza s-ar spune "shrewd", care in romaneste s-ar spune "siretenie", "istetime" sau de-a dreptul "smecherie" - incheie signor Trapattoni, privind cu inteles spre loja, unde poate fi vazut fostul Mircea, actualul Baiazid. Trapattoni stie bine ce spune. El e, odata cu ultimul jucator italian, o bestie rationala care invata de mic sa fie furbo. Fotbalistul italian are adica in suflet o doctrina care spune ca trebuie sa astepti. Ceea ce inseamna ca nu trebuie sa te arunci. E mai bine sa te aperi si sa il lasi pe celalalt sa atace, sa riste si, inevitabil, sa greseasca. De aici, apararea eterna a italienilor si victoriile lor "ilogice" si "revoltatoare". Dar triumful italian nu e o proba de lasitate. El se bazeaza de fapt pe jocul de furbo - intuitie adanca a contrei si rabdare impenetrabila in aparare. Moderatia morala domina in teren, caci forta nu e niciodata lasata de capul ei mic si patrat, ci e mereu chemata sa speculeze cuceririle inteligentei. Prin urmare, jocul englez e, din perspectiva furbo-italica, o dezlantuire obsedata de scop (victoria), dar lipsita de mijloace si periculoasa pentru purtator. Pana aici depozitia bestiei rationale Trapattoni. Dar n-am incheiat. Oricat vi s-ar parea de improbabil, exista si un martor al apararii.

Arsene Wenger

Wenger e nume de neamt, dar Arsene Wenger vine dintr-o lume pe care Germania n-a pretuit-o la timp (mai ales prin ianuarie 1933). Wenger are sange nemtesc, dar isi poarta sangele pentru circulatie si tranfuzii si evita sa ii dea putere de decizie. Prin urmare, Arsene Wenger e francez, si anume francezul pe care francezii nu l-au pretuit la timp (mai ales prin mai 1968). Wenger e un om inalt, de o eleganta usor trista, un amestec vizual de seducator de studente la semiotica si secretar la Vatican. Acest om care-ti opreste privirea in loc e insa mult mai atragator pe dinauntru. Acolo poate fi gasit un moralist sceptic, o inteligenta erudita, ingaduitoare si impacata cu lumea. Motivul? Wenger antreneaza Arsenal de vreo 5-6 ani, adica sufera o condamnare la locul de munca si traieste probabil cea mai inaltatoare experienta etica pe care o poate intalni un antrenor de fotbal. Wenger a venit in Anglia convins ca exista viata in fotbalul englez, in ciuda aparentelor care spun ca "the soccer" a fost imbalsamat dupa ce si-a dat suflarea, batran senil si - tactic vorbind - cretin.
Fiind intelept, Wenger a decis ca englezii trebuie sa joace ca englezii si pentru asta a umplut echipa de straini. Care au fost invatati sa joace englezeste. Rezultatul e o splendoare amara: Arsenal e cea mai mare masina de pasiuni perdante a Europei. Arsenal joaca un superb fotbal englezesc cu piese straine si pierde dupa meciuri electrizante in care e batuta din cauza naivitatii proprii si a abilitatii ultime a adversarilor ei continentali. Ce are de spus Wenger in apararea sa si a fotbalului in care s-a infasurat ca intr-o patura veche si credincioasa? Sa dam un pic mai tare: "Stiti ce am facut aseara?" - intreaba Wenger cu abaterea pilduitoare de la subiect a marilor moralisti francezi. "Am dat drumul la televizor si m-am uitat la Southend United contra Millwall, echipe de divizia a treia. Si nu m-as fi uitat pentru nimic in lume la un meci de prima liga spaniola sau italiana."
Socant, nu? Ce gusturi! Lupte de cocosi in loc de tenis. Box fara manusi in loc de joben la opera. Iata si explicatia in cuvintele autorului. Wenger nu are ce vedea la spanioli si la francezi, pentru ca a vazut deja tot ce era de vazut. Nici un meci nu mai e natural, fiecare miscare in teren e gandita pentru 5-6 mutari succesive, iar adversarul e pregatit cu contramasuri pentru 5-6 mutari succesive. E un plictis! - conchide Wenger, inainte de a se aseza sa vada urmatorul meci judetean. Doar in Anglia se mai joaca fotbal "pe fata", adauga el, iar riscul accidentarilor, oricat de mare ar fi el, e totusi mai mic decat riscul disparitiei spectacolului. Wenger stie ce spune. Arsenal nu are niciodata mai putin de 4-5 raniti sau mari mutilati de prima liga. Insa, Arsenal asa joaca si asa castiga (in Anglia, nu pe Continent, unde e mereu muta in fata jocurilor de cuvinte ale italienilor si spaniolilor).
Totusi, cine are dreptate? Vrem sa dam premiul cel mare. Oscarul pentru suprematie stilistica.

And the winner is...

Anul acesta de pilda, premiul a fost castigat pur si simplu de Primer Liga spaniola. Pana acum 5-6 ani existau doar doua meciuri in Primer Liga. Real-Barcelona, tur-retur. Acum sunt 20. Deportivo a snopit Realul pe Santiago Bernabeu, in plin centenar Real, asa cum ar face Bayern cu o echipa subordonata ierarhic in Bundesliga. Valencia merge la Barcelona sa incheie meciul in primele 20-30 de minute. Asta inseamna insa doar ca (probabil) Deportivo va castiga anul acesta Liga Campionilor, dupa ce va trece prin Manchester United. Asta nu inseamna insa ca fotbalul englez e mai rau decat cel spaniol sau invers. Stilul englezesc, ca si stilul spaniol sau italian, e o formula de joc, nu o dovada de superioritate. Iar stilurile nu pot fi premiate la fotbal, caci ele nu sunt o inventie a fotbalului. Stilul englezesc, de pilda, vine in fotbal dintr-o atitudine nationala care n-a lasat-o pe Lady Thatcher sa doarma decat 3-4 ore pe noapte pana la 78 de ani, cand s-a retras fortata de medici, cu o ruptura de ligamente sufletesti plasata la capatul unui destin eroic. Si stilul italian are parinti ilustri, asezati in afara fotbalului. Italienii nu risca. Vorbesc, gesticuleaza, puncteaza cu o vorba fulgeratoare, dar sunt intotdeauna asezati pe certitudini, nu pe aventuri. Italienii urasc experimentul social, iubesc statul, traditia gustului si de-abia apoi glumesc sau trec la contraatac pe greseala adversarului. Iata de ce Oscarul nu se acorda. A face dintr-un stil, dintr-o anume calitate naturala sau sociala un merit e o eroare tentanta, dar nu mai putin prosteasca. Oscarurile nu sunt facute nici pentru arta cinematografica de culoare, nici pentru stilul furios englez, nici pentru arta cinematografica alba, nici pentru stilul furbo-italian. Din nefericire, insa, Oscarul nu se castiga, ci se acorda. Din fericire, fotbalul nu se acorda, ci se castiga. Probabil din cauza asta e atat de iubit.