Moaște scatologice

Cândva, execuțiile erau un divertisment popular. Și un performance biopolitic, cum ne-a convins Foucault. Între timp, es­tetica gore a relansat gustul voyeurist pen­tru suplicii, încât până și biopic-ul hristic al lui Mel Gibson a glisat spre ceea ce unii au numit torture porn. Frisoane pentru fiara din noi sau spaime din panoplia disuasivă a puterii, exe­cu­țiile capătă sens prin pu­bli­citate – la antipodul crimei perfecte, unde cadavrul e de negăsit, iar incriminarea fă­ră obiect. Antropologia ca­davrului e, de fapt, nu doar o chestiune ju­diciară, ci și una metafizică: urmă pen­tru descifrarea trecutului, dar și mostră de statut. Fiindcă omorul nu e o producție de serie. Cel mult, dacă îl citim pe Thomas De Quincey prin Walter Benjamin, e o artă frumoasă în epoca reproductibilității tehnnice. Când însă își dosește victimele cu milioanele, cenzurându-și spectacolul, se apropie mai degrabă de arcanele sa­cri­ficiului moral – călăul mesianic al lui Jo­seph de Maistre, de o virilă renunțare la pu­ritatea propriei conștiințe, dar altruist protector al sufletelor celorlalți. Dar de ce să ții ascunse, printr-o tenace mistificare, crime altfel îndelung clamate ideologic? O simplă chestiune de eficiență tactică a vânătorii? Ori o profilaxie a uzurii morale a călăilor? Mai degrabă, nici teamă, nici strategie, ci o înscenare scatologică. Într-o inginerie paranoidă a dejecțiilor, vidan­jarea ia proporții de epopee metafizică – să ne amintim de enigmaticul Hieronymus Bosch. De aceea, cioclii-vidanjori din Son­derkommandos (deţinuţii evrei care cărau cadavrele din camerele de gazare în lagărele naziste – n. red.) nu au de­ve­nit doar martori mai avizați – fără ei, ce im­pact ar mai fi avut un documentar ca Shoah? –, ci și privilegiați antropologi ai ca­davrelor.

Nu există numai călăi și victime. Eficiența celor dintâi pre­su­pu­ne, de fapt, o mai complexă di­viziune a muncii – altfel spus, ajutoarele sunt indispensabile. Între cei privați de șansa de a-și mai apăra viața și cei pregătiți să le-o ia fără riscurile luptei, prosperă o (mai vastă decât ne în­chipuim) zonă a complicităților er­go­no­mi­ce. Uneori, acești auxiliari erau doar vic­time păsuite. Mințiți sau momiți, au de­ve­nit rotițe indispensabile în mecanismul ex­terminării. Ce s-ar fi întâmplat dacă șefii comunităților evreiești nu le-ar fi furnizat naziștilor prețioasele date pentru iden­ti­fi­carea victimelor? – pentru a fi pus această supărătoare întrebare, Hannah Arendt s-a temut, după eseul prilejuit de procesul lui Ei­chmann, să nu fie asasinată de vreun evreu ultragiat. Alteori era vorba de sim­pli profitori ai unui regim instaurat de alții, precum polonezii care-i vânau pe cei deja hăituiți – bun prilej și pentru jaf. Pen­tru a fi povestit astfel de întâmplări puțin glorioase din vremea Poloniei subjugate, gu­vernul ei de azi se străduie să-l con­dam­ne pe Jan Tomasz Gross, provocator cro­ni­car de măceluri imputabile compatrioților. Pe de altă parte, e o constantă a istoriei ca victimele și călăii să-și schimbe periodic rolurile. Cazul polonez e, și în acest sens, elocvent – Timothy Snyder relatează cum au ajuns să țopăie cu patos strivitor anu­miți polonezi pe trupuri detestabile de nemți, înainte de expulzările în masă. Cu alte cuvinte, victima ori călăul au iden­ti­tăți slabe, pradă unei descurajante ver­sa­tilități metafizice. Cu toate acestea, fenomenologia aju­torului de călău nu e o sim­plă paletă de griuri. Com­plici deplorabili, robi te­ro­rizați ori îndărătnici ai su­praviețuirii – ce au fost mem­brii diferitelor Sonder­kommandos? În orice caz, un indispensabil proletariat al noii industrii de pompe funebre.

Giorgio Agamben a încercat o Ethica mo­re Auschwitz demonstrata, pornind cu pre­cădere de la categoria musulmanului din lagăr – un termen din jargonul ad-hoc, desemnând o specifică degradare psiho-fiziologică, semn totodată al unei inedite patologii a morții. Fiindcă moartea însăși e în criză. Cu toate eforturile ambiguei res­ponsabilități promovate de Heidegger, în­tre moarte și viață s-a instaurat o cezură de­zagregantă. Dacă creștinismul a reușit să asimileze ororile martiriului, trans­for­mându-l într-un ideal mobilizator și cons­truind pe soclul său legitimități ambițioase – sângele lor a devenit, prin moaște, in­dis­pensabil celui euharistic –, cenușa ga­za­ți­lor încă ne otrăvește conștiințele. Am ex­plorat culpabilități nedemonstrabile, am denunțat intruziunea memoriei – precum Patrick Modiano în discreta fugă a Dorei Bruder –, am adunat de jos cioburile tu­turor eticilor, dar nu ne-am putut orienta satisfăcător în noul șeol. Dacă înainte eram poate morminte văruite – o im­pos­tură de viață, dar o moarte tonică –, acum zăcem într-un interstițiu asfixiant. Agam­ben leagă filosofia funerară de teama ma­gică de strigoi. Dar un mort nu e numai o amenințare, ci și prelungirea unei poveri: responsabilitatea față de trupul altuia. Steinhardt fusese surprins de un pasaj din Anna Karenina, când Vronski, privind post coitum trupul amantei, e cuprins de o ciudată îngrijorare: cum să se desco­to­rosească? Ca de un cadavru. 

Saul Ausländer, eroul lui László Nemes din Fiul lui Saul, merge în sens invers: în­fiază un cadavru. Îi caută un mormânt – în ebraică: șeol, aproape numele său – pro­tector într-o lume a amenințărilor post mortem. E șansa lui de tardivă tandrețe pa­ternă. Un copil pe care l-a neglijat viu, dar pe care vrea să-l „salveze“ mort – par­țial, va și reuși: dacă ceilalți părăsesc locul doar ca cenușă vânturată, cadavrul co­pi­lului va pluti pe râu întreg, spărgând blo­ca­da profanării ultime. În fond, pământul nu e un refugiu sigur împotriva focului, antidot e numai apa – simbolic, fuga e con­diția noastră morală. Saul nu vrea să fugă, fiindcă e conștient de noua dinamică a morții, ca și cum s-ar afla într-o zonă tar­kovskiană, unde circulația e inefabilă – așa și devine înverșunarea sa împotriva curentului. Pentru regizor e un bun prilej de a nu mai privi realitatea exterminării în contre-jour. În Sonderkommando se su­praviețuia doar printr-o radicală de­co­nectare afectivă – ochiul camerei de fil­mat nu se desprinde de personaj, în­so­țindu-i zigzagurile ineditei coregrafii de cio­clu. E închis în sine, imun la oroarea în­conjurătoare, care inițial pare un decor in­cert, cețos nu din pudoarea realității de a se dezvălui, ci din înșelătoarea ei mizan­scenă. Dar tocmai această dinamică cen­tri­petă permite o mai fidelă recompunere a vârtejului ucigaș. Pătrundem astfel în plin Bosch – între hiperrealism și suprarealism, aglutinare versatil-etajată de huis-clos existențiale, efervescență a reconfigurării fluide, mariaj infernal de muzicalitate și tortură. Nu putem înțelege un asemenea uni­vers decât în cheia unui carnaval al transs­ubstanțierii aleatorii, creuzetul unei her­meneutici scandaloase. O etică sca­to­logică e forjată în furnalele noii industrii, inedit teren de conlucrare între călăi și victimele lor amânate. Una dintre cele mai semnificative mărturii din Shoah, ma­sivul documentar al lui Claude Lanzmann, îi aparține lui Franz Suchomel, membru al SS trecut și pe la Treblinka. De la el aflăm cum haznaua exterminării ridica se­rioase probleme de vidanjare. Această pro­vocare practică a instaurat un nou spațiu etic. Igiena a căpătat în acest context di­men­siuni noi: dejecțiile din preajma mor­ții au devenit moaște perisabile în mâinile cioclilor-tovarăși – privilegiul lor unic.

După Auschwitz trebuie să re­gân­dim martiriul. În lumea creș­tină, în panteonul martirajului se regăsesc figuri distincte: ino­centul masacrat, victima ex­pia­toare (prin substituție) ori convertitul su­ferind. Dacă inocenții au rămas, cel mai adeseori, anonimi, mulți alții au suferit fă­ră a se fi căit pentru mai vechi păcate. Iar sacrificiile, rareori imune la ambiguități (vă­dite ori subtile), au servit apoi prea ușor unor cauze puțin scrupuloase. Nu au devenit memorialurile Gulagului – printre ele, biserici impunătoare, în tradiția celor clădite pe sângele vărsat – concurente ide­ologice, cu mize radical divergente, pe măsura unui prematur abandon după un inovator parcurs etic, a unei metanoia con­fiscate? Pe de altă parte, nu a fost prea ușor recuperabil arhiepiscopul Luca al Cri­meei de noul cvasi-cult al lui Stalin girat de Putin? Anul trecut, într-o grandioasă expoziție moscovită la Manej, concepută de episcopul Tihon Șevkunov – cu aură de duhovnic prezidențial –, panoul cu poza celui care, azi canonizat, a petrecut peste un deceniu prin Gulag cuprindea un citat elocvent: „Stalin a conservat Rusia, a ară­tat ceea ce ea înseamnă pentru lume. De aceea, ca ortodox și ca patriot rus, mă închin profund lui Stalin“. De ce avem nevoie de sfinții închisorilor? La ce cauze vrem să-i înhămăm?

Pentru a delegitima călăul nu tre­buie să sanctificăm automat vic­tima – ceea ce nu o dată se pro­duce fraudulos. Și-a cerut Mir­cea Vulcănescu iertare – după standardele evanghelice –, fie și în ultima clipă, celor mulți cărora le era dator, prin spolierea și înrobirea la care contribuise cu pricepere contabilă? Raul Hilberg se mi­ra (în același Shoah al lui Lanzmann) de complexitatea operațiunilor valutare ale ex­terminării – cu alte cuvinte, de pro­fe­sionalismul fără sincope al gulerelor albe implicate. Dacă Vulcănescu a făcut un ul­tim gest de altruism care i-a grăbit moar­tea, îl putem asemui cu tâlharul muribund care s-a convertit tocmai regretându-și faptele tâlhărești? În ciuda pildei lui Stalin pe care a invocat-o la proces, trei feciori (fie și de altă religie) nu valorează mai pu­țin decât o iapă (și decât toate bunurile ma­teriale) – altfel doar răstălmăcim creș­ti­nismul. Uităm, de asemenea, prea ușor că ar­gumentul patriotic nu este unul pro­priu-zis creștin – Iisus a sfârșit taxat drept nociv intereselor naționale, în con­cu­rență cu mult mai patriotul Baraba. Valeriu Gafencu s-a dezis de recursul le­gio­nar la crimă, dar nu și de exclusivismul spe­cific mișcării, căruia i-a găsit un de­bu­șeu mistic. Memorialistica encomiastică prezintă, de fapt, un cerc de prieteni pă­trunși, și în acele jalnice condiții de de­tenție, de același jenant patos iudeofob – chiar și Richard Wurmbrand, când nu a mai corespuns pildei de sinaxar, a în­ceput să fie calomniat după vechiul cala­pod. Ar putea fi numit Saul Ausländer – străin în sensul lui Camus, departe de vir­tuți conformiste – un sfânt al în­chi­so­ri­lor? Ca ajutor de călău, o astfel de ca­li­ficare pare interzisă. A întors spatele vii­lor – stricto sensu, chiar a grăbit, prin ati­tudinea sa, o execuție –, obsedat de un mort. Altfel, însă, demonstrează un altru­ism, de ultimă oră cel puțin, la fel de ono­rabil ca al celor mai sus amintiți. Spre deo­sebire de Gafencu, în schimb, îi lipsește patosul invaziv – neglijent cu bătutul la ușă, preocupat mai mult de vizită decât de cel vizitat – al misionarului, atât de spe­cific istoriei creștine, în fond, dar adeseori atât de impur. Respectul față de un trup mort poate fi o formă de smerenie mai deplină decât grija prozelită față de un suflet turmentat.