Pe aceeași temă
Pentru omul de litere, însă, legea alternanței dintre încercănare și cu jubilație se ipostaziază inclusiv editorial, biobibliografic.
Pentru mine, cel mai actual și impresionant exemplu în acest context îl constituie relația volumului de poeme Lista de așteptare, publicat de Ion Pop în 2019, cu momentul editorial apoteotic înregistrat de același autor în 2020. În vreme ce poezia era oglinda unui impas existențial, o răspântie în valea suspinelor, cu spaime tainice, solitudine amară, presimțiri funebre și resemnare încercănată, noul suiș întru lumină și împlinire ni l-a redat pe ilustrul echinoxist în plinătatea simbiozei dintre criticul și istoricul literar, dintre expertul în avangardism și cronicarul asiduu, maramureșeanul fidel tradițiilor locului și universitarul dăruit tematismului franco-elvețian, profesor sorbonard, exemplară energie colocvial-epistolară și subtil devot al diplomației culturale, gata să-și încheie o impunătoare istorie a literaturii române contemporane.
La sfârșitul lui 2020, Ion Pop a publicat un lot epistolar masiv ce cuprindea aproape patru decenii de prietenie cu Mircea Zaciu, impresionant în esență prin fidelitatea fostului emul devenit magistru-în-dialog cu fostul mentor, reinventat ca proaspăt ucenic plin de curiozitate și elanuri plăsmuitor spirituale. Fost coautor al Dicționarului Scriitorilor Români pentru a deveni el însuși coordonatorul redutabilului Dicționar analitic de opere literare românești, universitarul care a defrișat, clasificat, sintetizat, analizat și editat istoria avangardei noastre a scris nu doar una dintre cele mai convingătoare exegeze ale generației șaizeci, dar și o carte despre Blaga, și cea mai cuprinzătoare exegeză a operei lui Ioan Alexandru, cu egală empatie pentru toate meandrele păgâno-iisusiace ale acesteia. Apoi, în Cărți la alegere. Poeți și poezie, publicată la Tracus Arte tot în 2020, a alcătuit un florilegiu din cronicile tipărite între anii 2000 și 2019. Acest din urmă volum, ne anunță autorul în prefață, va fi urmat de volete dedicate prozei, criticii și eseisticii.
Despre Poeți și poezie voi încerca să dau seamă acum, fiindcă mi se pare cel mai bine echilibrată, mai judicios chibzuită și mai penetrantă, din unghiul verdictelor, pentru a fi prezentată drept carte de vizită celor care vor face cunoștință abia acum cu fermecătoarea „pedagogie a lecturii” și a criticii de identificare, cum spunea încă din 1994 Ion Negoițescu despre Ion Pop (vezi Panorama criticii literare românești. Dicționar ilustrat 1950-2000 de Irina Petraș, 2001, p. 530).
Grație cvadruplei sale formații – poet, exeget, istoric literar, profesor universitar –, Ion Pop își poate calibra perfect discursul. Păstrează mereu perspectiva temporală, înscrie întotdeauna cartea comentată în ansamblul operei, caută unitatea în diversitate, abordează creația în evoluția ei organică, făcând adeseori o adevărată detectivistică în aflarea volumului de debut al autorului comentat. Totul dublat de contextualizarea textului într-o constelație de stil sau generație, dar și în tradiția lirică națională, cu trimiteri precise la modelele universale sau la biografia autorului. De aceea mi se pare consult să recomand ca, înainte de citirea cronicilor înseriate aici, să fie studiate sintezele intitulate Echinox, o revistă multiculturală și prefață la o antologie poetică Echinox, urmate de interviul acordat lui Gellu Dorian reprodus ca postfață. Aici se văd cel mai bine amplitudinea abordărilor, respectul pentru interdisciplinaritate, cultul integraționist care pune în osmoză stiluri, vârste, școli estetice, categorii etnice, atitudini și biografeme sugestive artistic. Deschiderea compasului opțional e impresionantă, iar prefixul neo- pare cel mai eficient adecvat aici, criticul pianotând cu aceeași virtuozitate pe neotradiționalism, neomodernism, neoavangardism, neoexpresionism, aplicat deopotrivă asupra lirismului franciscan, lunedismului beatnic, baladismului cerchist sibian (empatizând în egală măsură cu vitalismul egofil al șaizeciștilor și cu estetismul livresc șaptezecist), metaforismului, prozaismului liric, alegoriilor manieriste și artei combinatorii, ecorșeurilor, poeziei de amvon, senzorialității debordante și purității metafizice, totul cu o seducătoare temperatură de topire a polarităților. Fidel la modul absolut, dar și onest fără fisură, își etalează cu nobilă mândrie și ludică nonșalanță partizanatele irepresibile – transilvanismul, echinoxismul, avangardismul, jocul asocierilor iute revelatoare cu disocierile dibace în mod strategic, asigurând comentarii vrednice să figureze cu aceeași elocvență și adecvare în sinteze istorico-literare naționale, în antologii europene, la reuniuni academice, conferințe de breaslă, colocvii de specialitate, ca și în oricare publicație care mai cultivă jurnalismul cultural. Exemplul cel mai semnificativ pentru a exemplifica toate cele scrise până acum este examinarea în paralel a poeticilor decadelor ’60, ’70 și ’80. În mod special, sunt de remarcat sinteza dedicată optzecismului, lucrată cu admirabil dozaj în cartografierea geografiei literare, disocierile operate între tipurile de insurgență individuală și spiritul de corp generaționisto-cenaclier sau analiza specificului etnic în conflict cu ideologia totalitară a contextului politic.
Bun cunoscător al istoriei literare, al metodologiilor postmoderne de investigare textuală, dar și al micii istorii literare, cu orgoliile ei războinice, alergia la Capitală și provincialismul revendicativ, Ion Pop nu minimalizează lunedismul și realismul cotidian coroziv, dar nu uită să le asocieze cu activismul subtil-protestatar al tinerilor poeți maghiari, germani sau sârbi din siajul echinoxist, după cum comentează la fel de aplicat, de devotat și consonant cărțile lui Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Emil Hurezeanu, Marta Petreu. Să notăm că, dacă altădată îi comenta cu aceeași eleganță pe Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu, Adrian Popescu, Grete Tartler sau Ileana Mălăncioiu, astăzi o face pentru Dan Coman, Arcadie Suceveanu, Claudiu Komartin, Nicolae Tzone și Lucian Vasiliu. Familiarizarea cu manifestele teribilismului avangardist îl transformă în filtru onorabil pentru aprecierea comprehensiv pedagogică a mizerabilismului nevrotic, atât de abundent în nouăzecism și douămiism, inclusiv pentru un contact detensionat cu anume versuri, prizate mai degrabă ca scandaluri, din fracturismul lui Marius Ianuș.
Adevărat, uneori disponibilitatea, integrismul programatic și chiar nonșalanța cu care sunt rezolvate, adică dizolvate, situările oximoronice într-un sumar ce-i cuprinde și pe Paul Celan, Emil Brumaru, Ioan Moldovan, Radu Vancu și Ioan Pintea, ca și pe Nora Iuga, Horia Gârbea, Gabriel Chifu, Ion Cocora, Andrei Zanca și Teodor Dună, riscă să debusoleze ori să contrarieze o percepție predispusă la radicalism, relativism sau, la limită, reducționism. Ansamblul însă convinge. Atrage și impune, mai cu seamă cu nume precum Ștefan Manasia, Dumitru Crudu, Alex Văsieș, Leo Butnaru, ca să nu mai spun de maghiarii, basarabenii și germanii arareori comentați în critica noastră de întâmpinare, dar frecventați tenace și cu empatică asiduitate de Ion Pop (unii dintre ei comentați la fiecare nouă apariție editorială și, oricum, niciodată uitați din sinteze, niciodată puși doar decorativ și propagandistic în sumare viciate de agenda politică, interese mercantile).
Trag nădejde că Ion Pop își va reedita într-un singur volum Orele franceze, poate împletite cu pagini din corespondența cu Mircea Zaciu – un fel de pereche a Teritoriilor și încă un eșantion generos din vasta-i operă. În ce mă privește, mă pregătesc să-i glosez cartea despre Ioan Alexandru. //
Articolul a fost publicat și de moldova.europaliberă.org
