Moment revolutionar in eminescologie (II)

In Eminescu la Berlin, capitolul cat o intreaga carte - si ce carte! - din neindemanatic editatul volum al Ilinei Gregori*, cei aproape doi ani petrecuti de poet in capitala pe atunci proaspat devenita ‘imperiala’capata semnificatia unei veritabile placi turnante. Pentru viata ca si pentru opera lui, aceasta perioada se revela a fi avut o insemnatate cruciala. Putin ori superficial cercetat pana acum, episodul berlinez este situat de Ilina Gregori in pozitia privilegiata de experienta existentiala si intelectuala decisiva, perspectiva ce implica si chiar impune o revizuire radicala a biografiei lui Eminescu si o cu totul noua intelegere a operei lui. Aceasta e, in esenta, noutatea curat revolutionara a studiului Ilinei Gregori.
Fiindca trebuie (re)amintit ca imaginea curenta si demult statornicita despre sederea lui Eminescu la Berlin este - era! - aceea a unui moment de inadaptare, abulie si risipire. Boem incorijibil, Eminescu ar fi cam tocat degeaba la Berlin un stipendiu primit de la Junimea, ducandu-se totusi constiincios la cursuri, dar si, ce oroare!, dedandu-se neselectiv placerilor carnale, pentru ca pana la urma sa se intoarca in Romania fara diploma de doctor pentru obtinerea careia fusese trimis, ceea ce i-a inchis drumul catre o cariera universitara. Cum rezuma Ilina Gregori, infatisarea atribuita poetului de cel mai prestigios dintre biografii lui, G. Calinescu, este imaginea unui ‘Eminescu solitar, bolnavicios, abulic, redus la un program arid de lucru si cateva preocupari cumva incongruente si obsesive (scoala, slujba, sex)’. O imagine de-acum perimata: era, studiul Ilinei Gregori o dovedeste cu stralucire, complet falsa.
Datele sunt cunoscute si raman aceleasi. Schimbarea consta, mai intai, intr-o alta, noua dispunere a lor. Eminescu are aproape 23 de ani cand vine la Berlin, spre sfarsitul lui 1872, si ceva mai mult de 24 in vara anului 1874, cand se intoarce in Romania cu gandul de a reveni in toamna pentru a-si da doctoratul, proiect ce va fi insa abandonat. Fusese indemnat si sprijinit sa mearga pentru studii universitare la Berlin de prietenii sai junimisti, de T. Maiorescu in primul rand. Acesta fusese ales deputat in primavara anului 1871, an de cotitura pentru istoria Europei si a Romaniei.
Ceva mai inainte, la 18 ianuarie, in Sala Oglinzilor de la Versailles, fusese proclamat al II-lea Reich. Noul imperiu german cuprinde toate statele germane, cu exceptia Austriei, iar Berlinul devine capitala imperiala. Franta este umilita, Imperiul Austro-Ungar e in declin si trece in rol secundar. Puterea dominanta in Europa va fi de-acum Germania imperiala; in septembrie 1872 la Berlin se intalnesc imparatii Rusiei, Austro-Ungariei si Germaniei, un an mai tarziu se semneaza intre cele trei imperii un tratat de mentinere a statu-quo-ului in Europa, de fapt de consacrare a suprematiei germane. In acest an 1871 se angajeaza in politica junimistii, iar Romania, odata depasit socul psihologic si cultural provocat de catastrofala infrangere a Frantei in razboiul cu Prusia din 1870, se reorienteaza politic si economic spre Berlin. Principele Carol, a carui situatie era destul de subreda (Republica de la Ploiesti, in august 1870, este reprimata de armata, in martie 1871 o puternica manifestatie anti-germana la Bucuresti provoaca demisia guvernului liberal al lui Ion Ghica si aducerea la guvernare a conservatorilor), este intarit de schimbarile de forte petrecute pe continent: Wilhelm I, imparatul german incoronat la Versailles ca o suprema ofensa adusa Frantei invinse, era varul lui.
Trimiterea lui Eminescu la Berlin ‘a avut, fara indoiala, o componenta politica’, scrie Ilina Gregori, evocand o parte din aceste date; subventia de la societatea Junimea fiind insa insuficienta, poetului i se mai gaseste o sursa de venituri, el va fi angajat ca secretar particular al junimistului Theodor Rosetti, cand acesta e numit reprezentant diplomatic al Romaniei in capitala germana, post in care doctorandul-poet ramane si cu urmasul acestuia. Bazandu-se pe documente, Ilina Gregori observa, judicios, ca nu era o sinecura; se poate pune, desigur, si intrebarea daca indeletnicirea lui Eminescu de secretar particular al celor doi ambasadori (dupa terminologia actuala) va fi avut ori nu ulterioare rasfrangeri in jurnalistica lui de mai tarziu sau daca marele lui interes pentru ‘cum merge politica’internationala va fi fiind cu totul strain de experienta diplomatica berlineza.
Ca si momentul venirii tanarului Eminescu la Berlin, locul unde ajunge poetul doctorand roman in toamna anului 1872 este, de asemenea, unul exceptional. Nimeni, pana la Ilina Gregori, nu l-a plasat pe Eminescu in ceea ce ea numeste ‘brizanta anilor 1872-’74 pentru istoria Berlinului’. Proclamat capitala imperiala, ‘resedinta cezarica’, scrie Ilina Gregori, Berlinul traieste ‘o profunda perturbatie a constiintei colective - un soc abisal’. Rivalitatea cu Parisul, complexele de inferioritate, in ciuda triumfului militar, exprimate printr-o grandomanie ce nu exclude improvizatiile cele mai ridicole, explozia demografica (intre 1871 si 1905 populatia orasului creste de la 80.000 de locuitori la peste doua milioane), explozia urbanistica si cea industriala dau orasului ‘un aspect fantastic’, noteaza Ilina Gregori, ‘ce trebuie sa fi evoluat spre cosmar’. Biografii lui Eminescu de pana acum facusera complet abstractie de aceasta ambianta extraordinara, la ei ‘eroul pare aflat intr-un surghiun absolut’, apare ‘nu numai izolat social, ci de-a dreptul absent din lume’. Eminescu e, prin urmare, scos din eprubeta si redat ‘orizontului (sau) de viata’. Ilina Gregori a cercetat bibliografia ‘imensa’a dezvoltarii Berlinului in perioada de dupa ce orasul a devenit capitala imperiala, perioada al carei inceput coincide cu prezenta lui Eminescu la studii, iar recursul la parabiografie, cum se numeste aceasta metoda, rastoarna cliseele despre trairile autiste ale poetului. Din punerea fata in fata a vietii berlineze a epocii si a textelor lui Eminescu scrise in capitala imperiala, inclusiv a versurilor ‘insignifiante estetic’, dar importante ca document psihologic si intelectual, se detaseaza inca din acesti ani ceea ce Ilina Gregori numeste ‘constiinta tipic eminesciana a contemporaneitatii’.

‘Eu cred ca am gasit solutia problemelor centrale’

Ce, unde si cu cine a studiat Eminescu la Berlin se stia, iar dupa ce, in sfarsit, i-au fost publicate manuscrisele in limba germana, a devenit posibila si o descriere mai cuprinzatoare a preocuparilor lui. Cum a studiat, daca si in ce masura modul de organizare a gandirii lui a fost inraurit de stagiul berlinez si de pregatirea pentru doctorat, ce spun manuscrisele in privinta universului intelectual, a temelor si a cautarilor lui Eminescu, de atunci si, eventual, de mai tarziu, nu se poate totusi deduce din simple enumerari de cursuri urmate, de lecturi amintite si de citate retinute.
Pentru o asemenea reconstituire analitica si interpretativa ducand, inevitabil, la proiectarea unui alt Eminescu era nevoie de calitati si competente iesite din comun: acestea si sunt atu-urile Ilinei Gregori. Programul doctorandului Eminescu, stabileste Ilina Gregori, a fost deopotriva serios si temeinic urmat, la nivelul exigentelor unei universitati in epoca socotita cea mai avansata din Europa (ca si in cazul ambiantei berlineze din acei ani, ea recurge la o erudita evocare istorica a situatiei Universitatii Friedrich-Wilhelm). Cercetarea operei invatatilor profesori ale caror cursuri sunt urmate de Eminescu da rezultate adesea uimitoare. Intr-un secol in care se descopera pana la moda si manie egiptologia, doctorandul Eminescu asista foarte sarguincios la prelegerile lui Karl Richard Lepsius. Acesta, in epoca si astazi considerat un al doilea Champollion, editor al Cartii mortilor, considera ca textele din ea aveau functia unui ghid pentru voiajul din lumea de dincolo, vesnica si singura adevarata. Ideea savantului berlinez avea sa fie confirmata ulterior, dar mai inainte rodeste miraculos in scrierile lui Eminescu, relatie pusa cu finete si precizie in evidenta de Ilina Gregori.
Ideea indreptarului sacru pentru viata de apoi, mai descopera ea, se imbina strans cu interesul eminescian pentru ceea ce avea sa fie cea mai productiva latura a filosofiei schopenhauriene: inconstientul si onirologia. Atras de ‘onirologia schopenhaueriana’si bun cunoscator al celor mai semnificative opere ale filosofului (cum o probeaza o extraordinara analiza a Sarmanului Dionis, text definitivat la Berlin), Eminescu va dezvolta intr-un sens propriu dualitatile specifice problematicii visului si inconstientului. Intr-o scrisoare catre Maiorescu, in legatura cu viitoarea catedra de profesor de filosofie la Iasi, Eminescu facea aceste precizari: ‘Nu m-am gandit niciodata la posibilitatea unei eventuale numiri ca profesor in aceasta disciplina si nu am inceput asa cum ar fi trebuit sa inceapa un viitor profesor; dimpotriva, am abordat chestiunea direct in punctul in care, dupa parerea mea, sistemul era inca insuficient elaborat. Filosofia dreptului, a statului si a istoriei sunt la Sch(openhauer) doar vag schitate, si totusi cheia fundamentarii lor corecte se afla neindoielnic in metafizica sa. (...) Eu cred ca am gasit solutia problemelor centrale’. Nu daca o gasise intr-adevar sau nu e important, important este ca intr-un fragment de manuscris in limba germana despre stat, de unde C. Noica extrasese un gand straniu, Eminescu transleaza structura ‘onirica’din planul existentei individuale in cel al vietii colective si totodata o situeaza intr-o dispunere istorica. Gandul care i se paruse lui C. Noica straniu e formulat de Eminescu asa: Si popoarele dorm. Izolat suna, intr-adevar, ‘straniu’; repus in context, face parte dintr-o teorie despre stat si despre istorie; iar aceasta teorie isi are radacinile in dezvoltarea proprie a unei, de asemenea, proprii aplicari a descoperirilor facute de Schopenhauer in domeniul visului si al inconstientului. Daca spre sfarsitul perioadei berlineze si dupa intoarcerea in tara Eminescu se arata tot mai atras, chiar absorbit de istoria nationala si de folclor, aceasta orientare nu este fara legatura cu deschiderea de orizont petrecuta in timpul studiilor in capitala germana. Teoria lui despre ‘basm’ca element al istoriei pare, de pilda, desprinsa din cele mai noi reprezentari despre mit, de pilda. Facand o analiza memorabila a basmului Fat-Frumos din lacrima, reinterpretand Egipetul, recitind, din unghiul prelegerilor de egiptologie audiate de Eminescu la Berlin, proza careia G. Calinescu ii daduse titlul oarecum reductiv Avatariii faraonului Tla, asociind ideile despre vis si inconstient de provenienta schopenhaueriana, Ilina Gregori isi incheie aceasta lucrare exceptionala dand o noua, proaspata acceptiune expresiei poet national. O face cautandu-i si situandu-i sensurile dincolo de coaja inselatoare a cuvintelor (dar nu e datoria intelectualilor sa nu se opreasca la luciu si vapsele?!). In si dupa perioada berlineza, lui Eminescu istoria nationala ii apare ca traditie culturala, respectiv mostenire colectiva, partial inconstienta si, totodata, ca ‘noapte’comuna, teritoriu al visului si, prin urmare, regasire a nemuririi. Cum inspirat scrie Ilina Gregori: ‘Istoria nationala se impune aici ca un drum spre . Eternitatea se afla la indemana oricui isi deschide spre Celalalt si visurile mostenite in comun. Natiunea, poporul inceteaza si ele de a mai fi concepute ca entitati strict determinate spatio-temporal (...): lor - ale tuturor- comunica in universul visului. Lumea e un vis... Ne-am obisnuit cu conotatiile deceptionist-nihiliste ale sentintei. Dar Eminescu ne solicita sa depasim inertia: ca vis, prin vis, lumea e una, vie si nemuritoare’.
Printr-o uimitoare coincidenta, intrarea culturii romane in noul mileniu e strajuita de doua monumente eminescologice, unul documentar - cele 93 de scrisori inedite ale poetului catre Veronica Micle, miraculos ivite, altul exegetic - studiul Ilinei Gregori.
Care nu este doar pentru ‘specialisti’: e de citit, cu placere, cu bucurie a spiritului, de oricine nu apartine speciei Homo Zappiens.

* Ilina Gregori - Studii literare. Eminescu la Berlin, Mircea Eliade: trei analize, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2002