Pe aceeași temă
1. Monumental. „Paradisuri pierdute” (Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, pentru ediția în limba română) inaugurează cel mai ambițios proiect literar al lui Eric‑Emmanuel Schmitt: o suită de (nu mai puțin de) opt romane grupate sub titulatura „Străbătând secolele”, o grandioasă istorie a lumii spusă prin literatură despre ceea ce scriitorul francez a ales ca mari borne pentru acest uriaș edificiu românesc:
Sfârșitul Neoliticului și Potopul;
Babelul și civilizația mesopotamiană;
Egiptul faraonilor și Moise;
Grecii secolului al IV-lea î.Hr.;
Roma și nașterea creștinismului;
Europa medievală și Ioana d’Arc;
Renașterea și descoperirea Americilor;
Revoluții politice, industriale, tehnice). Prima carte e, așadar, despre începuturi (nu atât despre ceea ce, biblic, se cheamă Geneză, ci despre unele dintre miturile fondatoare ale omenirii) – și anume, povestite cu tot ce are acum mai bun Eric‑Emmanuel Schmitt, prin acumulări, experiență, înțelepciune de viață. E o istorie personală a începuturilor, spusă, captivant, în termenii atât de generoși pe care îi formulează eroul principal al cărții (Noam) când relatează despre influența majoră pe care unchiul său (maestru, un fel de învățător de viață) a avut-o asupra sa: „Ham avea talentul de a povesti. Cronica pe care mi-a ținut-o timp de treizeci de ani mă vrăjea, atât de fin descria caracterele, mizele, intrigile. Cu verbul și privirea lui transforma orice loc într-un decor, orice situație în scenă, orice eveniment în aventură, încărcând orice fapt oarecare cu suspans. Și, calitate supremă, reușea să ridice fiecare persoană la rang de personaj. Mă lega de ființe pe care nu le văzusem niciodată, cu care nu mă întâlneam, dar de fericirea cărora mă bucuram, plângând când aflam că muriseră. Ham descria sumar, mai degrabă sugera. Nu judeca, prezenta. O simpatie universală îl lega de aceia cărora le evoca viciile ori virtuțile, cu o egală tandrețe, conștient de complexitatea lor. Spre deosebire de basmele care se spun copiilor, în relatările lui nu existau nici buni, nici răi: povestea releva și părțile bune, și pe cele rele din fiecare individ. Pe mine, care fusesem crescut de un erou bizar, un tată pe cât de luminos, pe atât de sumbru, pe cât de viteaz, pe atât de pervers, acea călătorie printre ambiguități mă tulbura profund. Odată intrat în labirintul uman, nu mai dorești să ieși, ci, mai degrabă, să-l explorezi. Tot astfel, pătrunzând în romanul lui Ham, nu mai doream să-l văd încheindu-se, ci în primul rând să-l savurez. Celui sihăstrit în cavernă Ham îi aducea cu generozitate lumea lui, care se dovedea atât de bogată, de diversă, de palpitantă, de plină de contraste, încât pentru mine a devenit întreaga lume. Pe atunci, scrisul nu exista, dar când măsor influența pe care o exercita asupra mea Ham, cu gazeta lui săptămânală, presupun că într-o altă epocă ar fi fost un autor magistral”. Citatul de față dă seama, e evident, și de viziunea lui Eric‑Emmanuel Schmitt cu privire la ce e de dorit să facă un roman. Iar acest roman face așa ceva, spre bucuria cititorilor săi, cu asupra de măsură. „Paradisuri pierdute” e, totodată, și cel mai complex roman publicat până acum de celebrul scriitor francez. Și, nu mai puțin, o mare promisiune pentru ceea ce se anunță a fi un festin literar.
2. Rafinat. Rose Tremain revine în limba română (când spunem aceasta, avem, desigur, în minte minunatul roman „Sonata Gustav”) cu o nouă carte (nu numai – cum a scris The Guardian – „impunătoare și frumos scrisă”, ci de-a dreptul) de excepție. „Nu vreau să scriu pentru a-mi lua vreo revanșă – asta ar fi prea ieftin și poate chiar enervant –, scriu pentru a înțelege”, mărturisea relativ de curând Tremain, pur și simplu, una dintre cele mai mari scriitoare ale lumii din acest moment, ale cărei scrieri iau în răspăr ceea ce e la modă (inclusiv în sens ideologic/ideologizant). „Insulele iertării” (Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, în traducerea regală a Irinei Horea) e, între altele, și așa: un complex exercițiu de înțelegere. O formă generoasă de a înțelege, pe de o parte, luminile și umbrele unei epoci – cea victoriană, aparent unul dintre vârfurile civilizației occidentale – și, pe de altă parte, dar nu mai puțin, luminile și umbrele sufletului. „Acest roman explorează dorința primară și nestăvilită a oamenilor de a-și găsi un sens în viață, aspirație care-i poartă, înnebuniți, pe căi diferite de-a lungul globului. Am ales două puncte geografice contrastante, elegantul Bath și aspra insulă Borneo, desfășurând în acestea două povești despre capcana sexuală, eforturile materiale, pierderea iubirii, în cele din urmă moartea și – prin ele toate – căutarea disperată a unor locuri ale consolării și alinării“, spune/scrie Rose Tremain. Iată, în raport direct cu acest roman, câteva dintre ochiurile unei plase posibile în care poate fi acesta prins (prins pentru bucuria de a întâlni o mare carte, și nicidecum pentru plăcerea meschină de a o epuiza): mituri ale Angliei victoriene reprimate; narațiune – cu accente ironice – despre bunul sălbatic și omul civilizat; carte despre lege, origine, dezordine, despre rațiune și simțire; discurs despre modelare, automodelare, despre supunere și evadare, despre cultură și natură, despre (cel puțin) două fețe ale modernității; poveste a autodescoperirii, a rătăcirii, a regăsirii; roman despre pericol, bucurie, iubire, viață, pierdere, moarte; nu în ultimul rând, carte – aceasta este o recurență în relatările cu care a fost întâmpinat romanul de față – despre „abaterea de la cale”, despre riscurile și deliciile acestei forme majore, (re)fondatoare la limită, de deviere. Încă o dată: nu am exagera deloc dacă am spune despre această carte, cum de altfel și despre maniera de a gândi literatura și de a pune în practică această gândire a lui Rose Tremain, că avem o scriitură imperială & o scriitoare imperială.
3. Strălucitor. „Familia Martin” – cel mai recent roman al lui David Foenkinos tradus în limba română (și el, la Editura Humanitas Fiction, tot în colecția „Raftul Denisei”) – e, să mi se îngăduie o parafrază nu întru totul nevinovată, parte din marea familie tradițională a literaturii de foarte bună calitate. Avem, odată cu această carte, o poveste de zile mari – să spunem, în cuvinte simple, poate chiar sărace: un autor iese în calea personajelor sale și ceea ce găsește (pentru că are curiozitatea și acuitatea să observe fie și cele mai mici detalii sau conexiuni) este fastuos –; o intrigă care crește într-o spirală spectaculoasă și presărată cu numeroase surprize, un spirit ludic la lucru cât cuprinde (David Foenkinos e un scriitor prolific, având mai multe cărți chiar și în românește – în aceasta, el se joacă probabil cel mai mult); spectacolul electrizant al unei viziuni mature de scriitor, în centrul căreia stă o mare forță de a înțelege și de a pune în cuvinte micile bucurii, dar mai ales criza și nefericirile oamenilor de astăzi; o artă scriitoricească ce dă pe dinafară de o inventivitate (stilistică și de compoziție) și, putem declina în această direcție ideea, de o voluptate de a scrie. În alte cuvinte – pe care le vom regăsi undeva către jumătatea acestui roman 4X4 (care duduie de literatură adevărată!): „Îmi aduc aminte de un cronicar literar care a scris despre primul meu roman că avea un public larg: «Cartea se vinde pentru că are toate ingredientele unei cărți de succes!». Ce propoziție stranie. Dacă aș fi cunoscut ingredientele unei cărți de succes, le-aș fi folosit mai devreme. Și m-ar fi scutit de toate slujbele mici în timp ce scriam. Dacă ar exista o rețetă a succesului, toată lumea ar putea să scrie bestselleruri fără nicio problemă. Era absurd. Nu știm niciodată ceea ce va plăcea.” „Familia Martin” e, între altele, romanul unei mari obsesii – care poate fi formulată și așa: unde e granița dintre realitate și ficțiune – căreia este aproape cu neputință să nu îi cazi victimă. Victimă fericită! //
Eric-Emmanuel Schmitt/Paradisuri pierdute/Străbătând secolele, vol. I/Traducere: Doru Mareş/Editura Humanitas, București, 2022, 496 pagini
Rose Tremain/Insulele iertării/Traducere: Irina Horea/Editura Humanitas, București, 2022, 424 pagini
David Foenkinos/Familia Martin/Traducere: Simona Brînzaru/Editura Humanitas, București, 2022, 248 pagini
