Pe aceeași temă
Colecția de studii publicate anul trecut de către Andrei Oișteanu dovedește o dată în plus faptul că ele trec cu brio testul timpului. Renumitul cercetător român de la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române oferă cititorului atât perspective complexe ale mentalității românești, cât și adevărate studii de istorie universală. Mentalitatea poate explica multe din evenimentele istoriei mari. Spiritul său critic se oprește și asupra noastră, a românilor, Andrei Oișteanu dovedind că este și un foarte bun cunoscător al istoriei românilor. Despre fenomenul manelelor (cu derivatele sale manelism, maneliști, chiar Manelistan): „Dacă vorbim despre o perioadă de interzicere/descurajare a fenomenului manelelor, atunci trebuie să vizăm România de după război, din perioada dictaturii comuniste, când fenomenul a supraviețuit mai mult în underground (…) în anii 1970-1980, fenomenul a fost gâtuit de politrucii ceaușiști ai regimului național-comunist. Asta pentru a nega (sau măcar pentru a minimaliza) eventualele influențe pe care cultura romă le-ar fi avut asupra culturii române, tradiționale sau înalte”. În mod firesc, perioada de după 1990 și câștigarea libertății de expresie (și de a cânta orice) a însemnat revirimentul fenomenului manelist, al cărui succes cu greu poate fi contestat. Iar cântăreții genului, spre invidia scriitorilor, se scaldă în bani tocmai pentru că au public numeros și generos. Moda pare a fi migrat cu mult succes și în rândul maselor populare românești. „Manelele de azi au exacerbat partea lor de vulgaritate, începând cu simplismul (infantilismul) textelor cântate de guriști și terminând cu senzualitatea, uneori obscenă, a mișcărilor erogene ale dansatoarelor din buric”. Amplu subiect.
Reputatul antropolog înțelege mersul istoriei, pe care o decortică minunat, dar este dotat și cu simțul umorului. Nu se ocolesc nici episoadele picante, precum cel în care se menționează un episod din domnia lui Vladimir (980-1015), țarul Rusiei Kievene, care a fost pus în fața unei dileme existențiale - ce religie să îmbrățișeze? De aceea a organizat o dezbatere religioasă, la care a chemat reprezentanți ai celor patru mari multinaționale confesionale și monoteiste ale epocii - profesioniștii în mozaism, islamism, creștinism de rit răsăritean, respectiv de cel apusean. Misionarii musulmani i-ar fi prezentat țarului presupusele privilegii de care se bucură musulmanul în Paradis, unde fiecare bărbat (dacă ajunge) primește 70 de fecioare spre folosință gratuită. Fiind afemeiat (Vladimir avea 800 de concubine), acesta ar fi aprobat zgomotos această prevedere islamică. Chestiunea s-a complicat atunci când a venit reversul - oferta musulmană prevedea niște abstinențe aberante pentru Vladimir - interzicerea consumului de băuturi alcoolice și a cărnii de porc. Vladimir ar fi conchis decisiv: „Băutura este bucuria neamului rus. Fără plăcerea asta, nu putem trăi”. Catolicii germani i-au spus țarului că în catolicism se postește mult, ceea ce l-a făcut pe țar să-i alunge și pe ei. Khazarii mozaici nu au avut nici ei mai mult succes, Vladimir neînțelegând de ce mozaicii nu stăpâneau Ierusalimul. Nici delegația ortodoxă nu l-ar fi convins pe Vladimir, care a trimis spioni în cele patru zone confesionale. Cei care au ajuns la Constantinopol au fost impresionați de serviciul divin oficial din capitala Imperiului Bizantin, fapt ce l-a făcut pe Vladimir ca într-un final să încline spre ortodoxie, decizie foarte importantă și din punct de vedere geopolitic.
Un alt studiu deosebit de interesant este cel dedicat chestiunii găgăuze. În limba română a migrat termenul de găgăuță, cu sens peiorativ, pentru că românii nu se înțelegeau deloc cu acest mic grup etnic din spațiul nostru danubiano-pontic. Et pour cause căci găgăuzii vorbesc un dialect turcic, chiar dacă au adoptat creștinismul ortodox. Andrei Oișteanu urcă pe firul istoriei acestei populații prea puțin cunoscute în România de azi, care este totuși prezentă în Republica Moldova. Găgăuzii sunt urmașii oguzilor (guzilor sau uzilor), un trib turcic nomad din Asia Centrală de unde au migrat către Europa, după dezintegrarea Imperiul Khazar, care reușise să mențină stabilitatea și controlul imensului spațiu de la nord de Marea Caspică. Din punct de vedere lingvistic, ei erau înrudiți cu cumanii și pecenegii, care însă au dispărut din istoria mare, în mare măsură pentru că au fost asimilați de români (fără a exista dovezi scrise, evident). Uzii au trecut și ei prin spațiul nostru, lăsând câteva toponime interesante (ca și slavii), care s-au păstrat până în zilele noastre (Oituz, Buzău, Ozana). În zona noastră s-au dedat la jafuri, menționate de cronicarii bizantini, un pattern banal în epocă. Uzii au fost colonizați în Dobrogea de către autoritățile de la Constantinopol, în încercarea de a solidifica granița nordică și a interpune niște barbari rezonabili în calea altor barbari. Aici ei au fost creștinați. În Dobrogea ar fi apărut și o formațiune statală găgăuză, cu capitala la Babadag (Balcic ar fi un toponim tot de origine găgăuză). Expansiunea turcilor osmanlâi a dus la înglobarea Dobrogei (revenită cu puțin timp înainte în granițele Țării Românești) în Imperiul Otoman pentru mai bine de patru secole. În acest interval, găgăuzii au suferit influențe lingvistice grecești, turcești, bulgărești și chiar românești. Odată cu refluxul otomanilor din zonă și expansiunea țaristă, găgăuzii au fost atrași să se stabilească în Basarabia de sud, depopulată și fertilă agricol. Dar la fel au procedat și germanii sau bulgarii, care au înființat multe sate prospere în zonă. În 1817 erau 19.300 de bulgari și găgăuzi în Basarabia (doar 3,9% din populația provinciei), dar în 1897 ajunseseră la 159.000 (8,2%). Acest aflux convenea autorităților ruse atât pentru că erau puse în valoare niște teritorii, cât și pentru a dilua majoritatea românească din Basarabia. În cadrul recensământului din 1930, găgăuzii nu reprezentau decât 3,4% din locuitorii provinciei (adică 98.100 de suflete). În 1979, numărul lor din RSS Moldovenească ajunsese la 138.000. O minoritatea modestă, dar care a fost folosită după 1991 de către ruși pentru înființarea unei unități administrativ-teritoriale autonome ce putea fi manevrată împotriva noilor autorități romanofone de la Chișinău, după modelul transnistrean (modelul este unul stalinist pur, nu intrăm în detalii). O altă problemă spinoasă, în cazul unei ipotetice uniri- ce am face cu această autonomie găgăuză? Unica rezolvare de bun simț ar fi dizolvarea ei în cadrul unui județ calchiat după cele din perioada interbelică (județul Cahul acoperea în perioada interbelică acest areal). Județ care are o serie de autonomii locale.
Fascinantă rămâne și o mini-istorie a duelului la români, alcătuită din două studii. Oișteanu trece în revistă onoarea masculină la români, între frica de a lua parte la dueluri, pentru că ele puteau – teoretic - avea întorsături fatale, și mimarea lor (gloanțe falsificate etc.), dar cu avantajul că ambele părți vătămate scăpau basma curată. Și aceasta, spre deosebire de moda occidentală și central-europeană, care a fost importată la noi, alături de multe altele. Însă dacă unele mode erau inofensive (cele vestimentare sau lingvistice), duelul era mai riscant pentru tinerii moldo-vlahi. Se pare că adevărata școală a duelului pentru boierii Moldovei a fost Chișinăul țarist, ei refugiindu-se în interiorul granițelor sigure ale Imperiului Rus în fața violențelor declanșate de rebeliunea eteristă cu pandurii lui Vladimirescu (în fapt, prima etapă a războiului grec de independență) și reprimarea lor de trupele otomane, încă puternice. Pușkin a fost un mare maestru al duelului, el fiind exilat de țar la Chișinău, la marginea imperiului, departe de Sankt-Petersburg, în perioada 1821-1823. Participările la duel s-au transferat în bucăți literare, nu au fost chiar inutile. Inevitabilul s-a produs în 1837, când Pușkin a murit în urma unui asemenea duel la Sankt-Petersburg. Influențat de aceste mode a fost și Hasdeu, care în prima parte a vieții sale, cea rusă, a făcut o pasiune pentru duel. Motivul, doar motivul duelului apare și la I.L. Caragiale în nota sa caracteristică (a sa, dar și a noastră, astfel explicându-se durabilitatea operei sale): „Mitică e zeflemitor și bun de gură, dar nu e dotat cu onoarea unui cavaler. El bea bere, nu absint. Este moftangiu, nu duelgiu. Ba chiar - fiind poltron, corupt, amoral - este opusul acestuia din urmă. Iar când se bate, nu-și privește adversarul în ochi, ca duelistul, ci îl lovește în cap, pe furiș, noaptea ca hoții, cu bastonul cu măciulie noduroasă”.
Amuzant este că în perioada interbelică ar fi fost uzual ca scriitorii să-și caute satisfacție provocând la duel vreun critic literar mai îndrăzneț. Avem și exemplul din 1932, când în paginile României literare Ion Cantacuzino a criticat poeziile lui Ion Barbu. Acesta din urmă i-a răspuns în ziarul Calendarul, insultându-l pe critic. Care l-a provocat la duel pe poet, dacă nu retracta cele scrise. Cine a cedat primul? Poetul, care și-a cerut scuze public(istic). Este posibil ca mulți concetățeni de pe Facebook să fie mult mai ponderați în jigniri dacă ar exista posibilitatea duelului. Ne gândim și la armele care ar putea fi folosite în dispută - fiecare ar avea la dispoziție cinci volume de 300-400 de pagini, cu coperte de carton. De la o distanță rezonabilă de 8-10 metri, duelgiii s-ar nimeri, s-ar ținti. Onoarea – reparată, publicitatea – garantată. Căci duelul ar fi postat pe Facebook, evident. Majoritatea duelurilor din istoria/cultura română este, de regulă, compusă din înfruntări ratate, trucate, mimate, simulate, caricaturizate, refuzate, neterminate sau amânate. Last but not least, studiul despre delictul de bibliocid se citește pe nerăsuflate. Suntem siguri că Andrei Oișteanu ar fi adăugat câteva episoade despre distrugerile bibliotecilor de către armata denazificatoare a lui Putin din Ucraina. Ceea ce dovedește că umanitatea poate foarte bine face doi pași înainte și alți trei în spate. Așa cum se întâmpla și acum o mie sau două mii de ani. //
