Mărirea şi decăderea vlahilor din Carpaţii Nordici sau Păduroşi

Cartea istoricului polonez Grzegorz Jawor ne oferă acces nu numai la o mai bună cunoaștere a unui episod lateral din istoria veche românească, ci și la o perspectivă diferită și totuși apropiată asupra istoriei comune a regiunii.

Cartea istoricului polonez Grzegorz Jawor, Aşezările de drept valah şi locuitorii lor din Rutenia Roşie în Evul Mediu târziu, îşi propune să clarifice un episod mai pu­ţin cunoscut şi, mai apoi, con­troversat sau chiar ob­nu­bilat din istoria me­die­vală a românilor şi a Re­ga­tului Poloniei – a teritoriilor sale est-slave în mod spe­cial. Este vorba despre co­lonizarea sau, poate mai co­rect spus, de emigraţia sub­stanţială a valahilor (exo­nimul cu multiple trans­li­te­raţii regionale după care a fost cunoscută populaţia românească sau neolatină în Evul Mediu) din Maramureşul istoric, Transilvania şi, nu în ultimul rând, din Moldova în zonele montane şi chiar submontane din arealul fostului Prin­cipat al Haliciului şi Volâniei, cunoscut sub numele polon de Rutenia Roşie. Acest fenomen s-a desfășurat îndeosebi în se­colele XIV-XV, în paralel cu sau la puţină vreme după imigraţia românească de-a lungul versantului sudic al lanţului nord-carpatic către ţinuturile slovace şi morave. Analizând chestiunea din unghiul istoriei economice și sociale, istoricul polonez sus­ține că această colonizare sau imigrație ar fi avut un caracter complex, deopotrivă spontan și organizat.

Totuşi, nu e vorba de o co­lo­ni­zare în sensul imediat familiar al ex­pe­rienţei statelor mercantile vest-eu­­ropene din secolele XVI-XVII, de­rulată în teritoriile extra-eu­ro­pe­ne de peste mări, deşi fenomenul com­por­tă atât aspecte politico-militare, cât şi as­pecte economico-demografice, care ră­mân încă insuficient elucidate, ci, mai degrabă, de o deplasare de populaţie către ţinuturi slab populate şi limitrofe oecumenei ro­mâ­neşti, definită în linii foarte generale de formaţiunile statale medievale ale ro­mâ­ni­lor. Această deplasare de populație, într-o regiune totuși poroasă din punct de ve­de­re etnic și politic la acea dată, a avut loc în contextul concurenţei geopolitice din­tre Regatul Poloniei şi Regatul Ungariei (ca­re tocmai transformase sub dinastia an­gevină Voievodatul românesc al Maramu­re­şului în comitat regal), dar şi pe fondul disputelor teritoriale dintre Polonia şi no­ul stat feudal românesc fondat de prinţi ma­ramureşeni la est de Carpaţi, după cum o dovedeşte, de pildă, lunga perioadă de stăpânire a Pocuţiei de către Principatul Mol­dova. Cu toate acestea, asemenea co­lonilor germani întemeietori de aşezări ur­bane în voievodatul rutean ce vor adăposti apoi o importantă populație evreiască, populaţiei româneşti imigrate în ţinuturile frontaliere din sudul Regatului Poloniei – şi a uniunii statale dintre Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei de mai apoi – i se recunoaşte organizarea socio-culturală distinctă şi autonomă în aceste teritorii, pe care o va păstra relativ nealterată vre­me de aproape trei secole, până spre sfâr­șitul secolului al XVI-lea, formele sale ju­ri­dice și ecourile sale identitare persistând în unele cazuri chiar și până la sfârșitul se­co­lului al XIX-lea! Abia în acestă perioadă târ­zie, prima jumătate a secolului al XVI-lea, autoritatea şi structurile politice polone în regiune cunosc o stabilizare, care este con­co­mitentă cu declinul politic al Moldovei (Bogdano- sau Moldo-Vlahiei) şi al Ţării Româneşti (Ungro-Vlahiei sau Munteniei), pe fondul creșterii presiunii otomane la Dunăre și Nistru. Astfel, odată cu diminuarea flu­xu­lui migrator şi întreruperea legăturilor cu Moldova şi ţinuturile de baştină ar­de­lene, aşezările valahe din Regatul Poloniei suferă un proces treptat de asimilare etno-lingvistică, in­ter­pre­tabil în izvoare încă de la începutul se­co­lului al XVI-lea sau chiar sfârșitul se­co­lu­lui al XV-lea, de rutenizare ori – mai rar şi, în principal, la nivelul clasei nobiliare – de polonizare, nu fără a lăsa însă chiar şi astăzi urme discernabile în cultura sin­cretică a mai multor populaţii etnologice locale (gorali, lemki, huţuli, boiki).

Spre deosebire de polemicile care au mar­cat istoriografia cehoslovacă încă de la sfâr­şitul secolului XIX, semnalate de Ja­wor în introducerea bibliografică a lucrării sale, între istoricii români şi cei polonezi nu a existat un dezacord în chestiunea po­pu­laţiei romanofone din Carpaţii Nordici. Cu toate acestea, se poate sesiza că istoricii ro­mâni au tins, de regulă, să sublinieze o re­lativă permanenţă a populaţiei ro­mâ­neşti în Carpaţii Păduroşi, care – la fel ca în spaţiul balcanic de la sud de Dunăre, ce le-a captat într-o măsură mai mare aten­ţia, din motive preponderent de geografie politică modernă şi contemporană – ar fi fost înglobată în marile formaţiuni statale ale slavilor kieveni dezmembrate de ma­rea invazie mongolo-tătară de la mijlocul secolului al XIII-lea, deşi ei recunosc ca­rac­terul fluctuant şi migratoriu al acestor „vlahii“ nord-vestice, în acord cu un mod de viaţă predominant pastoral al po­pu­laţiei şi cu dislocările aduse de ex­pan­siunea noului Regat al Ungariei asupra cne­zatelor şi voievodatelor româneşti sau slavo-româneşti, începând chiar cu se­co­lul al X-lea. În schimb, istoricii polonezi, printre care se numără şi autorul de faţă, au preferat – nu fără mai multe excepţii – să sublinieze, pe baza izvoarelor cro­ni­că­reşti şi administrative interne, mai de­gra­bă noutatea acestei populaţii în Polonia Mică, la mijlocul secolului al XIV-lea, adi­că exact din momentul în care Regatul po­lonez înglobează Haliciul (Galiţia) rutean, minimizând importanţa prezenţei ro­mâ­neşti anterioare surprinsă de izvoare mai rare şi mai nesigure sau ambigue. În sfâr­şit, istoriografia ucraineană, puternic im­preg­nată de un naţionalism militant, nea­gă aproape fără excepţie orice element ro­mânesc în istoria regiunii, făcând în acest punct notă discordantă chiar și cu isto­ri­o­grafia rusă din perioada sovietică.

Analiza caracteristicilor geo­gra­fice, economice, sociale, etno-lingvistice, juridice şi politice ale aşezărilor de drept valah din Rutenia Roşie întreprinsă de Jawor pentru intervalul temporal în­ce­putul sec. XIV-începutul sec. XVI, con­si­derat optim pentru evaluarea colonizării ro­mâneşti în Regatul Poloniei, constituie nucleul lucrării sale şi ea impune prin ri­goare și prospețime. Istoricul din Lubin începe prin a respinge opiniile mai vechi răspândite în istoriografiile naționale din regiune care apreciau că valahii din Car­pații Nordici ar fi reprezentat doar o cor­po­rație profesională de oieri nomazi, in­de­pendenți și războinici, chiar tâlhari, ară­tând că: 1) în ciuda unui anume in­de­terminism atribuibil analizei lingvistice a vocabularului, imputabil unor izvoare târ­zii ori existenței unui bilingvism ru­tea­no-român, ca urmare a utilizării liturgice a slavonei în întreg spațiul ortodox, răs­pân­direa onomasticii și toponimiei de factură romanică pe tot cuprinsul regiunii nu poate fi explicată fără afluența unui im­por­tant element etnic românesc; și că 2) oie­ritul nu era o activitate exclusivă a acestor vlahi nordici și cu atât mai puțin era no­ma­dismul o caracteristică efectivă a aces­tora, economia lor având în realitate un ca­racter agro-pastoral, agrarizat și mai mult pe parcurs, care îmbina păstoritul la mare distanță, de transhumanță, conform unui ciclu anual de alternanță între vară/zona montană și iarnă/zona colinară, tipic pen­tru întreaga populație românească de mun­te, cu morăritul, exploatarea pădu­ri­lor,­ piscicultura, cultura plantelor și chiar cu schimbul. Colonizarea populației ro­mâ­nești în Rutenia Roșie, și în toată Polonia Mică, a avut un caracter spontan, cel pu­țin la începuturile sale, continuă Jawor, dar ea este în egală măsură dirijată și or­ga­ni­za­tă de regii polonezi și de marii nobili la­tifundiari,­ cei dintâi urmărind – cel pu­țin într-o primă fază din secolul al XIV-lea – crearea unor voievodate militaro-poliție­nești valahe în domeniile regale de la gra­nița cu Ungaria sau expuse raidurilor tă­ta­re, veritabile mărci de hotar, după exem­plul aplicat de regii maghiari la frontierele croato-sârbe, în timp ce cei din urmă ur­măresc în principal beneficiul fiscal re­zul­tat din popularea unor zone montane și sub­montane relativ virgine și ne­va­lo­ri­fi­cabile pentru abilitățile tehno-economice ale populației polono-rutene.

Organizarea juridico-politică au­tonomă a așezărilor valahe es­te în mod clar de origine bal­ca­nică, afirmă istoricul polonez, de­și configurația finală a aces­tui jus Vallachicum din Regatul Poloniei ar fi suferit adaptări locale și influențe din partea dreptului german, încă de la co­lo­nii sași din Transilvania și mai apoi din par­tea celui rutean, adaugă Jawor. La fel ca în Moldova sau în Maramureș, așezările valahe erau conduse de un cneaz viager sau ereditar, numit de asemenea jude sau villicus, care colecta prestațiile și dările că­tre marii feudali poloni – în natură și apoi în bani, dar fără clacă pentru lo­cui­torii țărani ai cnezatului, ca în cazul po­pu­lației rutene; guverna cu largi competențe așezarea, împreună cu o adunare ob­șteas­că reunită periodic, numită strungă, so­bor sau zbor; în sfârșit, susținea și or­ga­ni­za biserica din vatra satului sau mă­năs­ti­rile din marginea acestuia, ambele dis­tin­gân­du-se chiar și prin programul icono­grafic sud-slavic de lăcașurile de cult ru­tene și nord-est slavice. O uniune de mai multe așezări valahe constituia un vo­ie­vo­dat sau – după diminuarea funcției mi­li­ta­re – o craină. Deși izvoarele istorice nu per­­mit cuantificarea volumului colonizării va­lahe în Rutenia Roșie, Grzegorz Jawor iden­­tifică cu un grad ridicat de certitudine 305 așezări de drept valah din perioada cea mai tim­purie, deși estimează că noi cer­cetări vor duce la creșterea acestei ci­fre, cu atât mai mult dacă se extinde aria cercetată în mod tradițional dincolo de voievodatul ru­tean, voievodatul Belz și ți­nu­tul Lubin, către voievodatul Podoliei și chiar dincolo de Rutenia Roșie propriu-zisă, în vo­ie­vo­datul Cracoviei și regiunile Wolyn și Po­le­sia din Marele Ducat al Lituaniei.

Cartea lui Grzegorz Jawor – bine struc­tu­ra­tă și documentată, in­te­re­santă pentru pu­bli­cul românesc și va­lo­roasă pentru is­to­ri­cii români – reprezintă o raritate pe piața edi­to­rială autohtonă, care ne oferă acces nu nu­mai la o mai bu­nă cunoaștere a unui epi­sod lateral din is­to­ria veche ro­mâ­neas­că, ci și la o pers­pec­tivă diferită și totuși apro­piată asupra istoriei comune a regiunii.