Mărturia unui prizonier român în URSS

„Stau şi mă gândesc că mulţi oameni de valoare şi-au pierdut viaţa nu pe front luptând, ci suportând cele mai mârşave mizerii ale lagărului.“ (Vasile Gh. Baghiu)

O altă mărturie interesantă despre pri­zo­nieratul militarilor români în cel de-al doi­lea război mondial, chiar dacă stilul este departe de cel literar, ba chiar colţuros şi des­tul de arid (dar nu aceas­ta ne interesează pe noi aici), îi aparţine soldatului Vasile Gh. Baghiu şi a fost publicată de Fundaţia Aca­demia Civică sub titlul Pri­zonier în URSS. De re­mar­cat că această mărturie a unui soldat este cu atât mai importantă pentru că, de obicei, mai degrabă ofiţerii cu studii superioare, unii fiind ofiţeri de rezervă, iar în viaţa activă pro­fesori etc., şi-au descris experienţele din prizonierat.

Născut în 1922 într-un sat din judeţul Neamţ, Vasile Gh. Baghiu a fost înrolat în ar­mată în 1943, la nici 21 de ani. După câ­teva săptămâni de instrucţie a fost trimis la Regimentul 6 Vânători de Munte pen­tru a lua parte la încercările disperate de stăvilire a ofensivei Armatei Roşii, care se apropia ameninţătoare de graniţele Ro­mâ­niei. A luat parte la luptele de la Balta şi Odessa, din Transnistria, care fusese ad­mi­nistrată de România, dar evacuată. Spăr­gân­du-se frontul, Baghiu, alături de alţi mi­litari români, a fugit spre Basarabia, un­de nu s-a făcut pierdut, ci şi-a căutat re­gimentul. Vânătorii de munte (multe ast­fel de trupe se aflau blocate în Crimeea, cum era cazul cu subofiţerul Aurel State, ca­re a căzut prizonier acolo) au fost din nou implicați pe frontul din Moldova, ca­re a cunoscut o relativă stabilizare din mar­tie 1944 până la 20 august 1944.

Baghiu descrie cutremurătoarea ex­pe­ri­en­ţă pe care i-a oferit-o războiul, crunta pers­pectivă de a muri în fiecare minut. „Au tras ruşii, am tras şi noi, numai patru ore. Cerul s-a luminat până sus, iar pământul sânge avea de ajuns de la mor­ţii care îi depăşeau pe vii ca număr. Ziua de 23 august ne-a găsit îngropându-ne morţii. Soarele argintiu s-a înălţat pe cer dând ultimele raze de căldură mor­ţilor şi răniţilor care se văitau cu glasul stins de durere.“ Frontul fiind spart, Ba­ghiu a fost luat prizonier. Până la lagărul de tranzit ad-hoc stabilit de sovietici la Bălţi, prizonierii au mers pe jos, suferind de sete (doar era august). „Mi-era sete, dar nici vorbă de băut apă. Cum ieşeai din rând te puşca ca pe o vrabie.“ Din Bălţi au fost îmbarcaţi câte o sută de pri­zonieri în bou-vagoane şi timp de 11 zile au mers în măreaţa Uniune Sovietică, fără mâncare şi apă (aici este posibil să exa­gereze, de regulă li se dă­deau prizonierilor celebrul hering sărat şi 100-200 de grame de pâine neagră, în­să la fel de bine este posibil să fie veridică versiunea lui Baghiu, având în vedere ma­rele grad de aproximare şi aleatoriu care caracteriza întregul sistem sovietic). Dintre cei 100 de militari români, la sfârşitul periplului au mai supravieţuit 36. Se pare că cel mai mult timp l-a petrecut în complexul con­cen­traţionar din Karaganda, din Kazah­stan, unde a muncit în mină (norma de pro­ducţie era de trei tone pentru fiecare om), la o cărămidărie, la săparea unui ca­nal (având o normă uriaşă - doi metri cubi pe zi, în condiţiile în care pământul era îngheţat bocnă) etc. Aici sovieticii au făcut trierea prizonierilor, pentru că aveau o matrice clară, „instigatorii fas­cişti“ fiind: 1) ofiţerii (unii dintre ei în­cer­când să se topească în masa trupei), 2) jan­darmii (care asigurau ordinea în spatele frontului, un fel de poliţie militară a Ar­matei Regale Române, chiar dacă nu în­ca­drată în aceasta) şi 3) vânătorii de munte, faţă de care aveau resentimente pentru că aceştia fuseseră vârful de lance al ofen­si­velor româneşti în Est, ajungând şi în Cau­caz. Baghiu a avut ghinionul să facă parte din această a treia categorie. În plus, a fost pus să-i denunţe pe superiorii săi ca­re ar fi ordonat trupei să comită diverse abu­zuri împotriva populaţiei civile (crime de război). „Eu nu cunosc faptele comise de şefii mei decât atât când veneaţi la atac. Dumnealor strigau «Trageţi!»; iar noi trăgeam până se înroşea ţava la ar­mă, mitralieră şi tun. Aşa a fost războiul. Dumneavoastră nu trăgeaţi în noi?“ Evi­dent, ofiţerii NKVD care-l anchetau n-aveau cum să fie mulţumiţi cu astfel de răs­pun­suri insolente din partea unui tânăr soldat român, de aceea şi Baghiu a cu­noscut car­cera timp de 15 zile (era hrănit doar o da­tă la trei zile!), tocmai pentru a i se frânge rezistenţa şi a turna (nu nea­părat fapte re­ale). Explicaţia rămânerii lui în prizonierat până în 1951 – practic, a revenit în ţară odată cu ultimele valuri de prizonieri ro­mâni – este încadrarea lui în ca­tegoria cri­minalilor de război, chiar da­că nu i s-a pu­tut imputa nimic concret. În plus, ex­pe­ri­enţa lui pe Frontul de Est era minimă, fa­ţă de a multor altor prizonieri români.

Chiar dacă Baghiu a început redactarea acestor amintiri la un an de la întoarcerea acasă (părinţii între timp muriseră într-o singură zi, atinşi de tifosul exantematic care făcea ravagii în Moldova), totuşi, el nu reuşeşte să surprindă foarte multe de­ta­lii ale vieţii în Gulag. Chiar şi aşa, tabloul este sumbru, cunoscut din absolut toate măr­turiile celor care au supravieţuit şi ca­re au fost marcaţi pe viaţă de această perioadă petrecută în sclavie. Deţinuţii din Karaganda au fost şi înşelaţi de so­vie­tici cu perspectiva repatrierii. Îmbarcaţi în vagoane decente, au început un lung drum din Kazahstan către partea euro­pea­nă a Uniunii Sovietice, crezând că vor ajun­ge, în sfârşit, acasă. Baghiu observă la­găre de deţinute care trăgeau la plug şi ca­re ar fi fost vinovate că ar fi colaborat cu germanii şi românii în timpul ocupaţiei păr­ţii occidentale a Uniunii Sovietice. „Stau şi mă gândesc că mulţi oameni de va­loare şi-au pierdut viaţa nu pe front luptând, ci suportând cele mai mârşave mi­zerii ale lagărului.“ De fapt, au fost duşi în lagărul de prizonieri de la Niko­la­ev, din Ucraina, unde a mai muncit două luni. Transferat cu un vapor din Nikolaev la Odessa, Baghiu a fost internat atât de aproape de ţară, într-un alt lagăr care de­ser­vea o fabrică de pluguri, unde a mai muncit un an. La Odessa li s-a promis chiar salariu dacă ar fi depăşit norma. Li se ofereau 800 de ruble din care li se re­ţineau 600 pentru „cazare şi masă“, cele 200 rămase fiind primite doar dacă în­de­plineau 110% din normă. Mâncarea de la cantina fabricii era mai bună decât cea din lagărele din Karaganda (ciorbă de car­tofi şi caşă - mei fiert). În lagărul din Odessa ar fi trăit 8.000 de prizoneri de toate naţionalităţile, care munceau în di­verse fabrici şi pe şantiere din zonă.

Repatrierii i s-a dat o tuşă pronunţat pro­pagandistică, punându-se accentul pe pri­e­tenia româno-sovietică, organizându-se în lagăr serbări etc. Cu tablourile lui Stalin şi Dej pe locomotivă, convoiul a plecat din Odessa îndreptându-se spre nord, trecând prin Polonia, iar apoi coborând la Sighet, unde Securitatea i-a cantonat într-un la­găr de unde au fost duşi în închisoare! După câteva zile au fost duşi cu trenul, în aceleaşi celebre bou-va­goane, la Ploieşti, unde au fost debarcaţi, de unde au fost în­colonaţi în rânduri de cinci, după mo­delul sovietic, grefat până în cele mai mici de­talii şi în RPR. Naraţiunea se încheie cu coloanele de prizonieri români înaintând pe o stradă mărginită de plopi, unde se aflau postaţi militari ai Armatei Populare cu mitralierele îndreptate spre „ele­men­tele reacţionare“. Războiul civil româno-român începuse. Dar Baghiu era conştient de încercările istorice prin care a trecut şi cărora le-a supravieţuit: „Eu sunt acela ca­re am învins totul“. El şi-a continuat existenţa umilă de muncitor prin diverse şantiere până la moartea din 1974, sur­venită în condiţii neclare, despre care nu ni se spune mare lucru, ci doar se su­ge­rea­ză că nu ar fi fost deloc accidentală.