Mult puţin

Horea Paştina pictează numai câteva te­me, dar în cantităţi enorme. De­dicată peisajelor, potirelor şi in­te­ri­oarelor, iconografia sa aleasă, re­s­tric­tivă, clonează asceza, refuză ima­gi­naţia şi pavează transcendenţa. Ide­ea, poanta, patima sau tulburarea îi sunt străine pictorului. Arta sa este curată, serioasă, sobră, gravă, cris­pată de însemnătatea afişată.

Paştina traduce buna aşezare în lume ca şedere cuminte în tabloul văzut drept uce­nicie pentru un mai sus, un mai departe, către care pânza e folosită doar ca treaptă, aşa cum aprodul Purice i-a stat lui Ştefan cel Mare ce se aburca anevoios spre sfinţenia-i viitoare. Magna statica, arta sa e un duplicat filistin al para­disului, ca loc al ascultării şi su­pu­nerii infertile, uscate, loc al credinţei ca bunăstare cumsecade, de după-amiază fără briză sau ploaie, fără fur­tună. Totul e pal, apretat, transparent şi liniştit în tablourile sale: casele sunt căsuţe albicioase, atent lustruite pe câmpurile infinite cu străluciri prăfoase, mesele-ntinse, cu festinuri frugale, de pomeni pentru ochi, sunt sărace-n bucate, dar bogate-n ilu­minări, în timp ce floricelele-n ulcele par coloane de spini scheletici, ce bu­cură simţurile invertite-n sihăstrii în­chipuite. Totul respiră un lux în care calmul a mistuit voluptatea, ca-n nu­meroasele Grădini daurite-ntr-un abur lunar în care-i parcă aşteptat să pice Moşu’, acel Godot neaoş al lui Pe­trache Lupu, pentru care sunt pre­gă­tite anume jilţuri, tronuri goale ce-şi conjură ocupantul de duh.

Artă de la „Nufărul“, pictura lui Paş­tina e aseptică şi perfect călcată/cal­chiată/calculată. Pictate cu o pensulă uşoară, ce pare să aibă o radieră prin­tre perii fini, ştergând intensitatea culorii pe măsură ce aceasta se ex­tinde pe pânză, subţire, văroasă, ca un extract de ofilire, tablourile lui Horea Paştina par să fie reţeta per­fectă a modernităţii ce şi-a găsit, fi­nal­mente, măsura, pacea, echilibrul. Ele sunt complet estetice şi con­co­mitent profund morale. Nu au nevoie să exhibe strident, ca la ceilalţi neo-ortodoxişti, crucea, numele Mân­tu­i­torului sau faptele martirilor. Fiecare tablou de Paştina are crucea-nă­un­tru, cu pigment de rugăciune şi mas­lu-n terebentină.

Ce probleme poate avea o pictură bi­ne făcută, bine inteţionată şi bine­făcătoare? Ce face ca demonstraţia de forţă de la Sala Dalles să fie, to­tuşi, o fundătură himerică, şi nu o rampă angelică? Tocmai forţa, can­titatea. Zeci, sute de tablouri, o ade­vărată armată de modestie trium­fătoare tapetează spaţiile ample de la Dalles. Dar tapetul pictural e tapaj publicitar, nu imn, tropar. Expoziţia Paştina a bătut probabil recordul Guin­ness la proba de tablouri pa­notate pe metru pătrat. Nu este vor­ba despre horror vacui, despre o an­xietate intimă a artistului în faţa spa­ţiului, cu care se confruntă-n şasiu, ci despre o inconsecvenţă profundă între simplitatea căutată prin pu­ţinătatea temelor şi proliferarea lor numerică, IKEAnă. Densitatea n-ar fi fost în sine o problemă, dacă în felul acesta artistul ar fi dorit să pro­ble­matizeze, modernist, statutul ta­blo­ului şi dilemele receptării. Numai că Horea Paştina nu are nimic sub­versiv; el doar se subminează singur, transformând sala de expoziţie într-un siloz în care umilitatea se etalează - contradictoriu - din abundenţă, în cascadă, ca un salon de Ermitaj ce as­piră-n van la Sixtina vaticană. De­geaba temele sale sunt puţine şi sim­ple, iar practica artistică e pocăită, când expunerea e cutreierată de su­perbie şi-arată un „Paştina cuce­ritorul“ camuflat în retrageri strate­gice.

Imagine din expoziţia de pictură a lui Horea Paştina de la Sala Dalles (foto: Mihai Constantin, artindex.ro

Mistic şi industrios tot­odată, Paştina poartă în el, întreg, paradoxul neo-ortodoxismului actual, calitatea aces­tu­ia de furnizor acreditat de icoane alternative pentru uzul noii burghezii spiritualiste, întemeiată, în ultimii 20 de ani, pe lucrative convertiri şi be­nefice postiri, pe exotice pelerinaje, splen­dide parastase şi plasamente în prinoase. Din ceea ce părea, în anii ‘80, o regresivă maşină a timpurilor de odinioară, neo-ortodoxismul a de­venit o maşină a timpurilor noastre, adecvată unei modernităţi pe care o (de)joacă pe măsură ce o (di)­si­mu­lează. Nu e de mirare că Horea Paş­tina insistă în expoziţia de faţă în a prezenta o serie de tablouri de mai mici sau mari dimensiuni în care şar­panta geometrică a construcţiei plas­tice, liniile de fugă ale compoziţiei sunt atent şi perfect trasate, lăsate îna­dins vizibile prin pătura super­ficială de culoare, reticentă, grizonată şi străvezie (care nu funcţionează ca o carnaţie a tabloului, ci ca o sui-ge­neris des-carnaţie), astfel încât pri­vitorul să vadă că totul e rezultatul unei „ştiinţe“, al unei arhitecturi ri­guroase, al unei tehnologii de în­credere. Artistul e „bazat“, are me­canică, are tot ceea ce trebuie pentru a fi omologat ca rotiţă eficientă în sis­temul producţiei contemporane. Şar­panta geometrică, cu aparenţa ei de corset intelectual pus dezordinii cro­matice, nu este nici pe departe o ga­ranţie a ascezei, ci, ca orice corset bine strâns, bine plasat, nu e nimic altceva decât un instrument al co­chetăriei, unealtă a flirtului cu pri­vitorul, pe care îl asigură con­co­mi­tent de solvabilitatea tehnică a ta­bloului şi de idealitatea modernistă a acestuia.

Dincolo de pâcla de asceză, de pretenţia iconică a ta­bloului, stă o pictură „ta­re“, meşteşugăreşte vor­bind, iar modestia, umi­li­tatea afişată este doar un placaj pus peste meseria de artist, în sensul ei re­trograd-modernist. Având aspiraţia unei retrospective, expoziţia de­voa­lează de fapt resursa primară (şi ma­joră, chiar şi la ora actuală) a acestei poziţionări: este vorba despre for­maţia (pre-spiritualistă) ciucu­ren­cistă, profundă şi determinantă. Paş­tina nu doar şi-a însuşit meşteşugul de la maestrul său, ci şi beteşugul de a vedea meseria drept reperul ve­ritabil al vocaţiei artistice. Tablourile sale din acea perioadă, expuse acum la Dalles, sunt întru totul identice cu cele de acum, în esenţa lor: cons­trucţia, mecanica iconografică şi, mai ales, impostaţia auctorială sunt ne­schimbate. Prologismul ulterior a arun­cat peste aceste date primare vă­lul (pretextul) spiritualist. În rest, tabloul său a rămas aceeaşi natură moartă perfect mobilată. Nu contează că e vorba despre mandolină, floare sau potirul mântuirii. În tablou, in­diferent de subiect, totul e pictură, aşa cum la Lego, indiferent de figuri, toate se reduc la piese identice, de plastic. Consecinţă a acestei viziuni, tri­umfalismul factice al expoziţiei actuale arată victoria, peste timp, a spiritului ciucurencist asupra spi­ri­tualismului neo-ortodoxist. De ace­ea, la Dalles, ataraxia ortodoxistă vi­rează brusc spre apoplexia con­su­mistă. Iar asta face ca ceea ce se do­rea o perspectivă asupra devenirii unei vocaţii să devină doar retro­spectiva unei ocupaţii.

Horea Paştina, expoziţie de pictură, Sala Dalles, martie-aprilie 2013