Murind pentru România Mare

Dan Gulea este un critic şi istoric literar neobosit, iar eforturile sale culturale pot fi sistematizate în două mari direcţii: 1) analizarea fenomenului avangardist românesc (Domni, tovarăşi, camarazi. O evoluţie a avangardei românești, Ed. Paralela 45, 2007 şi Marginaliile avangardei, Ed. Tracus Arte, 2016), dar și 2) o dimensiune deloc neglijabilă de istorie locală a oraşului Ploieşti (Pluviografii. O istorie a culturii române la Ploieşti, Ed. Paralela 45, 2013, sau fascinantul album fotografic Orașul dispărut. Ploiești, Ed. Ploiești – Mileniul III, 2017). Cel mai recent titlu semnat de autorul ploieştean - Citind Marele Război. Antologia scriitorilor căzuţi  - se depărtează puţin de aceste două mari curente, dar în felul acesta inspirat îşi aduce şi el contribuţia la marcarea Centenarului României Mari.

Dan Gulea are meritul de a fi (re)descoperit un număr de 37 de intelectuali sau scriitori (în sensul larg, de oameni care scriau lăsând o urmă - în momentul implicării României în Primul Război Mondial) care au luat parte la lupte şi au plătit preţul suprem. Autorul structurează materia volumului său în funcţie de cele două mari curente din epocă (cel naţionalist, dominant, şi cel socialist, care după 1917 se va diviza în cel social-democrat şi cel bolşevic), însă la fel de bine ar fi putut ordona cele 37 de personalităţi pe care le-a recuperat, în cele mai multe cazuri complet necunoscuţi publicului contemporan, folosind criteriul geografic. Cel mai bine reprezentaţi sunt regăţenii, dar foarte importante sunt şi mărturiile sau personalităţile românilor ardeleni (Alexandru Bogda, Avram Sădeanu, Horaţiu Deacu etc.), ale bucovinenilor (Temistocle Bocăncea, Ion Grămadă, Lascăr Luţia) şi basarabenilor (doar doi, Alexie Mateevici şi Simeon Murafa, ambii înrolaţi în Armata Ţaristă, luând parte la luptele de pe frontul din Moldova).

Drama ardelenilor a avut alt ecou în cultura română datorită excelentului roman al lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, inspirat din tragedia fratelui său, Emil Rebreanu, ale cărui scrisori, reproduse în volum, oferă o perspectivă intimă a trăirilor acestui tânăr fost student, ucis la 25 de ani. În anul Centenarului tindem să uităm tragedia celor care au fost obligaţi să lupte în armatele austro-ungare şi ţariste pentru nişte cauze care le erau complet străine. Transilvăneanul Horaţiu Deacu a fost înrolat şi trimis pe frontul Galiţiei, unde a şi murit în 1914, însă a lăsat un jurnal foarte interesant, din care Dan Gulea reproduce câteva pasaje relevante pentru dramatismul vremurilor. Românii ardeleni nu au plecat la război cu prea mult entuziasm: „Dimineaţa, la ora 8, stăm în faţa şcolii, unde fusesem încartiruiţi, şi aşteptăm poruncă de plecare. Ne-au dat fiecăruia câte o porţie de vin, cred că pentru întărirea sufletului şi adunare de niţel curaj, căci, Doamne, ce greu e să-ţi laşi tot ce ai mai scump şi drag şi să mergi acolo, de unde numai pentru puțini e întoarcere“. Ajuns pe frontul din Galiţia unde trupele K.u.K. se confruntau cu cele ruseşti (este posibil ca ardelenii şi bucovinenii să fi luptat împotriva basarabenilor), Horaţiu Deacu nota deznădăjduit la 18 septembrie 1914: „Plouă!... Umezi şi flămânzi, stăm şi slujim datoriei şi împăratului. Pâine n-aveam. Nimic de mâncare...! haine n-avem şi ni-e frig...! (...) În tot locul poţi vedea mici movile săpate de curând, însemnate cu câte o cruce simplă din două lemne. Te impresionează! Sunt mormintele celor căzuţi în loc străin şi îngropaţi în loc şi mai străin, departe de ai lor“.

Regăţenii, cei mai numeroși, aveau măcar conştiinţa misiunii naționale şi patriotice, de aceea au scăpat de dilemele morale ale bucovinenilor, basarabenilor sau transilvănenilor. În plus, luptau în armata lor, comandaţi de ofiţeri români (cu un grad de competenţă variabilă, după cum s-a constatat rapid - a se vedea cazul generalului Iliescu). Ei erau de partea dreaptă a istoriei, iar cei mai mulţi erau conştienţi de superioritatea cauzei lor (mai ales gruparea naţionalistă). Ştiau pentru ce se sacrifică (unii dintre ei s-au oferit voluntari). Unul dintre scriitorii regăţeni mai cunoscuți a fost şi Mihail Săulescu, care a fost ucis în confruntările de pe linia Predeal-Timiş în toamna anului 1916. Săulescu era cunoscut şi apreciat în epocă drept dramaturg, publicând piesa Săptămâna luminată (1913), care a fost apreciată de Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, pusă în scenă de mai multe ori, ultima oară tocmai în 2015 (la Teatrul „Ioan Slavici“ din Arad). Săulescu a fost atras de uniforma militară înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, el oferindu-se voluntar şi în 1913 în Armata Română, care a trecut Dunărea pentru a pune capăt celui de Al Doilea Război Balcanic. Tatăl său, grijuliu, s-a grăbit să-l demobilizeze. Oricum, în Bulgaria putea muri doar de holeră, nu de gloanţe. De altfel, într-o altă mărturie a acestei campanii ciudate, cineva remarca faptul că la plecare trupele au fost conduse triumfal de către populaţia civilă, dar la întoarcere aceeaşi populaţie le privea cu circumspecţie, de la distanţă, tocmai din cauza holerei care a decimat rangurile militarilor români. În 1916, Săulescu s-a oferit din nou voluntar şi, cum tatăl său între timp murise, a fost înrolat în Regimentul 46, murind pe frontul din faţa Predealului.

Grupul socialiştilor români este minoritar atât în volum, cât şi din punct de vedere al reprezentativității în epocă, dar exemplifică tragedia unora oameni care nu au fost de acord cu războiul (declarat drept imperialist), chiar dacă mişcările socialiste din lume mai degrabă şi-au redescoperit patriotismul după 1914, în frunte cu cea germană, apelul la boicotarea războiului fiind respins. Un exemplu în acest sens este Dimitrie Marinescu (1882-1916), militant social-democrat scăpat de la Turtucaia în septembrie 1916 doar pentru a fi împuşcat de germani în trecătoarea Munţilor Buzăului, nu în luptă, ci după ce a încercat să se predea, strigând în germană „Nu trageţi, tovarăşi!“. Marinescu a lăsat şi câteva impresii zguduitoare despre soarta soldatului simplu pe front. Credem că este uşor exagerată afirmaţia că Guvernul Brătianu a trimis pe front anume anumiţi adversari politici, în frunte cu cei socialişti, pentru a scăpa de ei: să nu uităm care a fost amploarea recrutării în Armata Română din acea perioadă (658.000 după anumite surse, doar în 1916, la o populație de 7 milioane de oameni). Fiind cetăţeni români, era normal să fie încorporaţi în unităţile Armatei Române. În plus, în 1917, după dezastrul militar din toamna precedentă, cu o suprafaţă redusă şi supusă unei presiuni crescânde, era normal ca Armata să înroleze orice bărbat apt să poarte arme.

Relevant este că volumul începe şi se sfârşeşte cu două tragedii: două execuţii pe front. Dacă prima, cea a fratelui ghinionist al lui Liviu Rebreanu, Emil Rebreanu, este celebră şi se învaţă la şcoală, ultima, cea a lui Max Wexler (1870-1917) este destul de necunoscută acum, poate şi pentru că nu face neapărat cinste Armatei Regale Române (dar condiţiile din 1917 erau excepționale). Wexler a devenit de tânăr adeptul socialismului. A studiat economia la Bruxelles şi în Statele Unite, a purtat o corespondenţă cu corifeii socialismului (Rosa Luxemburg, Mehring) şi s-a implicat în mişcarea socialistă românească, scriind în presa socialistă a epocii (în România muncitoare, Munca, Lumina). Siguranţa îl avea pe lista cu potenţiali trădători, iar izbucnirea Revoluţiei ruse din februarie 1917 (dar şi trădarea colonelului Sturdza, care a făcut senzaţie în epocă) avea să ducă la exacerbarea atitudinii oficiale faţă de potenţialii trădători (reţeta perfectă era dată de aderarea la socialism, însoţită de origine evreiască). Wexler a fost mobilizat la tăbăcăria Concordia din Iaşi, în calitate de contabil (avea 47 de ani), însă scopul era acela de a-l suprima „preventiv“. În noaptea de 14 mai 1917 a fost executat de ofiţerul Grigore Romalo, care îl escorta, într-o pădure de pe lângă Bacău, în căutarea Regimentului 2 Vânători de Munte, sub pretextul că a încercat să fugă de sub escortă. Grigore Romalo, decorat cu Legiunea de Onoare şi Ordinul „Mihai Viteazul“, a ţinut şi un jurnal, în care sare peste acest episod. Romalo a fost şi un apropiat al petrecăreţului principe Carol (viitorul Carol al II-lea). Întregul episod a fost menţionat de Constantin Argetoianu în memoriile sale, Romalo fiind şi anchetat, la presiunea mişcării socialiste din Iaşi, fără să fie găsit vinovat. El ar fi primit ordin verbal. Wexler nu a avut norocul unui Cristian Racovski, care a fost eliberat din închisoarea din Iaşi de trupele ruseşti bolşevizate, făcând ulterior mult rău României. Dacă socialistul Wexler a fost asasinat de un ofiţer regalist român, în schimb, un alt autor, surprins şi menţionat în volum, basarabeanul Simeon Murafa, deputat în cadrul Sfatului Ţării de la Chişinău, adept al Unirii, a fost asasinat de un comando de bolşevici.

Justificată este întrebarea: cum ar fi arătat literatura şi cultura română dacă aceștia ar fi supravieţuit războiului? Cei 37 aveau vârste cuprinse între 20 şi 40 de ani în momentul plecării pe front şi al morţii. Evident, nu vom şti niciodată, însă nu trebuie să uităm că şi sacrificiul lor a făcut posibilă apariţia Generaţiei 27, probabil cea mai valoroasă din cultura română (cel puţin din secolul trecut).