Pe aceeași temă
Etimologic vorbind, termenul eveniment vine din latinescul evenire și înseamnă, după dicționarele în circulație, ceea ce vine, ceea ce urmează să se producă, dar, mai ales, un fapt istoric important, așteptat.
Pentru acest articol de tur de orizont privind teatrul anului 2015 investigat în vederea clasamentelor profesionale întreprinse anual de Galele Uniter, am ales sensul valorii semnificative pe care ar putea să o aibă un fapt teatral pentru prezent și viitor, din perspectiva căruia nu cred că m-am întâlnit cu evenimentul. Dar nu doar evenimentele ne pot interesa, într-o vreme când o performanță e mai degrabă normalitatea. Și ce înseamnă, la urma urmelor, un eveniment, astăzi, când ziarele și televiziunile abundă de „evenimente“, ducând în deriziune termenul?
În ce mă privește, încercând să evaluez momentul, am avut în vedere mai degrabă calitatea normalității și profesionalismul, greu de atins într-o eră care-și schimbă coordonatele de la oră la oră. Am căutat varietatea, noutatea, dilemele productive, constatând nu o dată indecizia multora, explicabilă uneori, și o anume doză de resemnare în angajarea teatrului pe terenul marilor transformări moral-spirituale. În absența unor semnale clare dinspre societate, artistul modern pare mai degrabă tentat spre introspecție, ne îndemna să observăm și regizorul Krzysztof Warlikowski, în mesajul pe 2015 de Ziua Mondială a Teatrului, cerând de la acesta mai degrabă poezie și contemplare decât bătălii și angajare, completăm noi.
Nu avem nici pe aici, pe la noi, oricât s-ar strădui să ne convingă de contrar suporterii genului, un teatru cu implicare socială majoră, de mare forță și impact, ci doar platforme conjuncturale practicate mai mult în teatrul independent, pe scene lăturalnice (vezi spectacolele unor autori ca Peca Ștefan, Bogdan Georgescu, Gianina Cărbunariu, Mihaela Mihailov). Nu avem spectacole revoluționare sau care să celebreze asemenea fenomene, precum Au pus cătușe florilor, de la începutul anilor ’90, când scena părea că-și regăsește misiunea politică. Cum însă teatrul n-a făcut și nu face revoluții, n-a schimbat și nu va schimba cursul istoriei de unul singur și cei mai rebeli artiști sunt nevoiți să-și recunoască uneori înfrângerea. Precum recent decoperita autoare poloneză Dorota Masłowska, care, după ce a scris fără efecte prea mari despre eșecul culturii pop, declara cu prilejul premierei cu piesa ei Între noi e totul bine, de la TNB: „am vrut să scriu despre marea neînțelegere în care trăim“. Iată o temă cu adevărat preocupantă pe care o găsim și pe afișul teatrelor noastre, în spectacole care ne îndreptățesc să conchidem că scena românească e conectată totuși la pulsul zilei. Adevărul dureros sugerat de Masłowska despre deruta, rătăcirile, lipsa de orizont, nu doar a generației tinere, emană din multe spectacole ale momentului, degajând scepticism și multă punere pe gânduri. (De aceea, probabil, când apare un spectacol mai luminos suntem tentați să-l confundăm cu capodopera.)
În Tihnă, spectacol realizat de regizorul Radu Afrim (autor și al montării anterior citate) după romanul scriitorului maghiar de origine transilvană Attila Bartis, această viziune dobândește culori grotești, în ciuda dramatismului aproape sentimental al poveștii despre o mamă și un fiu înlănțuiți prin ironia istoriei într-o iubire/dependență ucigașă. Spectacolul puternic al companiei Miklós Tompa a Naționalului din Târgu Mureș sintetizează exemplar starea de confuzie și inadecvare a relațiilor umane într-o lume care pare ea însăși că și-a pierdut busola.
Și Vestul singuratic, piesă scrisă de irlandezul Martin McDonagh și montată la Teatrul Nottara de regizorul Cristi Juncu, e un exemplu. Spectacolul induce acest sentiment, adăugând printr-o interpretare de excepție lehamitea și neputința în urma predării și ultimului bastion al speranței, credința.
Pe de altă parte, teatrul românesc pare în continuare preocupat de litigiile neelucidate ale istoriei. O piesă precum Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, jucată și la Naționalul din Cluj într-un spectacol de referință (regia Bocsárdi László) și la compania Szigligeti de la Oradea (regia Anca Bradu), readuce în discuție problema Holocaustului, cu date și puncte de vedere noi și mai ales cu preocupare asupra consecințelor contemporane ale acestui străvechi măr al discordiei în istoria popoarelor. Nici clasicii nu sunt feriți de această viziune în tratările actualizate, iar reluarea tragediei shakespeareane Iulius Caesar (Teatrul Maghiar din Cluj, regia Silviu Purcărete) nu putea să evite să ne vorbească despre firava demarcație dintre democrație și dictatură, vizibilă și în societatea contemporană. Problema e că, atunci când vrei să creezi impact cu teme atât de grave și greu de digerat de către spectatorul obișnuit, care nu caută la teatru tocmai dezbaterea filozofică, important e să găsești și calea spectaculară de a te face ascultat, fără a produce agasare și plictis, ceea ce se întâmplă uneori. (Am întâlnit, ce-i drept, regizori care declară că nu-i interesează acest aspect al problemei. Dar atunci pentru cine fac spectacolul?)
Se petrece o actualizare șocantă prin racordare la spiritul demolator al vremii și în spectacolul Teatrului German din Timișoara, în montarea Electrei, text prelucrat după Eschil și Euripide (regizor același Bocsárdi), în care un conflict clasic de sorginte morală care duce la pedepsirea/uciderea părinților de către copii e speculat cam exagerat din perspectiva zilelor noastre. Poate că nu e nevoie să siluim texte celebre pentru a vorbi despre realități ale zilelor noastre, când ne stă la dispoziție, în cazul de față, o droaie de piese pe tema agresiunilor din familie în lumea de azi.
Și apropo de copii, e îmbucurătoare redescoperirea pe scenă a unei teme atât de generoase precum adolescența, pe care o constatăm la autori contemporani români și străini care i-au dedicat în zilele noastre piese de succes, montate cu la fel de bun efect de regizori cuceriți de subiect. E cazul spectacolului The History Boys de Alan Bennett, regia Vlad Cristache, de la Teatrul Excelsior din București, având un bun model, aproape copiat, în reprezentația de la Londra, sau Pisica verde de Elise Wilk, regia Bobi Pricop, la Teatrul Luceafărul din Iași, unde tinerii liceeni sunt chemați la teatru ca la discotecă, dar descoperă în schimb că, dincolo de muzică și căștile prin care nu se mai aude viața, pândește uneori ispita pisicii verzi, ca simbol al provocărilor oculte ale vârstei. Cum să-i facă să ia asta în serios e însă o altă problemă și depinde de forța de convingere a spectacolului teatral.
În rândul clasicilor l-am putea cita și pe Ibsen, cu un bun spectacol semnat de regizorul Peter Kerek la Teatrul Bulandra (Rața sălbatică), dovedindu-se, a câta oară?, cât de vizionar a fost magul din fiorduri scriind așa cum a scris despre adevăr, justiție, morală sau dreptul la emancipare al femeilor.
Dincolo de clasici, însă, rămân prevalente temele noi care tulbură în mod creator liniștea artiștilor, determinând uneori și nașterea unor forme inovatoare de spectacol. Astfel a câștigat teren, impulsionând dezvoltarea limbajului și devenind prin asta o vedetă, teatrul-dans, în spectacole deosebite, precum Prin vis, regie și coregrafie Pál Frenák, la Teatrul Național din Timișoara, Vertij, scenariu și regia Mihai Măniuțiu, coregrafia Andreea Gavriliu și Vava Ștefănescu, la Teatrul din Turda, Dezorient Express la Teatrul din Arad, Vivaldi, coregrafia Gigi Căciuleanu, la Teatrul Național din Tg. Mureș, Cabaret Noir, coregrafia Răzvan Mazilu, la Teatrelli.
Se fac și experimente, precum în spectacolul-instalație Fuchsiada, dedicat lui Urmuz, realizat de Helmut Stürmer la Teatrul German din Timișoara, sau The Bach Files, în regia lui Alex. Darie, la Teatrul Bulandra.
S-a consolidat faima unor teatre independente precum Unteatru, unde s-a produs în 2015 un spectacol precum Sunset Limited, menit să ateste prin calitatea opțiunii și interpretare (Șerban Pavlu, Richard Bovnovski) un model de succes impus pe piață de regizorii Andreea și Andrei Grosu.
Din păcate, harta pestriță a Independenților, în care teatrul de artă se diluează uneori în expediente, iar inovația pare mai degrabă dictată de precaritatea condițiilor, face în continuare ca acest domeniu să nu fie întru totul ceea ce ar trebui, adică un motor de regenerare a forțelor și mijloacelor artei teatrale. Cum teatrele de repertoriu și-au făcut în ultima vreme un titlu de glorie din sprijinirea creației tinerilor, aceștia își găsesc din ce în ce mai des un loc binemeritat pe scena acestora (vezi programele specifice de la TNB, Comedie, Mic, Odeon, ArCuB). Breasla i-a omologat, cu alte cuvinte (a se vedea și în nominalizările Galelor), în ciuda faptului că e din ce în ce mai dificil de urmărit abundența producțiilor și a candidaților la confirmare din rândul acestora.
Nu pot să închei acest tur de orizont, fără evenimente, dar cu mare și multă calitate în zona normalității și a profesionalismului, fără a evoca un moment unic în istoria fidelizării publicului. S-a întâmplat la Oradea, la compania Szigligeti din cadrul Teatrului Regina Maria, la o vizionare programată într-o zi de marți, la ora 12, când, spre surpriza generală, sala gemea de public. Chemați pe Facebook pentru a-și susține teatrul aflat în competiția pentru premiile Uniter, spectatorii au răspuns prezent. Bazați-vă, așadar, pe iubirea lor. Și nu-i dezamăgiți, dragi colegi de dincolo și dincoace de cortină
