În căutarea evenimentului. Spectacole, artiști, public

Doina Papp | 08.03.2016

În absența unor semnale clare dinspre societate, artistul modern pare mai degrabă tentat spre introspecție.

Pe aceeași temă

 

Etimologic vorbind, termenul eveniment vi­ne din latinescul evenire și înseamnă, du­pă dicționarele în circulație, ceea ce vi­ne, ceea ce urmează să se producă, dar, mai ales, un fapt istoric important, aș­tep­tat.

 

Pentru acest articol de tur de orizont pri­vind teatrul anului 2015 investigat în ve­de­rea clasamentelor profesionale întreprinse anual de Galele Uniter, am ales sensul va­lorii semnificative pe care ar putea să o ai­bă un fapt teatral pentru prezent și vii­tor, din perspectiva căruia nu cred că m-am întâlnit cu evenimentul. Dar nu doar eve­ni­mentele ne pot interesa, într-o vreme când o performanță e mai degrabă nor­ma­litatea. Și ce înseamnă, la urma urmelor, un eveniment, astăzi, când ziarele și te­le­viziunile abundă de „evenimente“, du­când în deriziune termenul?

 

În ce mă privește, încercând să eva­lu­ez momentul, am avut în vedere mai degrabă calitatea normalității și pro­fesionalismul, greu de atins într-o eră care-și schimbă coordonatele de la oră la oră. Am căutat varietatea, nou­tatea, dilemele productive, constatând nu o dată indecizia multora, explicabilă une­ori, și o anume doză de resemnare în an­gajarea teatrului pe terenul marilor trans­formări moral-spirituale. În absența unor semnale clare dinspre societate, artistul mo­dern pare mai degrabă tentat spre in­trospecție, ne îndemna să observăm și re­gi­zorul Krzysztof Warlikowski, în mesajul pe 2015 de Ziua Mondială a Teatrului, ce­rând de la acesta mai degrabă poezie și con­templare decât bătălii și angajare, com­pletăm noi.

 

Nu avem nici pe aici, pe la noi, oricât s-ar strădui să ne convingă de contrar su­por­terii genului, un teatru cu implicare so­cială majoră, de mare forță și impact, ci doar platforme conjuncturale practicate mai mult în teatrul independent, pe scene lă­tu­ralnice (vezi spectacolele unor autori ca Peca Ștefan, Bogdan Georgescu, Gia­nina Cărbunariu, Mihaela Mihailov). Nu avem spectacole revoluționare sau care să ce­lebreze asemenea fenomene, precum Au pus cătușe florilor, de la începutul ani­lor ’90, când scena părea că-și regăsește mi­siunea politică. Cum însă teatrul n-a făcut și nu face revoluții, n-a schimbat și nu va schimba cursul istoriei de unul singur și cei mai rebeli artiști sunt nevoiți să-și re­cunoască uneori înfrângerea. Precum re­cent decoperita autoare poloneză Dorota Mas­łowska, care, după ce a scris fără efec­te prea mari despre eșecul culturii pop, de­clara cu prilejul premierei cu piesa ei În­tre noi e totul bine, de la TNB: „am vrut să scriu despre marea neînțelegere în ca­re trăim“. Iată o temă cu adevărat preo­cu­pantă pe care o găsim și pe afișul teatrelor noastre, în spectacole care ne îndreptățesc să conchidem că scena românească e co­nec­tată totuși la pulsul zilei. Adevărul du­reros sugerat de Masłowska despre de­ru­ta, rătăcirile, lipsa de orizont, nu doar a ge­nerației tinere, emană din multe spec­tacole ale momentului, degajând scept­i­cism și multă punere pe gânduri. (De ace­ea, probabil, când apare un spectacol mai luminos suntem tentați să-l confundăm cu capodopera.)

 

În Tihnă, spectacol realizat de regizorul Ra­du Afrim (autor și al montării anterior ci­tate) după romanul scriitorului maghiar de origine transilvană Attila Bartis, aceas­tă viziune dobândește culori grotești, în ciuda dramatismului aproape sentimental al poveștii despre o mamă și un fiu în­lăn­țuiți prin ironia istoriei într-o iubire/de­pendență ucigașă. Spectacolul puternic al companiei Miklós Tompa a Naționalului din Târgu Mureș sintetizează exemplar sta­rea de confuzie și inadecvare a relațiilor uma­ne într-o lume care pare ea însăși că și-a pierdut busola.

 

Și Vestul singuratic, piesă scrisă de irlan­de­zul Martin McDonagh și montată la Tea­trul Nottara de regizorul Cristi Juncu, e un exemplu. Spectacolul induce acest sen­ti­ment, adăugând printr-o interpretare de excepție lehamitea și neputința în urma predării și ultimului bastion al speranței, credința.

 

Pe de altă parte, teatrul românesc pare în continuare preocupat de litigiile neelucidate ale istoriei. O piesă precum Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, jucată și la Naționalul din Cluj într-un spectacol de referință (regia Bocsárdi László) și la com­pania Szigligeti de la Oradea (regia An­ca Bradu), readuce în discuție problema Holocaustului, cu date și puncte de vedere noi și mai ales cu preocupare asupra con­secințelor contemporane ale acestui stră­vechi măr al discordiei în istoria po­poa­relor. Nici clasicii nu sunt feriți de această viziune în tratările actualizate, iar reluarea tragediei shakespeareane Iulius Caesar (Tea­trul Maghiar din Cluj, regia Silviu Pur­cărete) nu putea să evite să ne vor­beas­că despre firava demarcație dintre de­mo­crație și dictatură, vizibilă și în societatea contemporană. Problema e că, atunci când vrei să creezi impact cu teme atât de gra­ve și greu de digerat de către spec­ta­to­rul obișnuit, care nu caută la teatru toc­mai dezbaterea filozofică, important e să găsești și calea spectaculară de a te face as­cultat, fără a produce agasare și plictis, ce­ea ce se întâmplă uneori. (Am întâlnit, ce-i drept, regizori care declară că nu-i in­teresează acest aspect al problemei. Dar atunci pentru cine fac spectacolul?)

 

Se petrece o actualizare șocantă prin racordare la spiritul de­mo­lator al vremii și în spectacolul Teatrului German din Tim­i­șoa­ra, în montarea Electrei, text pre­lucrat după Eschil și Euripide (regizor ace­lași Bocsárdi), în care un conflict clasic de sorginte morală care duce la pe­dep­si­rea/uciderea părinților de către copii e speculat cam exagerat din perspectiva zi­lelor noastre. Poate că nu e nevoie să si­luim texte celebre pentru a vorbi despre realități ale zilelor noastre, când ne stă la dispoziție, în cazul de față, o droaie de piese pe tema agresiunilor din familie în lumea de azi.

 

Și apropo de copii, e îmbucurătoare re­descoperirea pe scenă a unei teme atât de generoase precum adolescența, pe care o constatăm la autori contemporani români și străini care i-au dedicat în zilele noastre piese de succes, montate cu la fel de bun efect de regizori cuceriți de subiect. E ca­zul spectacolului The History Boys de Alan Bennett, regia Vlad Cristache, de la Teatrul Excelsior din București, având un bun model, aproape copiat, în re­pre­zen­tația de la Londra, sau Pisica verde de Eli­se Wilk, regia Bobi Pricop, la Teatrul Lu­ceafărul din Iași, unde tinerii liceeni sunt chemați la teatru ca la discotecă, dar des­coperă în schimb că, dincolo de muzică și căștile prin care nu se mai aude viața, pân­dește uneori ispita pisicii verzi, ca simbol al provocărilor oculte ale vârstei. Cum să-i facă să ia asta în serios e însă o altă pro­blemă și depinde de forța de convingere a spectacolului teatral.

 

În rândul clasicilor l-am putea cita și pe Ib­sen, cu un bun spectacol semnat de re­gizorul Peter Kerek la Teatrul Bulandra (Ra­ța sălbatică), dovedindu-se, a câta oa­ră?, cât de vizionar a fost magul din fior­duri scriind așa cum a scris despre adevăr, justiție, morală sau dreptul la emancipare al femeilor.

 

Dincolo de clasici, însă, rămân prevalente te­mele noi care tulbură în mod creator liniștea artiștilor, determinând uneori și naș­terea unor forme inovatoare de spec­tacol. Astfel a câștigat teren, impulsionând dezvoltarea limbajului și devenind prin asta o vedetă, teatrul-dans, în spectacole deosebite, precum Prin vis, regie și co­re­grafie Pál Frenák, la Teatrul Național din Timișoara, Vertij, scenariu și regia Mihai Măniuțiu, coregrafia Andreea Gavriliu și Va­va Ștefănescu, la Teatrul din Turda, Dezorient Express la Teatrul din Arad, Vivaldi, coregrafia Gigi Căciuleanu, la Tea­trul Național din Tg. Mureș, Cabaret Noir, coregrafia Răzvan Mazilu, la Tea­trelli.

 

Se fac și experimente, precum în spec­ta­co­lul-instalație Fuchsiada, dedicat lui Ur­muz, realizat de Helmut Stürmer la Tea­trul German din Timișoara, sau The Bach Files, în regia lui Alex. Darie, la Teatrul Bulandra.

 

S-a consolidat faima unor teatre independente precum Unteatru, unde s-a produs în 2015 un spec­ta­col precum Sunset Limited, me­nit să ateste prin calitatea op­țiunii și interpretare (Șerban Pavlu, Ri­chard Bovnovski) un model de succes im­pus pe piață de regizorii Andreea și An­drei Grosu.

 

Din păcate, harta pestriță a Inde­pen­den­ților, în care teatrul de artă se diluează une­ori în expediente, iar inovația pare mai degrabă dictată de precaritatea con­di­țiilor, face în continuare ca acest domeniu să nu fie întru totul ceea ce ar trebui, adi­că un motor de regenerare a forțelor și mij­loacelor artei teatrale. Cum teatrele de repertoriu și-au făcut în ultima vreme un titlu de glorie din sprijinirea creației tine­rilor, aceștia își găsesc din ce în ce mai des un loc binemeritat pe scena acestora (vezi programele specifice de la TNB, Co­medie, Mic, Odeon, ArCuB). Breasla i-a omologat, cu alte cuvinte (a se vedea și în nominalizările Galelor), în ciuda faptului că e din ce în ce mai dificil de urmărit abun­dența producțiilor și a candidaților la confirmare din rândul acestora.

 

Nu pot să închei acest tur de orizont, fără evenimente, dar cu mare și multă calitate în zona normalității și a pro­fe­sio­na­lis­mu­lui, fără a evoca un moment unic în is­to­ria fidelizării publicului. S-a întâmplat la Oradea, la compania Szigligeti din cadrul Teatrului Regina Maria, la o vizionare pro­gramată într-o zi de marți, la ora 12, când, spre surpriza generală, sala gemea de public. Chemați pe Facebook pentru a-și susține teatrul aflat în competiția pen­tru premiile Uniter, spectatorii au răspuns prezent. Bazați-vă, așadar, pe iubirea lor. Și nu-i dezamăgiți, dragi colegi de dincolo și dincoace de cortină

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22