Pe aceeași temă
Brie Larson a luat Oscarul pentru rolul unei tinere răpite și ținute șapte ani închisă într-o mică magazie, deși filmul nu cuprinde mai nimic din gălăgia care de obicei se cere pentru a ajunge la asemenea onoruri. Nu există plânsete sau violență tradițională, toată lumea joacă natural și cumva intenționat șters, toate culorile sunt desaturate, muzica nu subliniază nimic. Room vorbește de fapt despre copii și despre faptul că, atunci când pui un copil în pat și îl învelești bine și îl mângâi, nu tu îl protejezi pe el, ci el pe tine.
Băiatul din film împlinește cinci ani și nu cunoaște din lumea de afară decât ceea ce se vede printr-o fereastră în tavan și prin fereastra toxică a unui televizor. Mama îi povestește, de altfel, să creadă că afară nu există nimic, deci nu e nimic de regretat; pe copil îl ține în dulap în timpul vizitelor scurte ale temnicerului lor, pe care alege să i-l descrie ca pe un fel de amic. Misiunea și, în același timp, ordalia ei este de a lărgi la nesfârșit, cu cuvinte și gesturi, camera lor, deci să furnizeze un flux constant de copilărie normală pentru cel mic, cu jucării din ouă sparte cu grijă și tuburi de carton de la hârtia igienică și, mai ales, lucrul cel mai obositor, cu un prefăcut optimism. Efortul de a folosi mintea ca un instrument de diversificat o lume otova, ceea ce până la urmă e cam definiția plăcerii intelectuale, dacă există așa ceva, devine pentru ea un exercițiu sufocant.
Filmul nu își propune nicidecum să ne arate felul în care, după multe peripeții, cei doi sunt eliberați și la sfârșit se îmbrățișează cu părinții și bunicii. Evadarea se produce deja la jumătatea filmului, tocmai pentru că băiatul e de-acum cooptat în efortul de echipă, iar mizele se schimbă. Pe de-o parte, pentru tânăra femeie, ca și pentru soldatul întors din război sau pușcăriașul eliberat, lumea se dovedește cu totul altceva decât paradisul confortabil la care visai de-a-n picioarelea. Pe de altă parte, băiatul e zdrobit de hiperarticularea detaliilor în lumea despre care, cu doar câteva zile în urmă, când aflase adevărul, nu credea că ar putea să încapă și câini, și copaci. Prezența acută a mitului platonic al peșterii într-un film „polițist“ e în sine senzațională. „Atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină (...), ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse înainte. Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este? [N]u crezi că el (...) ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?“ (Platon, Republica, 515c-d, tr. A. Cornea)
La băiat, nostalgia „camerei“ este, o vreme, violentă. În prima noapte în libertate, întreabă dacă se poate să se întoarcă să doarmă în patul din magazie. Departe de a fi o perversitate emoțională, asta dă măsura succesului mamei de a fi confecționat pentru el, în iad, un loc de joacă viabil. Din punctul ăsta de vedere, n-am mai văzut de mult un omagiu atât de credibil adus muntelui de răbdare pe care îl suie și coboară zi de zi o mamă tânără. Din când în când, auzim și gândurile copilului, o probă dificilă pentru orice scenarist, adesea cu naivitatea mimată a lui Ted Hughes. „E atât de mult loc în lume, e mai puțin timp pentru că timpul trebuie să fie întins într-un strat foarte subțire peste toate locurile, ca untul“, zice băiatul despre oamenii lumii de afară, care se grăbesc. Dar filmul nu face greșeala de a scoate mereu în față istețimea paradoxală a copilului. Lucrurile merg înainte cu cruzimea plată a banalității; casa părinților e schimbată pentru că între timp părinții ei au divorțat; ea trebuie să dea interviuri, parțial din nevoia de bani, și să răspundă dacă în captivitate s-a gândit cumva să se sinucidă? Din nou, copilul e cel care își salvează mama ajunsă la limită, pilotând-o încet spre normalitate. Emoțional, acestea sunt rapeluri la scenele puternice din Kaspar Hauser al lui Herzog, unde băiatul, după ce își petrecuse primii 17 ani din viață legat într-o pivniță, e învățat cu forța, în câteva ore, să meargă și să spună câteva cuvinte. Prin comparație, stilul din Room e minimalist, deși problematica e la fel de bogată.
Curiozitatea referitoare la ce se află în noi înainte de începerea oricărei socializări sau la psihoza care e rezultatul absenței socializării e foarte veche. Faraonul Psametic și, două milenii mai târziu, Frederic II ar fi crescut, pare-se, câte un copil în așa fel încât să nu audă niciun cuvânt, pentru a vedea în ce limbă va vorbi el în mod „natural“. Camera mizeră din filmul lui Abrahamson este înrudită estetic cu Komnata din Stalker, și poate și ontologic – în prima, cele mai ascunse frici devin realitate, în a doua, cele mai ascunse dorințe. Tot băiatul este cel care găsește drumul spre closure, convingând-o la final pe mamă să viziteze magazia unde fuseseră ținuți captivi, acum devenită un spațiu tehnic din care poliția extrage probe, dar care fusese, timp de cinci ani pentru amândoi, spațiul tout court.
Room e unul dintre acele filme bune la care e foarte greu să te uiți, care spune că nu e simplu să ai copii, și nici pentru copii, să aibă părinți. Iar dincolo de asta – o odisee a claustrofobiei și a realității sabotate de propria ei proiecție.