În căutarea spațiului pierdut

Catalin Pavel | 12.04.2016

ROOM (2015) ∙ Regia: Lenny Abrahamson ∙ Cu: Brie Larson, Jacob Tremblay, Joan Allen, William H. Macy. Room începe ca un film polițist previzibil, dar își folosește premisele în cu totul alte sco­puri. În fond, nu e și Crimă și pe­deap­să un roman polițist transformat într-o teodicee?

Pe aceeași temă

 

Brie Larson a luat Oscarul pen­tru rolul unei tinere răpite și ținute șapte ani închisă într-o mică magazie, deși fil­mul nu cuprinde mai nimic din gălăgia ca­re de obicei se cere pentru a ajunge la ase­menea onoruri. Nu există plânsete sau vio­lență tradițională, toată lumea joacă na­tu­ral și cumva intenționat șters, toate cu­lo­rile sunt desaturate, muzica nu subliniază nimic. Room vorbește de fapt despre copii și despre faptul că, atunci când pui un co­pil în pat și îl învelești bine și îl mângâi, nu tu îl protejezi pe el, ci el pe tine.

 

Băiatul din film împlinește cinci ani și nu cunoaște din lumea de afară decât ceea ce se vede printr-o fereastră în tavan și prin fe­reastra toxică a unui televizor. Mama îi povestește, de altfel, să creadă că afară nu există nimic, deci nu e nimic de regretat; pe copil îl ține în dulap în timpul vizitelor scurte ale temnicerului lor, pe care alege să i-l descrie ca pe un fel de amic. Mi­siu­nea și, în același timp, ordalia ei este de a lărgi la nesfârșit, cu cuvinte și gesturi, ca­mera lor, deci să furnizeze un flux con­s­tant de copilărie normală pentru cel mic, cu jucării din ouă sparte cu grijă și tuburi de carton de la hârtia igienică și, mai ales, lucrul cel mai obositor, cu un prefăcut op­timism. Efortul de a folosi mintea ca un ins­trument de diversificat o lume otova, ce­ea ce până la urmă e cam definiția plă­cerii intelectuale, dacă există așa ceva, de­vine pentru ea un exercițiu sufocant.

 

Filmul nu își propune nicidecum să ne ara­te felul în care, după multe peripeții, cei doi sunt eliberați și la sfârșit se îm­bră­ți­șează cu părinții și bunicii. Evadarea se pro­duce deja la jumătatea filmului, tocmai pentru că băiatul e de-acum cooptat în efor­tul de echipă, iar mizele se schimbă. Pe de-o parte, pentru tânăra femeie, ca și pentru soldatul întors din război sau puș­că­riașul eliberat, lumea se dovedește cu to­tul altceva decât paradisul confortabil la ca­re visai de-a-n picioarelea. Pe de altă par­te, băiatul e zdrobit de hiperarticularea de­taliilor în lumea despre care, cu doar câ­te­va zile în urmă, când aflase adevărul, nu credea că ar putea să încapă și câini, și co­paci. Prezența acută a mitului platonic al peșterii într-un film „polițist“ e în sine sen­zațională. „Atunci când vreunul din­tre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deo­dată, să se ridice, să-şi rotească gru­ma­zul, să umble şi să privească spre lumină (...), ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea pri­vi acele obiecte, ale căror umbre le vă­zuse înainte. Ce crezi că ar zice, dacă ci­ne­va i-ar spune că ceea ce văzuse mai îna­inte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este? [N]u crezi că el (...) ar putea socoti că cele vă­zute mai înainte erau mai adevărate de­cât cele arătate acum?“ (Platon, Re­pu­bli­ca, 515c-d, tr. A. Cornea)

 

La băiat, nostalgia „camerei“ este, o vre­me, violentă. În prima noapte în libertate, întreabă dacă se poate să se întoarcă să doarmă în patul din magazie. Departe de a fi o perversitate emoțională, asta dă mă­sura succesului mamei de a fi confecționat pentru el, în iad, un loc de joacă viabil. Din punctul ăsta de vedere, n-am mai vă­zut de mult un omagiu atât de credibil adus muntelui de răbdare pe care îl suie și co­boară zi de zi o mamă tânără. Din când în când, auzim și gândurile copilului, o pro­bă dificilă pentru orice scenarist, ade­sea cu naivitatea mimată a lui Ted Hughes. „E atât de mult loc în lume, e mai puțin timp pentru că timpul trebuie să fie în­tins în­tr-un strat foarte subțire peste toa­te lo­cu­rile, ca untul“, zice băiatul despre oa­me­nii lumii de afară, care se grăbesc. Dar fil­mul nu face greșeala de a scoate me­reu în față istețimea paradoxală a co­pi­lu­lui. Lu­cru­rile merg înainte cu cruzimea pla­tă a banalității; casa părinților e schim­bată pen­tru că între timp părinții ei au di­vor­țat; ea trebuie să dea interviuri, par­țial din ne­vo­ia de bani, și să răspundă da­că în cap­ti­vi­tate s-a gândit cumva să se si­nu­ci­dă? Din nou, copilul e cel care își sal­vează mama ajun­să la limită, pilotând-o încet spre nor­malitate. Emoțional, acestea sunt rapeluri la scenele puternice din Kas­par Hauser al lui Herzog, unde băiatul, du­pă ce își pe­tre­cuse primii 17 ani din via­ță le­gat într-o piv­niță, e învățat cu forța, în câ­teva ore, să meargă și să spună câ­te­va cu­vinte. Prin comparație, stilul din Room e mi­nimalist, deși problematica e la fel de bogată.

 

Curiozitatea referitoare la ce se află în noi înainte de începerea oricărei socializări sau la psihoza care e rezultatul absenței so­cializării e foarte veche. Faraonul Psa­metic și, două milenii mai târziu, Frederic II ar fi crescut, pare-se, câte un copil în așa fel încât să nu audă niciun cuvânt, pen­tru a vedea în ce limbă va vorbi el în mod „natural“. Camera mizeră din filmul lui Abrahamson este înrudită estetic cu Komnata din Stalker, și poate și ontologic – în prima, cele mai ascunse frici devin realitate, în a doua, cele mai ascunse do­rințe. Tot băiatul este cel care găsește dru­mul spre closure, convingând-o la final pe mamă să viziteze magazia unde fu­se­seră ținuți captivi, acum devenită un spa­țiu tehnic din care poliția extrage probe, dar care fusese, timp de cinci ani pentru amândoi, spațiul tout court.

 

Room e unul dintre acele filme bune la ca­re e foarte greu să te uiți, care spune că nu e simplu să ai copii, și nici pentru co­pii, să aibă părinți. Iar dincolo de asta – o odisee a claustrofobiei și a realității sabo­tate de propria ei proiecție.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22