Pe aceeași temă
Cea mai recentă carte publicată de Tatiana Niculescu – „Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu” (Humanitas, 2020) – este, obiectiv, volumul cu numărul șase (deocamdată) din seria biografiilor interbelice pe care cea mai redutabilă, mai spectaculoasă și (pentru unii, cel puțin) mai provocatoare autoare de biografii de la noi ni-l oferă. Portretul făcut în această carte lui Nae Ionescu se „coace” (verbul e chiar al scriitoarei, decupat dintr-o intervenție publică recentă a domniei sale) firesc și vine, în portofoliul auctorial, conform principiului „cercurilor concentrice” (formula, de asemenea, îi aparține dnei Tatiana Niculescu). Detaliat: „În sensul că eu am început să scriu despre perioada interbelică și personalitățile ei în 2014-2015 și am început cu regina Maria, și, pe măsură ce am scris despre alte vieți de personalități interbelice, aproape de fiecare dată mă întâlneam și cu Nae Ionescu, într-un fel sau altul. Fie în memoriile, jurnalele contemporanilor, fie în scrisori, în fotografii de epocă, în arhive. Și atunci, pe măsură ce scriam despre regina Maria, Carol al II-lea, Zelea Codreanu, adunam și o serie de date despre Nae Ionescu, care mi se păreau deja că încep să configureze un portret. Așa că această viață interbelică recent scrisă și apărută în librării a venit cumva firesc după celelalte cinci”.
În chestiunea compoziției acestei cărți – ca să nu spunem ceva mai sofisticat, în privința metodei... –, dna Niculescu „lucrează” cu un mix care este, de altfel, greu de evitat de această specie literară (una în care, încă o dată, pentru că nu este deloc puțin lucru, autoarea are performanțe cu adevărat remarcabile): analitic, dar numai analitic (căci în realitate, în volum, nu există o departajare atât de netă), avem, pe de o parte (și anume: partea cea mai amplă și mai consistentă, din punctul de vedere al cronicarului!), o croială tematică și, pe de alta, una care ține, mai discret, e adevărat, de o abordare de tip cronologic-istoriografic.
Tematic, patrimoniul pe care îl etalează această biografie are câteva „aglomerări” esențiale pentru înțelegerea unui personaj atât de sofisticat cum a fost cazul lui Nae Ionescu. Mai precis: rădăcinile familiale; studiile primare și liceale (cu accent pe acestea din urmă); studenția explozivă; logodna (și urmările ei în stil „deal-vale” după un timp, „vale”, în ultimii 10-15 ani mai ales); studiile din Germania și întâlnirea cu opera lui Houston S. Chamberlain; perioadele prime de profesorat; raporturile sinuoase, „trăiriste” cu Biserica Ortodoxă; publicistica laborioasă și extrem de influentă în epocă; mentoratul și, ca fenomen social îmi vine să spun, din nou profesoratul; „dansurile” politice; repere amoroase relevante; relațiile cu Casa Regală; economia (inclusiv cu „dividende” cât se poate de lumești) relațiilor politice; „schimbarea de macaz” în chestiunea evreiască; cuplajul pasionant și pasional cu mișcarea legionară și, în această privință, cu un termen de azi, „trend-setting”-ul specific care îl are ca autor pe Nae Ionescu; arestarea; decăderea; moartea, moștenirea. În sensul pachetului tematic al cărții, pe scurt, aș insista să marchez o linie de interpretare a personajului (configurată cu un talent literar și cu o forță de pătrundere – psihologică, psihanalitică, hermeneutică în sens larg – ieșite din comun) – și anume, ceea ce, împrumutând o formulă de la una din apropiatele (în multe sensuri ) lui Nae Ionescu, autoarea cărții numește (e chiar un subcapitol intitulat așa) „masca înspăimântătoare”. Așadar, despre această mască, în trei pași. a) „Profesorul cunoștea prea bine etimologia cuvântului fascinație: în Roma Antică, fascinum se numea reprezentarea miniaturală a unui falus, purtat la gât în chip de talisman pentru a-i proteja pe băieți de deochi. Ei bine, discursul îi este o invitație fascinantă la exercițiul tăios al gândirii. Cei care cad pradă seducției intelectuale a acestui solomonar al cuvintelor trăiesc ca pe un extaz erotic penetrarea minților lor însetate de cunoaștere. Puterea lui dominatoare îi face pe tinerii discipoli să se simtă aleși pentru un proiect cultural echivalent cu un destin. Deochiul este total”. Dar b) – „cu condiția să fi fost autentic și nu trucat de un joc narcisist și manipulator, fenomenul demonismului fulgurant al lui Nae Ionescu are caracteristicile a ceea ce mai târziu se va numi, în psihologie, disonanță cognitivă”. Și c) – „contradicția între ceea ce știe el că este (un provincial sărac, timid, negricios, strălucind doar grație unei inteligențe mult peste medie) și ceea ce ar vrea să fie (un aristocrat al gândirii, eliberat de problema banilor, integru, dedicat Bisericii, regelui și patriei, iubit și adorat în înalta societate) se traduce în lupta „corp la corp” între realitate și fantasmă, între eul lăuntric și masca lui socială, între experiența autentică și reflexul ei defensiv. Se crede că disonanța cognitivă induce în psihismul cuiva un disconfort major, o persistență dureroasă (...) Chinul se atenuează, mai spune teoria disonanței cognitive, fie prin construirea unei realități corespunzătoare măștii sociale a individului, fie prin justificări care să legitimeze eul fals, fie prin manipulare și automanipulare”. Încă o dată, tematic-ideatic, găsesc că aceste pagini din cartea dnei Niculescu despre „masca înspăimântătoare” (una dintre marile teme ale volumului) sunt printre cele mai puternice și mai ofertante ca sugestii de interpretare/lectură/înțelegere de profunzime a personajului Nae Ionescu.
În sensul discursului de tip istoric (pe „săgeata timpului”) pe care îl regăsim, ceva mai discret însă, în această carte, avem o serie de borne esențiale care acoperă mai bine de patru decenii din istoria primei jumătăți a secolului trecut – sunt momente de istorie de mare efervescență și, uneori, de violență, decade ale unor trăiri foarte puternice și memorabile – fie ele pe persoană fizică, fie într-un sens colectiv, la nivel de mase (și mișcări de mase).
Nae Ionescu e actor al acestei istorii, uneori în rol principal; e, mai mult, beneficiar ar acestei istorii atât de turbulente, dar și, într-un fel, victimă de lux a acesteia, inclusiv a acelei părți de istorie pe care, din postura de „ideolog” și de combinagiu politic, a ajutat-o să devină, din proiect, act. Tot în privința istoriei – dar, de data aceasta, nu atât a celei evenimențiale și/sau politice, mai degrabă a istoriei ideilor – iată semnalul de la finalul cărții, un pasaj care, în sine, poate acoperi o materie de reflecție și de dezbatere de dimensiuni impresionante: „Prietenii lui Nae îi transcriu cursurile stenografiate cu pietate de copiști medievali, fără să știe, poate, că singura, adevărata lui operă sunt ei înșiși, cei «atinși» de fascinația personalității Profesorului. Opera lui se va întrupa în aventura intelectuală a fiecăruia dintre ei: Mircea Eliade va urma calea filozofiei indiene și a istoriei religiilor, Mircea Vulcănescu va merge pe drumul ortodoxiei și al filozofiei creștine, Emil Cioran va desăvârși răfuiala cu ideile și cu filozofia, Constantin Noica va prelua și va duce mai departe proiectul unei filozofii naționale și visul unei pedagogii socratice. (...) Doar neprevăzutele cruzimi și ironii ale istoriei vor face ca, după un scurt experiment de instaurare a unui stat legionar, partidul unic și politica de mase visată de Profesorul lor să fie puse în practică pentru mai bine de 40 de ani de orânduirea comunistă instalată în România după cel de-al Doilea Război Mondial”.
În altă ordine de idei – cartea despre Nae Ionescu scrisă de Tatiana Niculescu apare la 130 de ani de la nașterea „seducătorului minților și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae”; ea iese din tipografie într-un timp destul de complicat pentru piața de carte autohtonă și are deja parte de mai multe „reacții de întâmpinare” semnificative. Dat fiind faptul că „mitul Nae Ionescu” e compus din elemente atât de controversate și, unele față de altele, chiar contradictorii, mi s-a părut că e inevitabil să existe, în raport cu această carte, poziționări în spatele cărora să se întrevadă „stânga” și „dreapta” celui care scrie, precum și anumite nemulțumiri privind dozajul la care apelează autoarea pentru a contura această biografie. Inevitabil, încă o dată, dar și puțin comic: nu e o carte care privilegiază, nici „dreapta” și nici „stânga”. E, parafrazez aici o formulă celebră, o carte, o biografie (care are, pesemne, unele detalii de ordin faptic-istoric ce pot fi ajustate la o ediție ulterioară) mai ales inteligentă și foarte inteligent construită. //
