Nae Ionescu și „filiera” catolică

Catalin Bogdan | 28.09.2021

Filozof, dar și apologet creștin, Nae Ionescu a fost unul dintre cei mai consecvenți intelectuali interbelici care au militat la noi pentru o cultură racordată la reperele teologice ale ortodoxiei.

Pe aceeași temă

Biografiile reprezintă un gen fascinant. Și totodată pretențios. Biograful se plasează, vrând-nevrând, în postura unui Dumnezeu care evaluează aventura existențială a unui om. Desigur, criteriile de evaluare nu sunt cele divine, dar orizontul e tot cel al unei vieți parcurse (și, cel mai adesea, încheiate), cu coerențele și contradicțiile sale, cu aspecte mai mult sau mai puțin compatibile, cu reperele și improvizațiile sale, cu constante și mutații, cu țintele și rătăcirile sale, cu rost și fără rost. Privește (nu neapărat de sus, dar dintr-o anumită perspectivă și cu o oarecare distanțare) și judecă (mai mult sau mai puțin discret, mai mult sau mai puțin interesat). Face un (inevitabil) efort de sinteză, amestec de autopsie și resuscitare, de carte de colorat și partitură muzicală, de puzzle și negativ fotografic. Dar cum nu e Dumnezeu, rezultatul e unul relativ, mai mult sau mai puțin asumat ca atare. Dacă există o deontologie a biografului, aceasta ține tocmai de intenții, declarate ori nu. Contează, în acest sens, harul scriitoricesc și competența intelectuală, dar mai ales smerenia: în fața dizarmoniilor unei personalități, în fața iraționalului istoriei, în fața exasperantelor discontinuități și fragmentări culturale, dar și în fața surselor, mai mult sau mai puțin distorsionante, a artei reconstituirilor, mai mereu în proximitatea hazardului, ori a analizelor comportamentale, uneori ispitite de o mixtură, mai mult sau mai puțin convingătoare, de psihologie și genealogie intelectuală.

Să luăm un caz autohton. Nae Ionescu, filozoful și publicistul cu ambiții de sfetnic politic, profesorul cu vână socratică adulat de ciraci și apologetul ortodox temut de ierarhi, ideologul autohtonist curtat de politicieni și directorul de presă hărțuit de autorități, conferențiarul de succes și parvenitul cu limuzină nemțească, blană boierească, iaht și vilă personalizată, amantul din lumea bună a Capitalei interbelice – ce poate fi mai apetisant pentru un biograf în căutare de erou? Demonizat de mulți, încă apărat de câțiva, imaginea sa actuală e (prea) mult legată de câteva mize în continuare fierbinți: etnicism, antisemitism, intoleranță religioasă, tradiționalism, autoritarism. Concepte dintre cele puse facil la colț, deseori înaintea oricărei atente analize morale și a unei cât de cât responsabile cercetări istorice. Concepte care, manipulate defectuos, riscă să transforme un excurs biografic într-un proces cu verdict discutabil (și deseori prestabilit). De fapt, asistăm la un adevărat cerc vicios, în care chipuri (retușate) de personalități istorice sunt distribuite în reconstituiri istorice cu pretenții de frescă realistă, în ciuda unui repetat recurs la scheme reducționiste și accente părtinitoare. Desigur, dificultatea e una obiectivă. Dacă nu suntem (de pildă) hegelieni, dacă acordăm omului o marjă de manevră un pic mai largă, dincolo de pretinsa dialectică superioară a istoriei, suntem constrânși să remarcăm că o personalitate nu e niciodată cu totul cufundată în „istorie” – un concept versatil, de altfel. Nu în sensul unei carențe de istoricitate a individului, ci din perspectiva unei topografii mai complexe a conștiinței, care nu doar că nu e simplul rezultat al unor fenomene istorice colective, ci are un raport echivoc cu acestea. Aceasta nu înseamnă că ar exista, propriu-zis, bule atemporale, ci doar că istoricitatea existenței e produsul unor subtile tensiuni. Arta biografului – pentru care eroul său nu e doar un pretext de literatură ori ideologie – ar fi, prin urmare, de a intui și explicita aceste tensiuni. Ceea ce, s-o recunoaștem, nu-i chiar la îndemână.

La prima vedere, cazul lui Nae Ionescu ar putea oferi avantajul unui profesor de metafizică obsedat de antimetafizică. Adică al unui gânditor care s-a străduit – cu ce rezultate, asta e o altă chestiune – să confere o concretețe existențială unei gândiri prin excelență abstracte. Era și o modă, indiscutabil, dar înainte de a fi încercarea unui biograf, efortul (plin de incoerențe) de a lega mai asumat și mai metodic propria gândire de propria viață îi aparținuse filozofului însuși. De aceea, a face în bună măsură abstracție de filozofia (mai mult sau mai puțin originală) a acestuia e o opțiune neobișnuită și chiar derutantă. E ceea ce întâlnim în recenta biografie a filozofului, intitulată semnificativ „Seducătorul domn Nae”. Un titlu care are o indiscutabilă aromă caragialiană, fiindcă portretul cu care rămânem după parcurgerea volumului e – schematizând, desigur – cel al unei rafinate lichele.

În general, un profesor de filozofie – acum un secol, dar și azi – face un apel, mai mult sau mai puțin amplu, la istoria filozofiei. Acest dialog cu predecesorii poate lua și o formă mai sistematică, împletindu-se cu diverse filozofii ale istoriei și ale culturii. Nu doar Blaga, ci și alți gânditori interbelici au cultivat filozofia culturii, iar Nae Ionescu a fost unul dintre ei. Nu era doar „trăirist”, ci și culturalist, iar rolul pe care-l conferea ideilor (filozofice) în istoria societăților era semnificativ. Cum putem să-i înțelegem, în aceste condiții, opiniile (chiar și politice) fără a-i aprofunda (sau măcar a-i remarca cu acribie) filozofia? Chiar dacă uneori – profitor ori doar nepăsător – nu-și menționa „sursele”, alteori le exhiba, iar biograful unui filozof nu le poate ignora nici pe unele, nici pe celelalte. Putem scrie biografia lui Iorga ignorând istoriografia? Ori pe cea a lui Crainic ignorând teologia? Și Nicolae Paulescu a fost o personalitate care se pretează la o biografie psihologizantă, dar ce ar reprezenta aceasta lipsită de dimensiunea cercetării medicale? Nae Ionescu, chiar și ca publicist aplecat asupra unei mulțimi largi de subiecte, rămânea un filozof. În spatele retoricii adaptate presei, logica sa era una filozofică, iar valorile sale, ideatice. Maieutica sa atât de prizată de unii avea drept țintă exercițiul gândirii de tip filozofic. Astfel încât nu-l putem descifra, cât de cât, fără să facem serioase incursiuni în universul filozofiei.

Filozof, dar și apologet creștin, Nae Ionescu a fost unul dintre cei mai consecvenți intelectuali interbelici care au militat la noi pentru o cultură racordată la reperele teologice ale ortodoxiei. Bun cunoscător al tradiției, pe care a promovat-o împotriva ostilității multelor cercuri, chiar și ecleziale, care o priveau cu difidență, dacă nu cu superioritate (nu tocmai justificată, cel puțin nu întotdeauna), el nu a lăsat niște „confesiuni” menite să ne lămurească propriul lui parcurs de credință. E ceea ce cade în sarcina unui biograf, care e provocat să arunce un pic de lumină asupra vieții religioase a filozofului, dar mai ales asupra „surselor” sale teologice. Neglijând universul ortodox, autoarea recentei biografii se apleacă, frustrant, doar asupra „filierei” catolice. Dar dacă filozoful a fost la un moment dat marcat de relațiile cu anumiți prelați și intelectuali catolici, cum de s-a remarcat de la început în publicistica sa ca un ortodox ferm și bine orientat? Permeabilitatea culturilor confesionale, mai ales în medii intelectuale și mai ales în contextul unei accentuate secularizări a societăților europene, a permis influențe dintre cele mai neașteptate în formarea și evoluția intelectualilor cu preocupări de spiritualitate. Dacă, în cazul său, au fost chiar atât de semnificativi stimulii catolici, ar trebui identificate și urmele mai mult sau mai puțin vizibile lăsate în apologetica sa ortodoxă, altfel, ipoteza nu depășește un nivel de simplă anecdotică psihologică.

O astfel de abordare nu e singulară în cazul autoarei. Dacă alăturăm cele trei biografii ale unor personalități reprezentative pentru cultura ortodoxă românească a secolului trecut, observăm tendința de a găsi semnificative rădăcini în alte arii religioase. Corneliu Codreanu, fondatorul unei mișcări politice ce revendica rolul central al Bisericii Ortodoxe și al practicilor sale, ar fi fost decisiv marcat (prin YMCA) de protestantism. Arsenie Boca, un călugăr trecut pe la Athos și promotor al traducerilor filocalice, ar fi fost profund îndatorat antroposofiei, în timp ce Nae Ionescu, apologet ortodox bun cunoscător al patristicii, doar ar fi aplicat lecția catolicismului social în mediul ortodox. Dincolo de reducționismul acestor ipoteze transpare și o difidență față de capacitatea ortodoxiei de a genera un raport nu doar contorsionat, ci și provocator (dacă nu chiar fecund) cu modernitatea. E o poziție aparent surprinzătoare după creditul acordat în lucrările despre exorcismul de la Tanacu unei tradiții ale cărei mecanisme de autolegitimare meritau o analiză mai puțin condescendentă. Dacă acolo aveam de-a face cu un imberb depășit de miza unor practici cu prestigiu milenar – ceea ce echivala cu o pripită disculpare a culturii ortodoxe –, a-l prezenta pe Nae Ionescu precumpănitor ca pe un subtil impostor (moral și intelectual) – altul, după abilul animator de noroade Arsenie Boca – implică a-l delegitima (fără a-i discuta ideile) pe unul din puținii apologeți articulați și „seducători” ai ortodoxiei noastre moderne. Dacă merită să fie demistificat, să i se cearnă gândirea religioasă, cea din cursuri și cea din articole, nu butadele ori bârfele altora.

Ortodoxia, ca orice confesiune creștină sau oricare altă religie, are nevoie de periodice evaluări critice, atât din interior, cât și din exterior. O confruntare sinceră și avizată cu propriile valori ori cu cele ale altora ar putea limita din derivele și impostura care corup orice activitate umană. Aventura apologetică a lui Nae Ionescu prin desișul cam încâlcit al culturii ortodoxe, cu luminișurile și impasurile sale, merită o explorare mai la obiect, dincolo de idiosincraziile omului și de volutele lui mondene.

O personalitate nu se reduce la ideile sale. Viața fiecăruia e mult mai complexă decât o tolbă de gânduri, oricât de prețioase ar fi acestea. În consecință, o biografie e îndreptățită să exploreze orice aspect al unei vieți, oricât de irelevant ar părea la prima vedere. Să luăm cazul plasticii. Un portret – chiar și unul fantezist ori desfigurat, cum ne-a obișnuit arta modernă – e un exercițiu versatil de identificare, dar rămâne mereu plasat în orizontul unei convenții, astfel încât dacă mutăm (precum Picasso) un nas în locul urechii e ca și cum am pune un accent (codificat) mai apăsat, fără a submina însă cu adevărat reperele subînțelese. Putem, de asemenea, să dezintegrăm nasul (precum Francis Bacon), să-l ignorăm în favoarea abstracției (ca Brâncuși cu cel al lui Joyce) ori să-l lungim (ca un caricaturist), dar convenția nu-și pierde viabilitatea. La fel se întâmplă în cazul unui portret literar, doar că acesta dispune de o artă a sugestiei mai fluidă. Altfel spus, prin accente și decupaje se poate ajunge pe nesimțite – ca într-un număr de prestidigitație – la a mistifica însăși convenția reprezentării. Rezultatul riscă nu doar să nu (prea) semene cu personajul istoric – biografiile romanțate sunt, în fond, un gen asumat –, ci și să reconfigureze semnificativ modul de a înțelege o personalitate. Ne putem, de pildă, aminti de lecția dezamăgitoare, dar extrem de „seducătoare”, a lui Paul Johnson, care, pentru a delegitima adversari ideologici – în acest caz, intelectuali influenți –, a încercat să-i prezinte „cu chiloții căzuți”, colecționând instantanee scabroase și anecdote descalificante, cu care și-a condimentat portretele demascatoare. Așa a ajuns să explice comunismul (printre altele) prin exasperarea lui Marx față de un furuncul dureros ce-i apăruse pe penis. Nouă, oamenilor, ne place să ne privim semenii în posturi jenante, confruntați cu propriile slăbiciuni și cu inevitabilele situații umilitoare ale existenței. Ne place chiar să îngroșăm perfid tușele, profitând de apetența celorlalți pentru o facilă ilaritate, pentru a-i încondeia și mai nemilos. Deseori, o astfel de ironie la limita batjocurii e drapată cu verbiaj moralist ori ascunsă în concluzii cu pretenții de imparțială judecată istorică.

Nae Ionescu ar putea fi prezentat drept un logician inventiv, un filozof pe alocuri provocator, un apologet tenace, un profesor fecund, un publicist polimorf, un critic de moravuri lucid, un ferment de studii religioase, dar și drept un ideolog nesăbuit, un culturolog fantezist, un sfetnic politic neinspirat, un polemist uneori veninos și nedrept, un teolog hazardat, un sofist pe alocuri. De asemenea, drept un soț ratat, un tată cam absent, un burghez ispitit de lux, un prieten la nevoie ingrat, un om nu lipsit de resentiment, dispreț ori cruzime. El e zugrăvit, în schimb, drept un hoț, un curvar, un mincinos, un diavol, un impostor. Să privim doar viața lui sexuală. Pretendent și soț fidel într-o primă etapă, se îndepărtează treptat de soție – în urma și a unor separări prelungite impuse de sărăcie și război –, pentru a avea apoi câteva relații, nu tocmai frivole. Comparativ cu mulți alți intelectuali români interbelici – Blaga, de pildă, trecuse de timpuriu pe la prostituatele vieneze – pare să fi fost mai degrabă un „cumpătat”, erotic vorbind. Ar putea fi judecat din punct de vedere al moralei ortodoxe, dar orizontul în care e plasat ține, de fapt, de gossip. Desigur, prezentarea raporturilor de cuplu rămâne un teren de analiză morală, dar în acest caz, nici aceasta nu e adevărata miză. Intenția – sau măcar tentația – e cea a demistificării unei personalități ce i-a fascinat teribil pe unii și care rămâne încă învăluită într-o aură de mister „seducător”. Metoda e cea a jocului de oglinzi: regăsită în diverse fațete ale personalității, lipsa de onorabilitate lasă impresia unei tare de caracter.

Am amintit de biografia romanțată. Oricine încearcă să reconstituie o viață de om are la dispoziție doar câteva fragmente „documentate”. Mai multe sau mai puține, mai credibile sau mai puțin credibile. Pentru a recompune întregul sau doar părți ale acestuia folosim fantezia. O biografie e cu atât mai romanțată, cu cât aceasta din urmă e lăsată mai liberă. Ficțiunea poate fi utilă pentru stabilirea adevărului istoric? Uneori da, când istoricul e în postura procurorului nevoit să pună cap la cap probele într-o narațiune capabilă să convingă judecători încercați și să reziste cu succes la replicile apărării. Alteori doar satisface nevoia noastră de... ficțiune. Unul din procedeele romanțării e psihologizarea. Cu alte cuvinte, se sugerează diverse trăsături de personalitate care ar explica acțiuni și atitudini. Să luăm un exemplu: dacă Nae Ionescu își uimea uneori ascultătorii cu afirmații provocatoare și derutante, menite să șocheze intelectual și moral, o interpretare psihologizantă ar putea sugera că era doar un iubitor de cacealma, căruia îi plăcea să inducă în eroare pentru a se simți superior. De fapt, cum orice atitudine umană e rodul unei activități sufletești, psihologia e binevenită, dar ne izbim încă o dată de o anumită neglijare a mobilurilor spirituale în favoarea părții mai puțin nobile a sufletului – ca să folosim o retorică platonică. Jocul cu afirmațiile provocatoare – care, în cazul său, puteau fi întâlnite de la cursurile de metafizică la banale articole politice – ținea, în primul rând, de maieutică. Dorea în acest fel să disloce, cât de des posibil, locuri comune și opinii pe cât de comode, pe atât de înșelătoare. Mulți au încercat asta de-a lungul istoriei, cu diverse variații stilistice. Când Iisus vorbea în dodii, de până și apostolii se gândeau să-l abandoneze, era oare doar expresia unui simplu gust pentru cacealma? Desigur, a practica astfel de metode e riscant, fiindcă nu toți au luciditatea cumpătată a lui Iisus – ceea ce, de altfel, nu l-a ferit de calomnii. Un alt exemplu: dacă filozoful s-a implicat atât de acerb în campanii politice, se datora aceasta orgoliului său de parvenit, flatat mai întâi de prietenia regală, iar apoi ultragiat de ingratitudine? E o perspectivă care amintește mai mult de „Actorul și sălbaticii” decât de tradiția filozofiei „la putere” – nu totdeauna utopică ori machiavelică. Puterea s-a înconjurat mereu de intelectuali, astfel încât o serioasă analiză istorică ar trebui să evalueze calitatea „consilierii”, nu s-o catalogheze facil drept o nedemnă poftă de mărire. Unde a greșit și unde a avut dreptate Nae Ionescu? – aceasta-i întrebarea.

Un alt punct nevralgic al oricărei biografii (ori reconstituiri istorice) e modul de utilizare a surselor. În acest caz se folosesc mult corespondența și memorialistica. Cât de credibile sunt însă acestea? Nu e ușor să te orientezi în această junglă a unor subiectivități concurente și deseori contradictorii. Nu doar că fiecare vede același eveniment din perspective diferite, cu mize și capacități de înțelegere diferite, dar „sinceritatea” însăși e nu o dată discutabilă. Astfel încât interpretarea unui gest oferită chiar de cel ce l-a făcut nu merită totdeauna să fie luată drept explicație ultimă. E nevoie de o anumită detașare față de subiectivitatea oricărei mărturii. Cu atât mai mult e nevoie de o doză bună de suspiciune în cazul „bârfelor”, care apar deseori sub forme aparent extrem de onorabile și credibile. De ce l-am lua în serios mereu, de pildă, pe „memorialistul” Constantin Argetoianu, unul din sforarii politicii interbelice, uns cu toate alifiile manipulării? Din păcate, autoarea preia deseori (fără a sta mult pe gânduri) mărturiile care slujesc cel mai bine unui portret deloc flatant. Să luăm exemplul cel mai elocvent din biografia lui Arsenie Boca. Pentru a sugera că acesta ar fi avut un regim preferențial în detenția de la Canal, folosește o relatare care ar lăsa să se înțeleagă că lucra la birouri – deci nu la săpat și spart piatră. Mărturia din care e extrasă „informația” aparține unui registru taumaturgic, fiind menită să ilustreze exasperarea temnicerilor în fața puterilor supranaturale ale acestuia – teleportarea, în acest caz. Un registru pe care, în mod normal, autoarea l-ar respinge – dovadă și titlul echivoc al cărții – drept neconform standardului său de raționalitate. Dar întrucât slujește pentru a lăsa (încă) o urmă de îndoială cu privire la conivența părintelui cu regimul, detaliul e inserat precum ceva sigur. Mai mult decât atât, mărturia vorbește doar de o presupusă însărcinare ocazională cu contabilitatea, nu de exceptarea permanentă de la servituțile lagărului, astfel încât deducția e pur și simplu trasă de păr. În cazul lui Nae Ionescu, multe anecdote vin de la adversarii săi înverșunați – cum devenise Nichifor Crainic, de pildă. Ori de la publiciști care vehiculau un număr impresionant de bârfe picante, precum Petre Pandrea. Iar numărul acestor mărturii cu o credibilitate nu tocmai strălucită nu este deloc puțin. Dacă le eliminăm, portretul ar rămâne destul de vag.

Să amintim un ultim aspect metodologic. Biografia unui filozof se pretează bine la exercițiul genealogiilor intelectuale. Cum evoluează ideile în cultură? – iată un domeniu incitant de cercetare. După cum am văzut, autoarea nu acordă un loc privilegiat ideilor. Cu câteva excepții. Pornind de la o caracterizare a lui Pandrea (întărită de o alta a lui Grigore Gafencu, ambii adversari politici), care-l vedea pe filozof ca pe un anarhist de fond, aceasta se oprește asupra lui Piotr Kropotkin, pe care liceenii brăileni îl citeau cu atâta nesaț în epocă, încât se alertaseră și autoritățile. Dar lecturi anarhiste, mai ales în adolescență, nu probează nimic în sensul unei trăsături de personalitate. În același timp, un întreg capitol e consacrat lui H. S. Chamberlain, un filozof al culturii (de mâna a doua) îndrăgit de Hitler și de naziști, a cărui influență ar explica etnicismul și antisemitismul lui Nae Ionescu. Corelația, care nu se bazează pe sursele declarate ale filozofului – ce-i drept, acesta nu excela în această privință –, e sprijinită doar pe un presupus taifas de cafenea, în Münchenul tulbure imediat după război, cu un viitor teoretician nazist ca Alfred Rosenberg. Dar generații întregi de intelectuali autohtoni au fost etniciști fără a fi în trena hermeneuticii istorice de tip Chamberlain – de care, în plus, îl despărțea radical perspectiva asupra creștinismului. Cât privește antisemitismul său (mai tardiv), acesta avea dimensiuni mai degrabă teologice – „Iuda suferă și trebuie să sufere”. Adevăratele sale surse intelectuale – chiar și cele cam fraudulos utilizate – rămân de stabilit. Printr-o mult mai atentă analiză a întregii opere.

E meritoriu, în orice cultură, să existe cât mai multe biografii ale personalităților marcante. Unele pot fi mai romanțate, altele mai sobre, unele mai cuminți, altele mai revizioniste, unele mai circumscrise, altele mai ample. Ceea ce contează este să nu îndatorăm excesiv istoria unor ficțiuni. Recursul la adevărul istoric rămâne o resursă salutară pentru echilibrul nostru spiritual. Ce-i drept, lui Nae Ionescu probabil chiar îi plăcea să observe cum oamenii credeau tot felul de lucruri, unele extrem de fanteziste, în ceea ce-l privește. //

// Tatiana Niculescu

//
Seducătorul domn Nae.
Viața lui Nae Ionescu

//
Editura HUMANITAS,
București, 2020, 256 pagini

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22