Înapoi în paradis

Bogdan C. Enache | 10.03.2015

Pe aceeași temă

Deşi Lucian Boia nu renunţă la „jocul cu trecutul“, în volumul Balcic. Micul paradis al României Mari se poate decela un veritabil travaliu de „remitizare“.

 

În opera, cu fiecare an mai întinsă, a lui Lucian Boia, lucrarea Balcic. Micul pa­ra­dis al României Mari reprezintă un subtil punct de inflexiune. Desigur, la un nivel ge­neral, şi acest volum poar­tă toate mărcile stilistice şi in­telectuale care au consacrat scriitura celui mai im­por­tant (dar şi a celui mai popular) istoric con­tem­po­ranist român din ultimele două decenii: gustul pon­derat al provocării, ma­ni­festat prin punerea pro­fi­lactică în discuţie a opi­nii­lor primite de-a gata, care este învăluit şi dezvăluit printr-un abil şi permanent balans tematic între multiplele perspective ale trecutului şi ale pre­zen­tului; caracterul eseistic al redactării, ac­centuat de utilizarea frecventă a stilului in­­direct liber ca modalitate predilectă de for­mulare a judecăţilor istorice; în sfârşit, abordarea, una originală şi care a făcut şcoa­lă de înnoire în mediul istoric ro­mâ­nesc, caracterizată prin referinţe teoretice mai degrabă vagi la o antropologie a ima­ginarului, pe urmele lui Gilbert Durand, şi, nu mai puţin, la o fenomenologie a mi­tu­lui, pe urmele lui Mircea Eliade (vezi Jo­cul cu trecutul. Istoria între adevăr şi fic­ţiune, 1998, şi Pentru o istorie a ima­gi­narului, 2000), dar, în definitiv, una ata­şabilă in extremis sau, în orice caz, mu­tatis mutandis, nu la mare distanţă de cu­rentul multiform al istoriografiei cult­u­ra­liste din alte părţi.

 

La o privire mai atentă însă, vo­lumul de faţă nu mai constituie un travaliu de „demitizare“, în fapt o relativizare istorico-pers­pectivistă, de tipul celui aplicat mai întâi istoriografiei naţionale româneşti (Istorie şi mit în conştiinţa românească, 1997), apoi naţionalismului (Două secole de mitologie naţională, 1999), doctrinei marxiste a regimurilor comuniste (Mi­to­logia ştiinţifică a comunismului, 1999), ideii de democraţie (Mitul democraţiei, 2003), spaimelor milenarist-apocaliptice (Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, 1999), percepţiei Celuilalt (Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din antichitate şi până în zilele noastre, 2006), temerilor climatice (Omul şi clima. Teorii, scenarii, psihoze, 2005) şi chiar aspiraţiei omului la nemurire (Tinereţe fără bătrâneţe. Ima­ginarul longevităţii din antichitate până as­tăzi, 2006). Deşi Lucian Boia nu re­nun­ţă la „jocul cu trecutul“, în Balcic. Micul paradis al României Mari se poate decela un veritabil travaliu de „remitizare“, semn al unui alt timp, poate, şi încă o „re­mi­tizare“ la puterea a doua, dacă se poate spu­ne aşa, căci această primă tentativă, cvasimonografică, de istorie regională – conform unei clasificări rigide care tinde să devină curentă şi în istoriografia ro­mâ­nească – este dedicată de istoricul bu­cu­reştean unui spaţiu din nefericire astăzi dis­părut aproape cu desăvârşire, deo­po­trivă fizic, de pe harta politică României, cât şi simbolic, din imaginarul românesc, în care totuşi a deţinut un loc unic şi de o importanţă capitală.

 

Oraşel la mare, situat la extrema sudică a ţării, nu departe de Capul Caliacra, cu o textură socio-urbană orientală nealterată de sorginte turco-tătară, un ţărm stâncos te­rasat, cu privelişti spectaculoase spre golf şi o climă submediteraneană fără echi­valent în restul ţării, Balcicul intră în com­ponenţa Regatului României la sfârşitul celui de-al doilea război balcanic, după Tra­tatul de pace semnat la Bucureşti în data de 10 au­gust 1913, odată cu aşa-nu­mitul Cadrilater, şi ca o com­pensare pentru absenţa unui stat aromânesc în Ma­ce­do­nia. Acest „cel mai puţin românesc dintre teritoriile limitrofe Ro­mâ­niei“, după cum precizează Lucian Bo­ia în urma unei treceri în revistă a sta­tis­ticilor etnice a populaţiei de la acea dată, a rămas în mod curios grevat în con­ştiinţa ro­mâ­neas­că sub numele topografic-militar din răz­boi, cu toate că, aşa cum tot el nu uită să amintească, statul român ar fi putut ob­ţine această bucată de pă­mânt încă din anul 1878, după Războiul de In­de­pen­den­ţă, odată cu restul Dobrogei centrale şi de nord – adică toată acea me­dievală Ţară a Cărvunei rezultată din di­so­luţia celui de-al doilea Imperiu Bulgar sau Vlaho-Bulgar, care s-a topit, paşnic şi fi­resc din câte ştim, încă de la sfârşitul sec. al XIV-lea şi pâ­nă la cucerirea sa otomană de la în­ce­putul sec. al XV-lea, în Ţara Ro­mânească a lui Mircea cel Bătrân –, dar as­ta numai dacă oficialii români ar fi fost dis­puşi să recunoască fără critici, la Congresul de la Berlin, anexarea celor trei judeţe stra­tegice din sudul Basarabiei de către ali­atul său conjunctural de atunci: marele şi ame­ninţătorul Imperiu Rus.

 

Oricum ar fi putut sta lucrurile în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, cert este că, pe fondul intensificării competiţiei geo­po­li­ti­ce între noile state balcanice, după re­strân­gerea posesiunilor europene ale Im­periului Otoman, şi ca urmare a alianţelor concurente in status nascendi dintre Ma­rile Puteri europene, preocupate de a-şi gă­si aliaţi în regiune, Dobrogea, în ge­ne­ral, şi Cadrilaterul nou dobândit, în par­ti­cular, reprezintă o sursă permanentă de ten­siune şi conflict între România şi Bul­garia, care va degenera în 1916, pe timpul primului război mondial, în confruntare militară şi o scurtă ocupaţie bulgară, iar în 1940, pe timpul celui de-al doilea răz­boi mondial, într-o încleştare diplomatică, care – sub presiunea irezistibilă a unui con­text internaţional mult mai complicat şi mai lipsit de speranţă – a evitat un con­flict militar prin soluţia radicală şi de atunci permanentizată a unei cedări te­ritoriale româneşti şi a unui schimb inegal de populaţie între cele două state.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1303/carte_bogdan_enache.jpg

LUCIAN BOIA - Balcic. Micul paradis al României Mari

(Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 190 pp.)

Balcicul românesc a intrat între timp în legendă, trans­fi­gu­rân­du-se pentru o eternitate de pu­ţin peste un sfert de secol în sta­ţiunea „coasta de argint“ a Ro­mâniei: colţul exotic de Orient al unui re­gat predominant carpatin; un mic port tur­cesc adormit ajuns, pe bună dreptate, „mi­cul paradis al României Mari“, re­constituit cu detalii de o măiestrie scrii­to­ricească de către Lucian Boia în paginile de faţă: în acelaşi timp muzeu etnografic vivant, prin grija primarilor şi a no­ta­bi­li­tăţilor oraşului, şi colonie artistică pentru pictorii care i-au imortalizat farmecul unic, făcând şcoală în pictura românească şi – de ce nu? – chiar europeană; o des­ti­naţie predilectă de vilegiatură şi pelerinaj, atât pentru boema intelectuală a epocii (scri­i­tori, filozofi, actori... feministe!), cât şi pentru protipendada socială ro­mâ­neas­că, pentru care arhitecta Henrieta De­la­vrancea-Gibory a trebuit să inventeze un stil arhitectural aparte, şi - bineînţeles, nu în ultimul rând - reşedinţă estivală regală pentru cel mai sclipitor, mai gla­mo­rous şi mai popular membru al dinastiei în epocă: Regina Maria.

 

Ce se întâmplă însă astăzi, când Bulgaria şi România (ţări care ocupă primele poziţii în clasamentul corupţiei din Uniunea Eu­ro­peană şi ultimele în ce priveşte in­di­catorii de dezvoltare socio-economică) au reuşit de curând să construiască, cu în­târ­zierile de rigoare, încă un pod peste Du­năre, la Vidin-Calafat, după cel – inau­gu­rat în 1954 – „al prieteniei“, de con­ve­ni­en­ţă din perioada comunistă de la Rus­ciuc-Giur­giu, şi plănuiesc chiar cons­truc­ţia unui alt treilea, la Silistra-Călăraşi ori la Nicopole-Turnu-Măgurele; ce se în­tâm­plă, aşadar, astăzi cu Balcicul legendar, care a fost şters metodic în anii co­mu­nis­mului din memoria colectivă românească şi, în mod cert, denaturat în cea bulgară? În ultimul capitol al cărţii, Lucian Boia în­tre­vede „un fel de «recuperare» ro­mâ­neas­că“, ca urmare a unei cuceriri tu­ris­tice a litoralului bulgăresc de către turiştii ro­mâni, care face ca personalul bulgar din ho­teluri şi restaurante să cunoscă limba ro­­mână, Regina Maria să beneficieze de toa­­te onorurile comerciale în Balcic, iar în­trea­ga ţară să întreţină un folclor bizar pri­vind viaţa regală care va fi fost la Ten­hah Ju­vah, castelul oriental al reginei ro­mâne, cu grădini în semiramidă, care încă oferă o privelişte magnifică asupra mării şi ur­bei. În acelaşi timp, amatorii de pic­tură din Bucureşti au putut, probabil, ob­serva că, din anul 2012, Muzeul Naţional Co­tro­ceni, în colaborare cu Elite Art Galle­ry, Mu­zeul de Artă Constanţa şi Centrul Cul­tu­ral „Pa­latul“ din Balcic organizează anu­al, pe ur­mele maeştrilor interbelici, ex­po­zi­ţii te­ma­tice cu „Pictori contemporani la Balcic“.

 

Dar, dacă ţinem seama de an­ta­gonismele din trecut şi de pro­funda necunoaştere reciprocă, în ciuda unui patrimoniu cul­tural comun – cu bune şi cu re­le –, care coboară adânc în istoria „bal­ca­nică“ a celor două ţări, nu este oare prea puţin pentru oportunitatea care se oferă la Balcic? Unul dintre personajele-cheie în edificarea „micului paradis“, conform re­latării lui Lucian Boia, Octavian Moşescu (scriitor nesemnificativ, activist cultural, co­­lecţionar de artă şi primar notabil al lo­calităţii, care – dovadă supremă a dra­gos­tei sale pentru Balcic – şi-a botezat fiica cu numele Balcica!), pare să fi sugerat în epocă o cale mai bună de urmat, prin efor­turile sale de a iniţia un dialog inter­cul­tural româno-bulgar. Astfel, ne-am putea închipui că, în viitorul nu foarte în­de­păr­tat, pentru acelaşi bilet turistic în valoare de 10 leva, o Fundaţie Culturală Româno-Bulgară, pusă sub autoritatea colectivă a guvernului român şi a celui bulgar, ar pu­tea da o utilizare mai lucrativă „Cuibului liniştit“ al Reginei Maria de la Balcic şi ce­lor câtorva vile în paragină, marca Hen­rieta Delavrancea-Gibory, creând acolo un Centru cultural, artistic şi de cercetare, cu o largă deschidere europeană, care să ţină vie memoria şcolii de pictură de la Balcic, să contribuie la cunoaşterea re­ci­pro­că dintre cele două naţiuni şi să în­curajeze contactele dintre artiştii şi in­te­lectualii din cele două ţări...

 

Eseu istoric cu o pronunţată aplecare pro­zopografică, în genul a două lucrări an­te­rioare cu care Lucian Boia şi-a exersat de­ja cititorii („Germanofilii“. Elita in­te­lec­tua­lă românească în anii Primului Răz­boi Mondial, 2009, şi Capacanele is­to­riei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, 2011), volumul Balcic. Micul Pa­ra­dis al României Mari, în ediţia car­to­nată, este şi o mică bijuterie editorială, ca ur­ma­re a ilustraţiilor rare pe care le con­ţine: fo­tografii de epocă înfăţişând portul, ca­fe­nele turceşti, Castelul Reginei Maria, per­so­najele de la Curtea Regală sau vilele no­tabilităţilor româneşti şi reproduceri după peisajele şi compozițiile unor pictori pre­cum Alexandru Satmari, Samuel Mützner, Iosif Iser, Ion Theodorescu-Sion, Cecilia Cu­ţescu-Storck, Nicolae Dă­răs­cu, Nicolae Tonitza sau Victor Brauner.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22