Pe aceeași temă
Volumul de faţă a apărut ca o fructificare a investigațiilor de istorie orală desfășurate în cadrul proiectului intitulat Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar comunist din RSS Moldovenească (anii 1940-1941, 1944–1953). Cercetări în localitățile din sudul Republicii Moldova, demarat în 2015. Universitari, istorici, muzeografi și foști deportați au colaborat pentru a adăuga 15 interviuri și studii de caz celor șase manuscrise de memorii donate Muzeului Național de Istorie a Moldovei în anii ’90 de autorii lor, supraviețuitori ai deportărilor sovietice din 1941 (primul val, circa 32.000 de persoane arestate sau ridicate) și 1949 (al doilea val, numit codificat Iug [Sud], circa 35.000 de persoane arestate sau ridicate). Prezentul volum are, așadar, mai mulți autori: nouă dintre ei, investigatorii, sunt oameni de știință (Elena Postică, Gheorghe Bagrin, Liudmila Chiciuc, Ion Ghelețchi, Vera Serjant, Vera Stăvilă, Anatol Petrencu, Ion Bălănici, Radu Dan), iar ceilalți 23, autorii de memorii și intervievații, sunt supraviețuitori ai Gulagului (Apolinarie și Emilia Vataman, Dumitru Berezovschi, Alexandru Pripa, Fiodor Cociu, Vladimir Bușilo, Ana Nedov, Nadejda Pasat, Dumitru Nicula, Vasilina Grozea, Olga și Nicolae Cozma, Natalia Guștiuc, Vasile Carp, Vasile Ciobu, Alexandru Zberea, Vera Tonu, Nadejda Iovu, Andrei Golban, Dumitru Sandu, Maria Filimon, Nina Radu, Maria Romanenco, Maria Mandiș). Remarcăm că, în directă relație cu data recentă a interviurilor din carte (2015), cercetătorii își formulează studiile de caz desemnându-i pe interlocutorii lor foști deportați nu doar prin nume, ci și prin apelative de politețe și printr-un ton reverențios, ceea ce indică faptul că lucrarea, abia ieșită din tipografie, îi va fi avut pe aceștia din urmă ca primi cititori.
După cum arată coordonatoarea ediției, „majoritatea basarabenilor supuși represiunilor în lunile mai-iunie 1941 au fost dislocați în ținuturile Altai și Krasnojarsk, RSS Kazahă, RASS Komo, regiunile Kirov, Novosibirsk și Omsk, (...) ulterior în Jakutia, în apropierea Cercului Polar“ (p. 15). Cei care au murit de foame, de boli și din cauza gerurilor siberiene de -50 de grade Celsius au avut parte, cel mult, de „morminte frățești“, adică de gropi comune unde erau aruncați abia când se desprimăvăra și se dezgheța pământul, dar în multe cazuri trupurile le-au rămas neînhumate acolo unde i-a învins moartea, pradă stepei și pădurilor: „Chiar din vara întâi, deportații noștri mureau ca muștele de foame, bolnavi... Au murit aproape toți copiii mici și bătrânii. Mulți dintre cei decedați nici n-au mai fost înmormântați, neavând cine le săpa mormântul în pământul înghețat la doi metri... Îi duceau în pădure și-i acopereau cu zăpadă, îi mâncau apoi ciorile și jivinele, iar primăvara le adunau oasele și le acopereau cu pământ“ (p. 60).
Memoriile individuale vin să exemplifice tragic statisticile. Adolescent la vremea aceea, Alexandru Zberea își amintește: „Din cauza scârbei și greutăților – arestarea lui tata, deportarea, despărțirea de cei doi frați [ai mei] – mama a murit de cancer la splină. S-a stins din viață la 14 martie 1954. Îmi amintesc că era o mare viforniță. Groapa am săpat-o de unul singur, două zile afară atât de tare ningea, că mereu mi-o astupa cu zăpadă. Cimitirul se afla la vreo doi kilometri de localitate. Am dus-o pe mama cu o sanie trasă de un cal, a venit să mă ajute nenea Culae Chiperi din Câșlița–Prut, dar calul n-a mers mult, nu putea merge prin zăpada adâncă. Am târât sicriul singur, cu niște funii“ (p. 212).
La 12 ani, Vera Luchița și-a privit sora născându-se și murind în trenul mărfar care îi ducea pe deportați spre localitatea tătărească Tiumen: „o născut-o mama atunci în tren, că s-a născut cu suflet, dar a murit peste vreo câteva ceasuri din cauza frigului, că era promoroacă pe pereți, pe sus“ (p. 221). În 1957, întorcându-se în Moldova, Nicolae Cozma și-a lăsat în urmă în taigaua siberiană primul copil, mort înghețat: „Năčialnikul ne-a dat un tractor ca să ajungem la stație, tocmai la 60 de kilometri depărtare. Trenul venea o dată la două săptămâni, afară era încă iarnă, de aceea am făcut o colibă în gară și așteptam acolo trenul... Atunci, din cauza gerului, ne-a murit fetița de șase luni, a înghețat... Nu aveam unde s-o îngropăm, am spart pământul înghețat cu lomul (târnăcopul), măcar cât de puțin să sap o groapă. Între timp a sosit trenul, nu am avut timp nici măcar să ne plângem durerea“ (p. 172).
Frigul extrem și animalele de pradă revin obsedant în amintirile deportaților: „Fratele, întors, i-a spus: «Danila, fă ce vrei – este îngrozitor. Geruri aprige, îi duc în pădure, copiii mor. Fă tot posibilul pentru a salva copiii»“ (p. 53).
„Ne-au încărcat într-un vagon marfar, unde era așa o înghesuială, încât nu puteai respira. Un bărbat tânăr s-a adresat lui tata: «Vorbiți limba rusă?», tata a răspuns «Da». «Unde ne duc?», iar tata-i zice: «La urșii albi». (...) Ne-au adus în pădure, cazându-ne într-o baracă foarte veche. Era putred tot până la ferestre. Am restabilit, cât de cât, un strat de geamuri la ferestre. Ușile, la fel, erau într-un strat. Soba era dintr-un butoi de fier. Iar afară erau 50–60 de grade frig. Acolo, 35–30 grade frig este temperatura constantă.“ (p. 54)
Nina Radu în clasa a III-a (rândul de jos, prima din dreapta) alături de colegi şi învăţătorul Alexandr Filipovici, loc. Ferma nr. 5, r. Al’menevo, reg. Kurgan, 1952
Nina Radu în clasa a III-a (rândul de jos, prima din dreapta) alături de colegi şi învăţătorul Alexandr Filipovici, loc. Ferma nr. 5, r. Al’menevo, reg. Kurgan, 1952
„Ne duceam la școală pe un ger de 30 grade. Școala nu lucra numai dacă erau 45–48 de grade frig.“ (p. 238)
„Era un frig de 50 de grade. Tot oamenii de acolo ne-au dat haine groase și încălțăminte. Mergeam în grupuri să strângem lemne, că ne temeam de lupi. Mi-aduc aminte cum pe un băiețel de 13 ani l-a sfârtecat haita de lupi în bucăți.“ (p. 170)
Foametea, suferință generalizată printre deportați și cauză probabilă a morții celor mai mulți dintre ei, este evocată în cuvinte aspre, printre care se întrevede spectrul canibalismului, o opțiune extremă pe care nu se știe câți dintre cei trimiși spre exterminare lentă în Siberia o vor fi practicat: „Atunci, de foame, orbisem, aveam orbul găinii. Chiorâsem din cauza foamei, toți umblam și bâjbâiam ca să ajungem undeva“ (p. 111).
„Când era foametea ceea mâncam rădăcină de papură. Murea lumea de foame, dar cazuri din astea, că se mănâncă unul pe altul, n-am auzit în satul meu. Aici în sat [în Chircăiești] am auzit că o femeie l-a mâncat pe bărbat-său. În rest, n-am auzit alte cazuri.“ (p. 271)
„Când mama era în pușcărie, sora cea mai mare aducea câte o pâinică. Nu era pâine din bulkă, dar cu tărâțe. Celui mai mititel îi da o bucățică mai mare și-mi da și mie o bucățică. Eram trei copii rămași. Când îmi amintesc ce pâine am mâncat, dar n-am mâncat ca alții mâțe, câini, sau să ucizi un copil, păcat să spun asta. La noi mulți, săracii, mâncau și se umflau“ (p. 289).
// ELENA POSTICĂ (ed.) |
Toți deportații subliniază rolul politrukului (responsabil cu munca ideologică) și al miliționerului din sat în realizarea efectivă a ridicării celor cuprinși pe listele de kulaci (chiaburi), colaboraționiști cu „imperialiștii români“, membri ai „partidelor fasciste PNL și PNȚ“ și alți „dușmani ai poporului“. Membrii NKVD-ului, înarmați și amenințători, asigurau „suportul tehnic“ al operațiunii de deportare, dar propunerile de înscriere pe liste, identificarea propriu-zisă sau, în multe cazuri, urmărirea și arestarea celor vizați erau coordonate de consătenii convertiți la comunism. Vinovăția acestora reiese din toate memoriile și interviurile din volum:
„Ne-au stricat din drumul nostru, din viața noastră, din tot al nostru. (...) Sunt vinovați rușii, dar sunt vinovați și moldovenii. Rușii sunt vinovați că au dat prikaz [ordin] să ne ridice, iar moldovenii că au venit și ne-au ridicat (...). Aceia au fost cei mai mari tâlhari, cei care ne-au ridicat pe noi. Stalin n-a venit să mă ridice.“ (p. 279)
„Eu îi întrebam cine m-a dus în Siberia: comuniștii și Stalin! Ne-au dus tot de-ai noștri săteni.“ (p. 300)
„Motivul pentru care familia mea a fost deportată a fost faptul că dictatorii de sus au dictat, iar unii din ai noștri au ascultat și au hotărât că «dacă îi deportăm pe aceștia» o să trăiască ei mai bine, și, uite așa, au ajuns să trăiască bine și azi! (...) Îi cunosc pe cei din sat care au ordonat să fim deportați, îi cunosc pe ei și pe copiii lor, dar nu vreau să le spun nimic. Dumnezeu să le ajute și să le facă ce mi-a făcut și mie, mai mult nu vreau nimic.“ (p. 207)
„Deportarea a fost o crimă din partea statului. Au deportat oameni fără voia lor, oameni nevinoveți [sic], în primul rând oamenii care erau aici gospodari. (...) Puterea locală a fost de vină, apoi cea din Chișinău și apoi cea de la Moscova.“ (p. 182)
„Eu aș zice că mai mult sătenii au fost de vină, căci n-a venit cel din Moscova să mă ridice, nu știa el familia noastră și n-a venit din altă parte [lista]. Tot cei care erau la conducere aici, în sat, ei ne-au pus pe listă. Eu așa socot! Cum le zice? Dumnezeu cu dânșii! Eu numai atâta pot să zic: am trecut prin asta, am avut zile, ne-am întors înapoi și n-am fost mai răi ca alții în sat. (...) Știți, prin vis, ne ducem prin locurile celea. Iaca, ș-amu câteodată te duci prin vis pe acolo, că omul pe unde trece – se duce.“ (p. 224-225).
Nostalgia capătă, pentru deportații navečno (pe viață), accente dramatice: „Toate zilele erau cu greutățile lor, însă cel mai greu era dorul de casă din fiecare zi, dorul de frați și de surori. (...) Gândurile și dorul de casă nu mă lepădau niciodată. Îmi aduceam aminte de cireșele și merele de-acasă, de căldura soarelui de la noi din Moldova“ (p. 167). Un viitor medic își amintește cum, deportat la Tomsk, „sleit de puteri fizic, îmbrăcat în terfe neschimbate ierni întregi, noaptea mă visam student la universitate... 16 ani de cumpene și robie – 16 ani de studenție în vis...“ (p. 61-62).
De asemenea, toți intervievații își amintesc de bunătatea populațiilor locale față de veneticii deportați în ținuturile lor; este remarcabilă, de pildă, repetiția cuvântului cuminți (cu sensul de pașnici, binevoitori, plini de bun-simț) în amintirile unei țărănci: „Am fost duși tocmai la fundul pământului! Nu era acolo nimeni: numai urși și oameni sălbatici erau. Dar acolo oamenii erau cuminți, mai cuminți decât moldovenii: te duceai la dânsul, punea samovarul și te invita la ceai. Așa de cuminți erau! Nu ne păzea nimeni, erau oamenii cuminți. Erau 15 naționalități: și ruși, și ucraineni, și jidani, și nemți erau... de tot feliu erau acolo! Dar toți erau oameni cuminți, nu ca aici. Aici, iaca, să te duci undeva sau dacă unul poate vrea să înnopteze la tine – Doamne ferește, nu-l primești. Daʼ acolo, în pustiul acela, te primea, îți dădea ceai să bei. Nu ne sfădeam unul cu altul. Dintr-o bucățică mâncam. Ne duceam la lucru în pădure și acolo aveam fiecare polița lui: aicea-i mâncarea mea, dincolo îi a matale, dar nu punea nimeni mâna să ia unul de la altul. Erau cuminți“ (p. 228-229).
Iertarea, prezentă în grade diferite în memoratele din volum, reprezintă asumarea și transfigurarea în sens creștin a suferinței: „Nu sunt supărată pe nimeni din cauza celor întâmplate. În viață, fiecare om are și bucurii, și necazuri“ (p. 142), „De ce să-mi pară rău? Sunt și zile de necaz, dar trebuie să le porți și să ți le amintești“ (p. 300).
Expresia penetrantă este o marcă a acuității amintirilor, rămase încă vii după șapte decenii: „multă viață ne-a băut și ne-a mâncat“ (p. 65), „ne spunea să ne luăm grija de Moldova“ (p. 66), „era greu pe suflet la toți“ (p. 145). Resemnarea tardivă este una amară: „Ei! S-o trecut și asta, cu lacrimi cu tot!“ (p. 219).
Există două aspecte ale reabilitării: de jure (în justiție, reabilitarea oficială din anii ’90 a victimelor represiunii totalitare, cu acordarea, se pare că doar sporadică și nesemnificativă – „Ai noștri, în Moldova, sunt vinovați că nu ne-a întors măcar ceva din tot ce ne-au luat. A fost vorba să ne plătească pentru casă, gospodărie, dar nu ne-a dat nicio copeică chioară“ [p. 279], „Ne-au reabilitat numai pe câțiva din familie: mama, Vasile, Sofia, Maria și eu. Restul nu au fost reabilitați, precum că nu se regăsesc în documentele cu cei deportați. [...] Ne-au dat 7000, în bani vechi, la toată familia, nu ne-au dat banii la mână, ci prin poștă, și ne-a venit suma după ce banii s-au schimbat – câte 1 leu și 40 de bănuți la fiecare!“ – a unor compensații pentru proprietățile confiscate) și de facto, prin intrarea fiecărui asemenea caz de „istorie trăită la persoana întâi“ în memoria colectivă, spre consacrarea suferinței lor. Ambele aspecte sunt insuficient realizate încă. După cum cu deplină îndreptățire afirmă Ion Ghelețchi, unul dintre autorii studiilor de caz din acest volum, „deportarea forțată a basarabenilor în regiunile de est ale URSS constituie o pagină niciodată scrisă până la capăt“ (p. 205).