Neagu Djuvara şi mitul românismului

Cărţile lui Neagu Djuvara ridică nişte văluri, mai împrăştie din fum şi îndrăznesc să evidenţieze acele părţi ale documentelor care fac din români un neam normal, adică un amestec de mai multe etnii, limbi, valori şi tradiții care, fără a domina vreun element pur românesc, a ajuns la frumoasa şi naturala formă în care se găseşte astăzi.

Ce bine că suntem neam de nobili: daci, geţi, romani – toate popoarele demne de stimă şi mândrie ale antichităţii! Şi ce bine că nu suntem unguri sau, şi mai rău, ruşi. Bine că nu ne tragem din acele triburi asiatice necivilizate, înapoiate şi vul­gare care ne-au împresurat, supărat şi asuprit de atâta amar de ani. (Sărăcuţii de noi – meritam noi, oare, neam de oa­meni respectați și delicaţi ce suntem, aşa ceva?) Dar iată că datorită rezistenţei noastre eroice pe aceste meleaguri, ni­meni n-a reuşit să ne ştirbească su­ze­ra­nitatea şi independenţa. Sau nu?

Dragii mei eroi de altădată, ni­meni nu urmărește să vă um­brească binemeritata glorie! Eu cu atât mai puțin. Dar mi s-a întâmplat ceva zilele tre­cute care a ajuns în sfârşit să pună un mare semn de întrebare asupra afir­ma­ţiilor tranșante care, înşirate mai sus, su­marizează istoria României aşa cum ne-a fost (şi ne mai este) predată ea în mă­rinimosul sistem educaţional de stat. Ce s-a întâmplat? Mi-a picat în mână o carte de Neagu Djuvara: Thocomerius – Negru Vodă, un voivod (alegerea termenului apar­ține autorului) de origine cumană la începuturile Țării Românești (Hu­ma­ni­tas, 2011, ediția a III-a) pe care, după par­curgerea grăbită a prefeţei, nu am reuşit să o mai las din mână.

Departe de a fi o recenzie în adevăratul înțeles al cuvântului, aceste scurte im­pre­sii redau surpriza (trebuie să recunosc, plăcută) pe care am resimţit-o în urma lecturii textului lui Djuvara. Concluzia ce se impune – şi pe care o bănuiam ins­tinctiv, dar, nefiind de profesie istoric şi neavând dovezile necesare, îmi era im­po­sibil să o argumentez – este că pur şi simplu istoriografia română a ascuns de când s-a fondat ea, din timpul celei mai naţionaliste perioade din istoria noastră – paşoptismul românesc – şi până acum, tot ceea ce nu se potrivea cu linia na­ţionalistă şi mai târziu socialistă, care a dominat şi continuă să domine men­ta­litatea noastră. E de-a dreptul comic să parcurgem documentele istorice cot la cot cu Neagu Djuvara şi să vedem toate punctele omise de marii noştri istorici din cauză că... nu suna bine şi nu ne punea pe noi într-o lumină favorabilă.

Excelentul istoric Neagu Djuvara porneşte în argumentaţie spul­berând cu dovezi punctuale mi­tul conform căruia noi suntem o rasă pură, necorcită şi nea­mes­tecată. Enunţând noi interpretări per­tinente ale puţinelor documente istorice pe baza cărora istoriografia şi-a bazat te­za de căpătâi, cea a românismului pur, Djuvara dovedeşte cu o suplețe in­ter­pre­tativă de mare efect originea cumană a întemeietorului Ţării Româneşti, Negru Vodă. Parcurgând în continuare do­cu­mentele pe care niciun manual de istorie din comunism şi până azi nu le evi­denţiază, istoricul român ţine să descrie situaţia din Evul Mediu, atacând mitul independenţei româneşti, cuvânt care nu a intrat în vocabularul curent până în epoca modernă. Mai mult decât atât, în sfârşit, cineva vine şi îndrăzneşte foarte pertinent să afirme că nu se poate vorbi nici de românism până aproximativ în aceeaşi epocă, adică cea a deşteptării naţionalismului din secolul XIX, pentru că până la acea dată păturile con­du­că­toare nu se considerau propriu-zis ro­mâneşti. Dimpotrivă, vasalitatea faţă de imperii puternice din vecinătate re­pre­zenta o formă curentă de autoapărare, iar apartenenţa la familii nobile maghiare, sârbo-croate, bulgare, greceşti sau chiar tătăreşti era pricină de mândrie, şi nu de „ruşine“, aşa cum acest subiect a fost mai târziu interpretat de xenofobii fon­datori ai mitului românismului care au scris şi manualele de istorie.

Întotdeauna am suspectat istoriografia ro­mână de exces de zel în această privință. De ce s-a insistat aşa de mult asupra românismului românilor? Nu oare chiar din cauza unui gol de neumplut? A unui neadevăr care se cerea a fi acoperit cu orice preţ şi prin orice afirmaţii, in­di­ferent cât de ridicole? Djuvara a fost primul care mi-a confirmat aceste bă­nuieli, aşa că m-am dus mai departe cu istoricul nostru şi am citit şi O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri (Humanitas, 2010, ediția a XII-a), o altă carte importantă scrisă de același emi­nent interpret al istoriei. Pentru prima oară am răsuflat uşurat să aflu că Tudor Vladimirescu n-a avut pământeni (sau ro­mâni, mai pe româneşte) printre loco­tenenţii lui, iar mişcarea condusă de el (să nu ne amăgim cu cuvântul „re­vo­luţie“) a fost o diversiune minoră, prost gândită din punct de vedere strategic. Pe lângă slava cu care a fost uns în cărţile de istorie din motive eminamente neclare, această reinterpretare a avut chiar iz de revelaţie! Sau câți ştiau că, până în 1878, adică până la Congresul de la Berlin, nici Ţara Românească, nici Moldova nu exi­s­tau pe hărţile străine (ca să nu mai vor­bim de Transilvania), ci erau încorporate sau în statut de vasalitate faţă de unul dintre imperiile care îşi disputau am­bi­ţiile în estul Europei – Rusia, Austro-Un­garia, Turcia? Cine ar fi îndrăznit să afir­me că Radu cel Frumos nu se numea aşa din cauza vreunui bine intenţionat alint popular, ci din cauză că fusese favoritul lui Mahomed al II-lea în timpul ado­les­cenţei petrecute în imperiul otoman? Ci­ne are fi îndrăznit să afirme că la în­ce­pu­tul primului mileniu toate regiunile sub­carpatice și Moldova erau încorporate în imperiul bulgar al lui Ioan Asan? (La Dju­vara termenul este „imperiul vlaho-bul­gar“.) Cine ar fi avut intenţia să se ştie că Vasile Lupu a fost albanez? Mama lui Mi­hai Viteazu, grecoaică? Sau Ştefan cel Ma­re, copil din flori? Cine ar fi ştiut, dacă n-ar fi fost Djuvara, că Ştefan cel Mare şi Neagoe Basarab vorbeau de fapt slavonă? (Întrebarea la care nici Djuvara nu în­drăzneşte să răspundă este: vorbeau ei de fapt româna şi exista atunci această limbă sau când s-a format aceasta mai exact?)

Imposibil a trece în revistă toate revelaţiile de acest tip care sti­mu­lează imaginaţia, cutreieră fundaţiile şi provoacă la reevaluare, mă voi mărgini să ader la teza djuvaristă (apropiată sondării adevărului) împotriva celei naționalist-comuniste. Djuvara nu este, bine-nţeles, pentru naţionaliştii din vechea gardă. Dar, pentru aceia care se simt străini sau chiar insultaţi de pro­paganda cu care a fost îndoctrinat acest neam de atât de mult timp încât nu mai ştie ce e minciună şi ce e adevăr, cărţile lui Djuvara ridică nişte văluri, mai îm­prăştie din fum şi îndrăznesc (pentru pri­ma oară, după cunoştinţele mele) să evi­denţieze acele părţi ale documentelor ca­re fac din români (urmând istoriile for­mării altor popoare) un neam normal, adică un amestec de mai multe etnii, limbi, valori şi tradiții (preponderent bal­canice, şi nu occidentale) care, fără a do­mina vreun element pur românesc, a ajuns la frumoasa şi naturala formă în care se găseşte astăzi. Orice cade în afara acestei etnogeneze e, mai degrabă, cel puţin în opinia mea, comparabil cu aser­țiunea că Ceauşescu era într-adevăr „Geniul Carpaţilor“.

La ce ne ajută să dărâmăm mituri, veţi întreba? Să aruncăm cu mizerie în eroii noştri? Păi, voi răspunde, adevărul e mi­zerie? Ei bine, sunt încredinţat că un popor nu poate fi împăcat cu el însuşi da­că nu îşi cunoaşte istoria sau, ca şi în cazul nostru, dacă îşi derivă identitatea (pur şi simplu nu găsesc alt cuvânt) dintr-o făcătură.

După lecturile din Djuvara, am dat din întâmplare peste Tris­tele și Ponticele lui Ovidiu, ce­lebrul poet roman exilat la To­mis, pe care cultura română s-a grăbit să şi-l revendice într-un fel de elan patriotic recuperator foarte la modă la un moment dat. Ei bine, nu ştiu pen­tru ce. Dar îmi amintesc şi azi de pro­fesoarele din perioada comunistă care, aproape cu lacrimi în ochi, declarau em­fatic că sărmanul Ovidiu, acest fiu, zice-se, adoptat de sărmanii geţi de la malul mării (totul era, nu-i aşa, „sărman“ în timpul comuniştilor), a scris şi un poem în limba getă. „Dar“, suspinau ele apoi dramatic, „acesta a fost pierdut. Vă daţi seama ce ar fi însemnat păstrarea lui?“

Cât mai frumos decât în această formă putea să se confecţioneze un mit? În acest caz, mitul contopirii daco-geto-ro­mano-române? Şi dacă stăm să ne gân­dim că ceea ce i s-a-ntâmplat lui Ovidiu (vă imaginaţi cum ar fi reacţionat Ovidiu la gândul că este român?) s-a întâmplat întregii noastre culturi – că tezele ro­mâ­nismului au fost scrise cam în ce fel au dorit la un moment dat, din motive politice, paşoptiştii şi apoi proletcultiştii? Vă daţi seama că identitatea noastră este la cheremul unei mâini de oameni care a hotărât la un moment dat ceea ce era potrivit intereselor lor?

Nu contează că în Tristia Ovidiu nu are decât cuvinte, azi le-am zice jignitoare, la adresa geţilor în al căror ţinut îşi pe­trecea la acel timp exilul. Nu contează că de-a lungul secolelor (ca să nu le zicem milenii) corupţia de tip eminamente bal­canic, laşitatea politică, barbaria socială ar fi, privite obiectiv, perfect in­com­pa­tibile cu valorile romane pe care le re­vendicăm cu atâta ardoare. Dar pentru a nu întina istoria neamului, noi am ales bine-nţeles să ne mărginim la mă­gu­li­toarele cuvintele ale lui Herodot, deci să fim urmaşii „celor mai drepţi şi mai viteji dintre traci“, şi nu ai barbarilor nepieptănaţi ai lui Ovidiu, care nu ezitau să scoată cuţitul de la cingătoare şi să omoare la cea mai mică provocare.

Orice neam are nevoie de eroi la care să se închine. Altfel ne-am fi sinucis cu toţii din pesimism şi disperare...

Şi totuşi, mai crede oare cineva, în acest secol al informaţiei, că poezia lui Ovidiu s-a contopit cu limba getă şi că Traian s-a îndrăgostit de Dochia? Că Vlad Ţepeş a învins sistematica maşină de război care era Imperiul Otoman pentru că, într-o noapte, tulburat, a dat foc la corturile turcilor? Continuăm să cădem în capcana propagandei, la douăzeci de ani după ce propagandiştii au dispărut dintre noi? Sau chiar atât de puternic să fi fost efectul îndoctrinării că nu reuşim să ne mai scuturăm de el nici la puternica chemare a glasului raţiunii?

Cum mai poate cineva, la modul serios, în ziua de azi să îşi derive identitatea naţională (şi, în unele cazuri, şi mai rău, cea personală) simţindu-se bine sub deviza că geţii au fost cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci? De unde această puerilă şi ridicolă identificare între un neam de războinici care se întâmpla să trăiască acum 2000 de ani în unele regiuni în care trăim noi azi şi ideea de naţiune prezentă? Chiar atât suntem de debusolaţi? Chiar atâta nevoie avem de epitete flatante care să ne gâdile ego-ul?

Nu vreau să rănesc sentimente patriotice legitime, dar mi se pare că o parte din confuzia care dăinuie şi în prezent în so­cietatea şi politica noastră se trage toc­mai din această perpetuă căutare a iden­tităţii naţionale, această înverşunată lup­tă pentru a dovedi ceva. Ceva care este imposibil de dovedit, dat fiind lipsa de documente pentru acea ieșire din istorie de care vorbea Cioran, sărăcia din aceste meleaguri şi amestecul de culturi din aces­te zone de pe vremea marilor mi­gra­ţii şi până în prezent. Ce avem de dovedit până la urmă? Că nu suntem corciţi? Că suntem puri (à la arianismul lui Hitler) şi venim pe linie paternă de la traci via Ştefan cel Mare, „atletul“ creştinităţii? Şi asta doar pentru a dovedi că suntem „aici pe veci stăpâni“, pentru a nu ceda dreptul de proprietate, cui? Ungurilor? Chiar atât de puţin respect avem faţă de noi înşine?

Şi dacă ar fi adevărat că suntem daco-geţi puri, neamestecați, cu ce ne ajută acest lucru în ziua de azi, în care cele mai grăitoare dovezi ale depersonalizării şi amoralităţii neamului nostru ne cu­prind şi ne surprind din ce în ce mai mult, pe zi ce trece? (Mă rog, probabil nici nu ne mai surprind.) De ce nu avem în sfârşit, dacă nu curajul, cel puţin cu­riozitatea să ascultăm ce ne spune is­to­ria? Să nu mai reinterpretăm do­cumente doar pentru că, nu-i aşa, cutare şi cutare versiune ne e favorabilă „nouă“ sau să omitem părţi care nu ne „convin“? Ce este acest etnocentric „noi“ pe care în­cercăm, zadarnic se pare, să îl apărăm? Sau să fie această nevoie de apărare tocmai dovada de care avem nevoie pen­tru a realiza că nu avem nimic de apărat?

Istoria e şi aşa fascinantă în modul în care s-a derulat. Să avem curajul, zic eu, ca Tacit, să aruncăm un ochi obiectiv, nepărtinitor asupra ei, şi atunci, poate, ceea ce vom găsi acolo ne va plăcea chiar mai mult decât ceea ce încercăm azi cu înverşunare să citim nea­părat printre rânduri, indiferent dacă acel ceva se află sau nu acolo. Şi, poate, împăcarea cu trecutul nostru, oricare ar fi fost el, ne va ajuta să ne creăm o proaspătă imagine de sine care, deşi nu neapărat nepătată, ne va ajuta să ne înţelegem şi, în final, să ne acceptăm. Parafrazându-i pe englezi, o problemă ac­ceptată e pe jumătate rezolvată. Şi poate acesta e primul pas pe care trebuie şi noi să-l facem pentru a reveni în sfârşit măcar la o palidă copie a acelei nor­ma­lităţi pe care ne-o dorim totuşi, nu-i aşa, foarte, foarte mult. //