Nebunia lumii și manipularea - mesaje clasice în interpretări moderne

Ne-am familiarizat cu ideea că spectacolul contemporan produce sau provoacă exe­ge­ze noi, reinterpretări și analize ale ope­re­lor dramatice clasice determinate de rea­li­tatea mereu în schimbare a lumii. Sha­kes­peare e cel dintâi și cel mai important be­neficiar al acestei atitudini a autorilor de spectacole din zilele noastre, în special re­gi­zori, care se folosesc de generozitatea și uni­versalitatea mesajelor sale pentru a gă­si cheia unor probleme contemporane greu descifrabile. Asistăm la recitiri și în ce-i pri­vește pe unii autori mai apropiați de tim­purile noastre, precum Ibsen, spec­ta­co­lele lui Ostermaier cu Nora sau Un duș­man al poporului fiind recente cuceriri ale re­pertoriului contemporan, modele de re­vi­zi­tare actualizată a unor teme precum fe­minismul, libertatea de conștiință sau for­ța mutilantă a banului în societatea ul­tra­li­be­rală globalizată și dezumanizată. Despre al­te­rarea fondului de umanitate vorbește și Io­nesco în renumitele sale an­ti­pie­se, re­le­vante pentru absurdul lumii aces­teia scoa­se de sub lumina rațiunii și a emoției.

Două cărți, două eseuri ale unui emi­nent reprezentant al criticii tea­trale - Octavian Saiu, profesor și cercetător de notorietate mon­dială -, au apărut la distanțe mici de timp la edituri prestigioase, ducând mai de­par­te demersul acestei analize contextuale, necesare pentru reafirmarea caracterului viu și dinamic al străvechii arte teatrale: Hamlet și nebunia lumii (Editura Pai­deea) și Lecția, o meditație cu șapte teme (Editura Nemira). Prin oportunitate, dar mai ales prin profunzimea analizei, ele de­vin repere în domeniu, focusând câteva cons­tante dilematice ale lumii de azi, în­gri­jorătoare pentru destinul omului con­tem­poran. Nebunia lumii, cândva o fru­moa­să metaforă cu care se jucau poeții, trans­formată de realitate în teză pre­mo­ni­torie a unei o apocalipse inevitabile, și ma­nipularea, politică, psihologică, asociată vio­lenței care sufocă jurnalele de știri, sunt, așadar, subiectele cărților lui Oc­ta­vian Saiu, scrise cu pasiune și talent lite­rar, dar și cu rigoarea cercetătorului, având drept câmp al analizei două dintre ca­podoperele teatrului mondial.

Pe terenul lui Shakespeare și al său Ham­let, autorul manifestă prudență și acribie, invocând precedente teoretice și practice notorii în materie de reinterpretare, pre­cum cartea crucială a polonezului Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, ală­turi de inedita apreciere a dramaturgului avangardist Stanisław Wyspiański, cel care vedea în Hamlet „un tânăr cu o car­te în mână“. De la imaginea aceasta su­per­bă, a intelectualului însingurat, conti­nu­ând cu simbolistica hippie, în care încet-încet începe să se strecoare imaginea re­vol­tatului, a existențialismului sartrian și până la montările în care Hamlet devine figura disidentă a Estului comunist, nimic din tematica majoră ilustrată de-a lungul timpului nu scapă tânărului cercetător ro­mân, care contextualizează prelucrând abil ampla sa informație filozofică, socio­lo­gică, spectacologică, pentru a pregăti te­renul unei concluzii de ultimă oră în pri­vința mesagerului renascentist. Și ce pu­tea fi mai sugestiv pentru lumea în care trăim decât nebunia, nebunia lui Hamlet, care, pentru unii interpreți de odinioară, era doar joc, pretextul cursei de șoareci în care cad victime vinovații, iar pentru alții pură rătăcire a minții. (Teza potrivit căreia Hamlet poate să și înnebunească lup­tân­du-se cu mizeria morală a lumii scoase din țâțâni de la Elsinor.) Doar că Octavian Saiu, observator fin al peisajului spec­ta­co­logic actual cu care e în contact, ia drept ipoteză în eseul său ideea că Hamlet ar putea fi doar un nebun oarecare ase­menea celor mulți din lumea în care tră­iește, pe care o ilustrează cu asupra de mă­sură. Așadar, în locul eroului tragic cu care ne-a obișnuit istoriografia, a modelului de con­duită pentru atâtea generații de con­testatari, Hamlet devine un antierou într-o lume deasupra căreia cerul a rămas gol, iar legea morală, celebrul imperativ kan­ti­an, golită de sens. Nimic mai actual pen­tru noul context istoric în care Hamlet de­vine „un personaj descompus... o figură a nebuniei de care se lasă de bunăvoie contaminat. E un spirit malefic care, cu scuza acestei nebunii... devine nebun fă­ră miză într-o lume întoarsă pe dos“, con­chide Octavian Saiu, susținut de o fas­ti­dioasă bibliografie și de cele trei spec­ta­cole alese drept bază a demonstrației sale, cel în regia lui Thomas Ostermeier de la Schau­bühne - Berlin, cel al companiei The Wooster Group al Elisabethei LeCompt din New York și acela de la teatrul Young Vic de la Londra, al regizorului Ian Rickson.

Pentru mulți dintre noi, memorabil rămâne spectacolul lui Ostermeier, jucat și la București cu un in­ter­pret fantastic ca Lars Eidinger, ca­re i-a tradus perfect intențiile regizorului de a ilustra în acest Hamlet toate deza­mă­gi­rile omului modern care a fost trădat în idealurile de care își râde acum în hohote. O viziune tragic-grotescă despre care Oc­ta­vian Saiu spune între altele că: „dincolo de profunzimi filosofice abisale, se regă­sesc mari întrebări și mari adevăruri des­pre condiția umană, în care colcăie de instincte și în care – atenție! - ra­țiunea dispare. În Hamlet [versiunea Os­termeier, n.n.]“, el a văzut „pulsiuni ale sexualității care dictează... reacții pri­ma­re triumfând asupra minimei stăpâniri de sine. A văzut cum totul poate fi redus la o animalitate a străfundurilor ființei dincolo de orice fațadă de civilizație“. A văzut, am adăuga noi, noroiul vâscos (din decor) în care ne scufundăm încet-încet azi ca într-o mlaștină.

Cercetător pasionat al teatrului ab­surdului căruia i-a dedicat studii importante, Saiu nu putea să piar­dă prilejul de a sublinia filiațiile acestui spectacol inovator, cele ale unui Beckett au Ionesco. De altfel, celălalt eseu pe care-l comentăm aici, dedicat Lecției de Eugène Ionesco, prelungește într-un fel discuția despre condiția omului con­temporan, decelând șapte teme fun­da­men­tale universului ionescian: manipulare, sexualitate, politică, magie, violență, pe­da­gogie, teatralitate. Analiza ia în calcul câ­teva spectacole emblematice românești cu Lecția datorate unor regizori importanți precum Victor Ioan Frunză, Mihai Mă­niu­țiu, Tompa Gábor, acordând o mare atenție exegezelor teoretice și textelor explicative ale autorului însuși. Ne-a plăcut ideea co­mentării pieselor lui Eugène Ionesco din perspectiva unor revelații mistico-poetice și mai puțin din aceea a mesajelor politice, care uneori sunt forțate în montări care-i exaltă disidența. Manipularea văzută ca tutelară e, în orice caz, mai credibilă din perspectiva psihologiei individului nesigur pe sine decât din aceea a terorii exercitate de dictatori cu zvastică sau fără. La fel ma­gia, sexualitatea, teme subiacente mani­pu­lării, care trimit la aprecierile

ironico-sar­castice ale autorului Lecției, atunci când, pierzându-și răbdarea și poezia, dă de pă­mânt cu omul absurd așa cum l-au des­cris și practicat congeneri precum Camus și Sartre. Acest fond de umanitate pierdută în absurdul existenței moderne tarate de clișee și tabuuri e deplâns în spectacole precum cel al lui V.I. Frunză de la Teatrul German din Timișoara, în care agresiunea absurdă a Profesorului asupra Elevei era acompaniată de ploaia care se prelingea pe fereastra din decor ca o lacrimă, tri­misă de la distanță către spectatorii nepu­tincioși, înghesuiți în băncile unei clase moarte, de unde asistau la crimă. „έn­țeleasă ca un scenariu ritualic, Lecția es­te o poveste despre căutarea extazului. Pie­sa devine o metaforă a unei lumi bar­barizate, care încearcă prin moarte să își trezească propriile simțuri“, conchide frumos, dar periculos Octavian Saiu. Fiind­că modelul Profesorului ucigaș și al mis­te­rioasei menajere complice își găsesc, din pă­cate, adepți în timpurile cumplitei te­rori pe care lumea de azi o trăiește. Dar să rămânem la estetică și să apreciem o dată în plus finețea reflecțiilor autorului și ta­lentul literar de care dă dovadă în aceste cărți cu subiecte atât de actuale, în aș­tep­tarea unor analize viitoare care să-i ono­reze și pe interpreții spectacolelor comen­tate, dincolo de notele de subsol.