Pe aceeași temă
Prima dată când am auzit vorbindu-se de spectacolul Pinei Bausch eram studentă în anul III la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ,,I.L. Caragiale” din București (UNATC). YouTube era deja un instrument destul de utilizat pentru vizualizarea unor bucăți de spectacole, care altfel ne erau inaccesibile. Am descoperit atunci momentul The man I love (n.n. o piesă muzicală a fraților Gershwin compusă la începutul anilor '20 ca parte a unui musical menit să pună în evidență calitățile fantastice ale fraților Astaire – Fred și Adele). Din multele versiuni ale cântecului, Pina Bausch a ales versiunea în interpretarea Sophiei Tucker, așa cum fusese înregistrată în martie 1928, când solista avea deja 41 de ani.
Înregistrarea de pe YouTube este din anii '80 și prezintă un dansator aflat într-un câmp de garoafe roz, care interpretează textul melodiei în limbajul mimico-gestual american. Gesturile precise, inventate pentru a facilita comunicarea persoanelor surde sau cu deficiențe auditive, devin un veritabil monolog, iar dansatorul devine actor, căci cuvinte sunt rostite pe scenă, dar cuvinte a căror vibrație încântă ochiul, și nu urechea. Acest moment conține toată esența și filosofia Pinei Bausch ca dansator și coregraf. Numeroase alte momente din spectacol erau și sunt de găsit pe YouTube. Nu mai lungi de câteva minute, fără detalii precise cu privire la cărei versiuni de spectacol îi aparțin (n.n. Nelken cunoaște patru variante de spectacol realizate între decembrie 1982 și 1986/1987), înregistrările n-au făcut altceva decât să crească renumele acestui spectacol de legendă care a schimbat istoria dansului și a oferit dansatorilor o dimensiune în plus. Căci onomatopeele și cuvântul devin accesorii importante în mișcarea scenică a dansatorului.
Spectatorii entuziaști aleargă după spectacolul Nelken oriunde în lume ar fi în turneu. Între marile capitale ale lumii și festivaluri internaționale, spectacolul se plimbă cu conștiința unei moșteniri ce trebuie diseminată continuu. Cărțile de istorie a dansului, unde spectacolul este amintit și reprezentat în detaliu, nu reprerezintă o victorie asupra timpului și uitării. Spectatorii rămân filele nescrise dintr-o istorie a dansului, care va fi povestită așa cum marile poeme homerice au circulat în timp, pentru aproape opt secole, înainte de a fi înregistrate în scris.
Am avut ocazia să văd spectacolul la Grand Théâtre din Luxemburg, în martie. În ultimii patru ani, spectacolele Tanztheater Wuppertal (compania de dans fondată de Pina Bausch) reprezintă punctul culminant al stagiunii de teatru luxemburgheze. Spre deosebire de alte capitale ale lumii, unde prețul celor mai ieftine bilete (categoria IV și V) se situează undeva la aproximativ 50 de euro, în Luxemburg un bilet categoria I costă 20 de euro. Explicațiile sunt multiple și ar trebui abordate într-un articol separat. Ce vreau să subliniez este că biletul ales mi-a dat posibilitatea de a atinge decorul acestui spectacol extraordinar. Cele 8000 de garoafe roz, plantate până la marginea scenei, ofereau imaginea unui paradis gata să se reverse în sală. Garoafele sunt din plastic și primul șoc resimțit de publicul care intră în sală este acest conflict între ceea ce ochii văd, dar niciunul dintre celelalte patru simțuri nu confirmă. În sală nu se simte niciun miros, iar publicul e rugat să nu atingă scena. Gustul este anulat, căci scena plină de plante și culoare dă senzația unui paradis dint-o altă dimensiune, la care se poate accede prin această rană în dimensiunea spațiu-timp.
Cele 110 minute ce urmează sunt o călătorie în valuri de emoții. Tablourile și momentele pot fi descrise și chiar explicate ca o poveste. Ce îmi este imposibil de descris sunt stările pe care spectatorul le navighează, hipnotizat de unul sau mai mulți dansatori. Fiecare moment este construit în asemenea fel încât publicul să fie sedus și apoi abandonat, îmbrățișat și apoi ignorat, adus pe scenă și apoi trimis violent în sală...
Dansatorii nu sunt asemenea statuilor clasice – frumusețe și armonie. Pe mulți ai putea să-i vezi pe stradă și să nu crezi nicio clipă că sunt dansatori profesioniști. Ceva normal și cotidian îi locuiește. Iar din acest intim comun este construit spectacolul, care încearcă să ilustreze căutarea fericirii, jalonată de abuz, violență și spaimă, dublată de trecerea implacabilă a timpului. Dansul anotimpurilor (câte un gest cu brațele pentru fiecare anotimp, legate pe muzica lui Louis Armstrong, la care sala e invitată să participe) pune un extraordinar semn de egalitate între scenă și sală. Viața fiecăruia în parte devine un dans repetitiv de gesturi. La final, publicul pleacă acasă cu sentimentul că de acum încolo ceea ce ne mai rămâne de trăit sunt pași de dans, pe care îi vom repeta cu speranța că data viitoare ne va ieși mai bine.
Lângă mine, un cuplu din Düsseldorf venit să revadă spectacolul. La final, el – incapabil că se ridice din scaun, epuizat până la lacrimi; ea – entuziastă, aplaudând în picioare, cu un zâmbet larg pe buze.
Dacă Pina Bausch ar fi trăit în Grecia Antică, ar fi fost cu siguranță o bacantă. Dacă ar fi trăit în Roma Antică, ar fi fost o vestală. Dacă ar fi trăit în Evul Mediu, ar fi fost considerată o vrăjitoare. Trăind în secolul XX, dansul i-a oferit instrumentele necesare să ne apropie de esența lumii.
Nelken nu e un spectacol de povestit. A-l vedea înseamnă a trăi dincolo de timp și spațiu, aproape ca o experiență religioasă.
