Pe aceeași temă
Reputatul eminescolog Nicolae Georgescu ne-a mai făcut o surpriză – tot decomplexată, apretată şi cutezantă – cum ne-a obişnuit în lungile decenii de cercetare eminescologică. Este, orice s-ar spune, o autoritate unanim recunoscută în materie şi cercetările sale stau la loc de frunte în bibliografia tuturor celor ce se implică în abordarea fenomenului Eminescu. Recenta sa lucrare, Cuvinte şi semne (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2018), este, probabil, cea mai elaborată cercetare a ortografiei eminesciene şi, cu siguranţă, o restabilire a semnelor originare aşa cum le-a încrustat poetul în antumele sale.
Enorma trudnicie a autorului – o trudnicie care reclamă mai degrabă o echipă decât o persoană, fie şi de excepţie – se decontează din intenţia restabilirii punctuaţiei originale, din convingerea că punctuaţia unui text înseamnă de fapt plantarea ideilor în cuvinte şi ţine, desigur, de filosofia celui care o face – fie că are el însuşi o filozofie pe care o aplică textului, fie că aşa vede el filosofia implicată în text şi vrea s-o evidenţieze.
Ceea ce-şi propune, cu precădere, autorul este dezvăluirea ideii iniţiale de care a fost animat poetul şi pe care a împănat-o în text folosindu-se de instrumentarul ortografic şi de punctuaţie pus la dispoziţie de gramatica timpului. Poetul, ca şi metafizicianul, operează cu aceleaşi pietre de construcţie, care sunt cuvintele, dar spune Lucian Blaga într-unul din aforismele sale, spiritul este situat între cuvânt şi sintaxă, el domină cuvintele, dar e dominat de sintaxă. Or, dacă există o raţiune a cărţii lui Nicolae Georgescu, şi bineînţeles că există, ea trebuie căutată în această dorinţă a autorului de a restabili condiţia iniţială a textului eminescian, fără intervenţiile aluvionare efectuate de numeroşii editori care au suprimat sau adăugat textului iniţial semne de punctuaţie şi chiar cuvinte, la care poetul nu s-a gândit şi care, de multe ori, schimbă înţelesul original, aşa cum a fost gândit de poet. Lovite între ele, pietrele de construcţie (cuvintele) nu mai produc scântei, dar pot genera viziuni. Iar pentru decelarea lor corectă (a viziunilor) trebuie revenit la textul şi punctuaţia prevăzute de poet. Comparând ediţiile între ele, se poate observa că unii dintre numeroşii editori ai lui Eminescu şi-au permis să umble în textul poetului sub pretextul nepermis că aşa le sună mai bine. Discuţii pe această temă s-au mai purtat în critica noastră literară mai veche sau mai nouă, dar ele au fost mai mult ocazionale, fără a se compara ediţiile între ele şi fără o structurare de ansamblu a antumelor eminesciene. Or, Nicolae Georgescu cercetează aceste intervenţii nepermise cu toate ediţiile pe masă. Chiar precizează: noi am încercat să reperăm toate aceste schimbări, în toate ediţiile Eminescu, motivând-o pe fiecare în parte în sensul voinţei editorilor, urmărind-o pe fiecare în parte de la ediţie la ediţie, numai astfel, oarecum genetic, considerăm că greşelile plăcute pot fi îndreptate din text.
Cum spuneam, cartea d-lui Nicolae Georgescu a reclamat un efort pe care doar un colectiv ar fi putut optimiza ideea urmărită, adică identificarea tuturor modificărilor aduse textului eminescian iniţial. Îl felicităm pe autor pentru această ispravă de excepţie şi-o propunem spre lectură tuturor celor interesaţi de Eminescu.
În loc de concluzii. Pentru volumul de muncă imens reclamat de această realizare, pentru efortul imens depus de autor, această carte ar trebui să se bucure de o anumită recunoaştere. Nu ştiu care instituţie ar putea s-o nominalizeze pentru o premiere – poate Academia Română (editoarea cărţii), poate Uniunea Scriitorilor, dar ar fi nedrept să nu se bucure de recunoaşterile meritate, vorba Eminescului, cu asupra de măsură. //
