Pe aceeași temă
Care este poziţionarea la care poate aspira un intelectual critic, în primele zile de după decembrie 1989? Cum se poate transcrie, moderat şi lucid, un discurs asupra literaturii şi criticii literare, în contextul unei lumi ce pare să–şi fi suspendat / abandonat vocaţia lecturii, sedusă fiind de spectacolul istoriei în mers? Şi care este graniţa ce poate fi trasată între autonomia literaturii, pe de o parte, şi spaţiul politic, pe de altă parte? Şi, nu în cele din urmă, cum se poate reimagina o tradiţie a libertăţii, pornind de la achiziţiile unor decenii comuniste?
Toate aceste întrebări sunt cele ce definesc scrisul intelectual şi politic al lui Nicolae Manolescu în anii de după revoluţie. Le-a fost dat textelor acestuia, publicate ca editoriale în România literară, să devină autentice cutii de rezonanţă în care poate fi regăsit un spirit al epocii în care au fost scrise. Editorialele lui Nicolae Manolescu relevă calităţile rare şi pregnante ale unui prozator de idei – ele vorbesc despre ezitările unei societăţi şi stabilesc, fără a avea aerul doctoral al unei prelegeri academice, paradigma în interiorul căreia viitorul poate fi edificat. Departe de a fi supuse unei presiuni a efemerului, textele-editorial confirmă că această provocare a istoriei modifică, în adâncime, scrisul lui Nicolae Manolescu însuşi. Definirea „angajării“ este fundamentală în această ordine de idei, cu atât mai mult cu cât aceşti primi ani postrevoluţionari sunt dominaţi de fantasma politico- ideologică a „apolitismului“.
Căci un nou turn de fildeş ar fi chemat să îi adăpostească, acum, în cheie castaliană, pe cei care se ocupă de jocul literaturii: nimic din zgomotul lumii nu ar pătrunde în această citadelă ce refuză intruziunea maculantă a politicului. Preţul care se cere plătit de aceşti noi mandarini este tăcerea şi complicitatea – un alt nume pentru castrarea critică şi cedarea în faţa puterii. Totul,în numele purităţii spiritului şi al libertăţii literaturii. Tranzacţia dintre creator şi autoritate este formulată, în orizontul anilor 1990, în termeni ce evocă însuşi contractul fondator al regimurilor comuniste.
Director al României literare în acest interval ce propune primele războaie culturale majore, Nicolae Manolescu articulează cu sagacitate un proiect ideologic care îşi are rădăcinile în moştenirea junimisto-lovinesciană. Referinţele la umbrele ilustre ale celor doi trimite către intenţia de a reconstitui, în contra unui val al uitării şi vulgarităţii, scheletul tradiţiei. Critica literară se deschide, în cazul lui Nicolae Manolescu, spre discursul ideologic şi duce mai departe gestul fondator al celor ce îl premerg. Este vorba, în acest punct, de o evoluţie naturală, în măsura în care însăşi critica literară de dinainte de 1989 putea fi privită ca un text de graniţă, în limitele căruia ideile subminau canonul partinic şi imaginau o versiune alternativă de discurs. Ca şi romanul, critica era condamnată să îşi extindă domeniul, prin colonizarea unor teritorii pe care oficialitatea comunistă le aneantizase. Politica, sociologia, istoria ideilor sunt tot atâtea filoane pe care textele critice ale lui Nicolae Manolescu, ca repere paradigmatice ale unui întreg gen, le conţineau în dicţiunea lor.
De aici, ca şi în cazul altor critici şi intelectuali (Alexandru George este unul dintre aceştia), o naturală tendinţă de a extinde potenţialul de semnificare al discursului critic asupra ideilor şi societăţii. Gestul junimisto-lovinescian revine în actualitate: soluţia segregării intelectualului într-o sferă izolată ermetic de politică este refuzată. Argumentul, atunci ca şi acum, este dat de o viziune a vaselor comunicante: obiectul literar este parte dintr-un context pe care nici o analiză autentică nu îl poate pune între paranteze. Relectura lui E. Lovinescu este simbolică, căci ea relevă maniera în care această ultimă generaţie postmaioresciană, de care ţine Nicolae Manolescu însuşi, se înscrie în naraţiunea intelectuală postbelică.
Afirmarea semnificaţiei ideologice a programului lovinescian, elogiul vitalităţii critice a „revizuirilor“, celebrarea moderaţiei ca temelie a unui program de regenerare public sunt tot atâtea mărci de identitate ale acestei promoţii postmaioresciene.
Continuitatea cu această direcţie ţine de o logică a mecanicii ideilor. Ipotezele de pornire ale fondatorilor modelează conduita celor de astăzi: încercarea de a da o definiţie europeană şi echilibrată identităţii naţionale duce mai departe o luptă de ariergardă junimistă şi lovinesciană. Simptomatic, evocarea scrisorii Cercului Literar de la Sibiu către E. Lovinescu serveşte ca o punte ce uneşte, dincolo de cezura istoriei, fragmentele unui val postmaiorescian postbelic. Tăgăduirea etnicismului anunţă, în cheie profetică, campaniile pe care le va duce Nicolae Manolescu însuşi împotriva protocronismului. Amprenta indelebilă a lovinescianismului este de regăsit în această opoziţie ireductibilă faţă de rătăcire şi fanatism.
Din această perspectivă genealogică, „criticele“ postdecembriste ale lui Nicolae Manolescu sunt piese privilegiate în acest proces de configurare a unei tradiţii a moderaţiei militante în spaţiul public autohton. Republicate în volum, ele păstrează aceeaşi forţă ce le definea în momentul apariţiei: riguroase, tăioase, sobre şi ironice, textele lui Nicolae Manolescu sunt confesiunea unui spirit pentru care noţiunea de „angajare publică“ decurge, firesc, din asumarea unor ipoteze de pornire intelectuală. „Clericul“ trădează, sugerează Nicolae Manolescu, doar în situaţia în care refuză să rostească un adevăr ce poate mântui cetatea: în linia unui Havel, discursul de după 1989 al lui Nicolae Manolescu reabilitează echilibrul şi rezerva critică ca antidot, ce previne înşelătoarea înregimentare „apolitică“.
În acest context, anatomia „regimului Iliescu“este o probă de virtuozitate a extraordinarului prozator de idei care este Nicolae Manolescu.
Complicităţile, ambiguităţile sunt puse în pagină cu ironie şi minuţie: mentalul primului preşedinte este analizat sub semnul unei sinteze bovarice de paternalism politic şi stalinism naţional. „Restauraţia“ încetează a mai fi o abstracţiune: carierele de acum ale lui Mihai Ungheanu, Paul Everac, Nicolae Dan Fruntelată, Adrian Păunescu sunt cât se poate de precise indicii documentare al unei intenţii prezidenţiale de a citi „reconcilierea“ ca fiind o politică a amneziei societale.
Textele scrise în paginile României literare rămân autopotretul intelectual al celui care este vârful de lance al generaţiei postmaiorescieme postbelice. Continuitatea cu linia ilustră a libertăţii este expusă, iar tradiţia antecomunistă alimentează vigoarea critică şi explică logica angajării publice. Examinat retrospectiv, legatul ideologic al lui Nicolae Manolescu se confundă cu acest argument persuasiv şi colorat etic în favoarea moderaţiei şi spiritului critic. //
// Nicolae Manolescu
// Decalogul criticii literare,
ediţie îngrijită de
Al. Cistelecan
// Editura Aula,
Braşov, 2005
// Nicolae Manolescu
// Cum Citim,
ediţie îngrijită de
Al. Cistelecan
// Editura Aula,
Braşov, 2006
