Pe aceeași temă
Mă bucură opera complexă care crește la noi în jurul numelui lui Nicolae Steinhardt. Avem, alături de sau împreună cu monumentala serie de la Polirom de ”Opere complete” (încă incompletă, dar cu peste 20 de titluri în piață), (deja numeroase) eseuri, studii, uneori chiar tomuri (mai mici sau mai mari) despre opera acestuia, despre omul care a fost, despre magnetica și luminoasa sa personalitate, despre una dintre cele mai sclipitorare și mai polivalente minți ale culturii de la noi din ultimul secol; nu în ultimul rând, despre o persoană care a lăsat, prin operă, dar și prin exemplul personal, o extraordinată mărturie despre ce înseamnă, în adânc, a fi credincios.
De numai câteva săptămâni, iată, avem (alte) două cărți. Una – o biografie romanțată pe care o datorăm Laviniei Bălulescu și pe care, întrucât în ce mă privește, fiind doar în mijlocul (plăcutului) proces de lectură, mă limitez numai la o o semnala ca atare, scurtissim. Cartea – ”Steinhardt. Bughi mambo rag” – (ne) vine de la Polirom, în ambițioasa serie (și unica, totodată, pe piața noastră editorială) de ”biografii romanțate.
A doua e o carte caldă, cu un duh bun, tonic și, totodată, o declarație vibrantă a unei nedezmințite prietenii – volumul doamnei Veronica Pavel Lerner, ”N. Steinhardt în care spui că nu crezi...” (publicat la editura Vatra Veche).
Structura cărții doamnei Pavel Lerner e memorabilă, prin simplitatea și limpezimea sa. Sunt 12 momente de stop-cadru pe care Veronica Pavel Lerner (ni) le propune odată cu acest volum - unul în care, centrală, regală aș spune chiar, e figura lui Nicolae Steinhardt. Cele 12 decupaje acoperă intervalele câte unei luni dintr-un an întreg – ele au și fost ”rostogolite”, ca atare, lună de lună, în revista ”Vatra Veche”. Nu în ultimul rând: aceste ”tablouri” sunt publicate într-un an rotund – în 2019 s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Nicolae Steinhardt. Cel care a murit în 30 martie 1989 la Baia Mare – ”n-a mai apucat revoluția din 1989, a murit cu câteva luni mai devreme. Noi însă, cei care l-am cunoscut și iubit, trăim în sfârșit dreptatea care i se face acum prin reeditarea operelor scrise de și despre această marcantă personalitate a culturii și religiei creștine din România” (Veronica Pavel Lerner).
Cred că, inclusiv pentru a marca una dintre diferențele specifice ale acestui volum, este important de menționat care sunt coordonatele poziției din care vorbește (scrie – pentru un plus de rigoare) doamna Pavel Lerner în această carte. Domnia sa e, desigur, o mare admiratoare și o foarte bună cunoscătoare a operei ”monahului de la Rohia”, dar este cu mult mai mult decât atât. Veronica Pavel Lerner a fost și o prietenă de cursă lungă - prin afinitățile elective și prin relațiile de familie - cu ”Nicu” Steinhardt. Mai mult decât atât: Doru Pavel, tatăl acesteia (același cu tatăl lui Toma Pavel, rafinatul hermeneut și teoretician al literaturii, cu o impresionantă carieră internațioanală), de altfel, este cel care l-a apărat pe Nicolae Steinhardt la infamul procesul politic regizat de puterea comunistă, la finele căruia a urmat arestul despre care e vorba, atât de des, în ”Jurnalul fericirii” pentru ”monahul de la Rohia”.
Veronica Pavel Lerner e, direct, pentru Nicolae Steinhardt, ”Cântăreața”; când acesta le vorbește altor amici despre doamna Pavel Lerner, domnia sa e ”sora lui Toma”; altfel – și în cu totul altfel de registre – apare, în raport cu N.Steinhardt Veronica Pavel Lerner în dosarele de la Securitate. Unul dintre capitolele cărții se oprește, in extenso, asupra modalităților în care ”organele statului” urmăreau mediile în care mergea de obicei Steinhardt. Mai multe dintre paginile – chiar dintre capitolele cărții, în fond – sunt glose și foarte interesante puneri în context personale în marginea unei prețioase corespondențe între Virgil Ierunca și Nicolae Steinhart. ”Dumnezeul în care spui că nu crezi” adună 250 de scrisori între cei doi, pe-a lungul a 15 ani; ele sunt, revizitate de la distanța câtorva decenii, o formă aparte de a regăsi un prieten mai mare și, deopotrivă, un fel de ”oglindă” în care Veronica Pavel Lerner se regășește: în raport, în relație cu un om lângă care, mărturia e a autoarei, ”simțean doar harul lui aparte, de neuitat. A fost unul dintre oamenii aleși care, literalmente, ”sfințesc locul””.
Bogată, fără ostentație – ”paleta” tematică care ni se deschide odată cu aceast volum este foarte generoasă, fie direct, fie prin sugestie și direcție -, onestă, nu de puține ori emoționantă (doamna Pavel Lerner vorbește în mai multe rânduri despre firescul, despre eleganța, despre politețea și despre deschiderea formidabile ale prietenului său mai mare și, de asemenea, spune că încă e surprinsă să afle, la decenii bune după ce acesta se va fi petrecut, cât de dens și de sistematic era răul regimului care crescuse din jurul lui N. Steinhardt), cartea de față e, parafrazez o formulă cu care se încheie volumul și care trimite la limba de lemn a Securității, nu doar o ”lucrare literară cu conținut corespunzător”, ci și o generoasă lucrare afectivă. Cu conținut corespunzător, desigur.
