Noapte buna, dialog

1. Redeschiderea in ultimul timp a "dosarului Noica" in asociere cu cel al Scolii de la Paltinis - dezbatere in sine extrem de utila si de importanta pentru intelegerea felului in care a "functionat" intelectualul român sub regimul comunist - s-a dovedit a fi, cu putine exceptii, un esec al analizei si al competentei in disputa de idei. In schimb, s-au revarsat deja tone de adrenalina si tensiunea din mica lume intelectuala a crescut brusc. Cred ca motivele acestui esec sunt doua: mai intai lipsa unei metode care sa permita evaluarea rolului social si mai ales etic al unui sistem si al unei scoli filozofice, independent de fluctuatiile umorale si ideologice ale unui moment sau al altuia. In al doilea rand, discutia a fost viciata tocmai de invazia antipatiilor si a simpatiilor, crescute mai ales in ultimii ani si care nu au nimic de-a face cu adevarul. S-a manifestat prea adesea "obligatia" de a reactiona vehement, daca nu chiar injurios, ca printr-un reflex conditionat pavlovian, la luarile de pozitie ale celor din "tabara adversa". Rezultatul a fost, de regula, o reactie simetrica, la fel de isterica, la fel de "pavloviana" si care, fireste, nu a facut sa avanseze discutia.

Disparitia nuantelor

2. Un exemplu bun pentru ceea ce sustin este articolul dlui Cristian Badilita, Noapte buna, Constantin Noica din 22/nr.717/2003, care raspunde unui articol al lui Gheorghe Grigurcu din Convorbiri literare, 10/2003, Cazul Noica (reluat in 22/718/2003). Faptul ca C. Badilita este indignat sincer pe unii dintre detractorii lui Noica&Co. - mi se pare, pana la un punct, normal. Articolul dlui Gh. Grigurcu, profund patimas, merge atat de departe incat il acuza pe Noica direct de "proceausism". Interogatia formulata candva de Z.Ornea (Noica - un guru al ceausismului) si reluata ca titlu de capitol de Mircea Martin (la care acesta raspunde negativ), devine afirmatie plata la Gh. Grigurcu. Aplicand in mod complet fals standardul de actiune politica de azi perioadei de dinainte de 1989, d-l Grigurcu vede in Scoala de la Paltinis "o supapa ingaduita, una dintre cele mai convenabile", ceea ce este nu numai o teribila nedreptate, dar si o dovada de cecitate istorica. Fireste, intr-un sens, totul se petrecea pe atunci "cu voie de la politie", inclusiv aparitia tuturor revistelor literare la care colabora si Gh. Grigurcu. De asemenea, in acelasi sens, toate cartile si articolele care au aparut in acea perioada, indiferent de continut, inclusiv cele ale d-lui Grigurcu, "au colaborat"! Dar in alt sens, au existat diferente extrem de mari intre ele si tocmai notarea acestora este fundamentala. Una dintre marile erori care se fac atunci cand se vorbeste despre perioada comunismului ceausist (si nu numai) este aceea de a se trata totul in bloc, fara perceperea considerabilelor diferente, a nuantelor esentiale: in fapt, partidul nu reusea sa controleze decit partial campul cultural, asa cum nu putea sa controleze decat partial campul economic (economia subterana inflorea de pe atunci.) De la distanta, peisajul parea cenusiu-uniform: dar din apropiere - nuantele deveneau fundamentale.

Existau mereu anumite spatii de libertate pentru care se lupta din greu; cenzura era practicata inegal si arbitrar, iar o negociere cu ea se arata uneori posibila. Toti cei care scriam si publicam eram cumva "colaboratori", dar a ignora gradul si nivelul "colaborarii" presupune ori ignoranta, ori rea-credinta. Nu trebuie acordata nici un fel de "dispensa speciala magului de la Paltinis" (cum se plange d-l Grigurcu ca ar pretinde G. Liiceanu), dar trebuie recunoscute diferentele: a-i alinia pe toti scriitorii in mod egal la "colaborationism" - Sadoveanu, Arghezi, Calinescu, Noica, etc. - nu e catusi de putin productiv. Momentele istorice, cat si destule alte circumstante difera: de pilda, opera fundamentala a primilor trei a fost scrisa inainte de regimul comunist, in timp ce opera fundamentala a lui Noica s-a scris in timpul aceluia. Primii au laudat pe fata regimul (nu puteau face altfel, daca voiau sa fie "recuperati"), in vreme ce cel de-al doilea era la inchisoare, iar apoi n-a scris nici un rand in care sa-l elogieze pe Ceausescu, chiar daca unele dintre textele sale au fost apte sa fie utilizate de "protocronisti".

Apoi e inadmisibil sa se discute o situatie din trecut presupunand ca actorii ar fi trebuit sa stie ce urma sa se intample mai tirziu pe scena istoriei. E adevarat, de pilda, ca Noica a incercat sa-l convinga pe Eliade sa vina in România si sa infiinteze un institut de orientalistica. (A renuntat ulterior.) A fost o greseala de "colaborationist"? In perspectiva de azi - a celor care stim acum ca regimul mai avea numai cativa ani de trait - poate ca da. Dar atunci, imensa majoritate a intelectualilor români, ca si a kremlinologilor occidentali considerau sistemul comunist peren si, in aceasta situatie invitatia putea trece drept o "strategie de supravietuire culturala". D-l Grigurcu scrie azi ca atunci eram "la spartul targului"! Dar noi, bietii ignoranti, lipsiti de prestiinta criticului, ne temeam sa nu fim "in toiul targului"!

Pe de-alta parte, Scoala de la Paltinis nu a avut nici un fel de "tangente" cu ideologia ceausista "distorsionata in directie nationalista", asa cum scrie fara sa clipeasca d-l Grigurcu. (Asa cum ea n-a avut nici o legatura nici cu legionarismul al carui adept fusese, candva, C. Noica.) Daca ar fi fost asa, cum s-ar explica enormul succes public al Jurnalului de la Paltinis al lui Gabriel Liiceanu? De ce toata lumea - chiar cei care au criticat in epoca Scoala, precum Al. Paleologu sau N.Steinhardt - au recunoscut acolo descrierea unui spatiu al libertatii spiritului, al dialogului autentic si al prieteniei intelectuale - valori profund dispretuite de regim? Sa credem ca "tangentele" cu ideologia partidului au facut din acest mic volum un bestseller, in mai mare masura decat mai toate romanele si textele critice scrise in epoca? Sau cumva tocmai asta e problema nerostita care nu-l lasa in pace pe d-l Grigurcu: de ce au avut atata succes filozofii (Noica, Liiceanu) si nu criticii literari? Sau mai exact: de ce au devenit tocmai ei utilizabili pe post de "guru" (ori de "magi")? Suspectez, asadar, ca vechi resentimente si nu o judecata senina au determinat acrimonia d-lui Grigurcu.

Cine decide ce este important de discutat?

3. La asa un articol, un raspuns pe masura, la fel de pasional si nedrept - cel al d-lui Cristian Badilita. El uimeste prin tonul persiflant cu care isi trateaza adversarii, dar rabufnind de o nespusa incantare fata de sine: "meseria mi-am invatat-o in Occident, cartile mi le scriu in Occident pe urmele modelelelor citate adineaori (Eminescu, Eliade, Noica, Steinhardt)." Autoritate indiscutabila, prin urmare, in fata careia ni se sugereaza sa ne plecam fruntile! In schimb, adversarii care traiesc in România sunt somati sa-si tempereze "puritanismul justitiar" - adica sa pastreze o tacere deferenta, deoarece sunt profund impuri: ei au ales sa traiasca "in tara guvernarii comuniste". Numai el, Cristian Badilita, "purul", "necompromisul" ar avea dreptul sa se supere pe presupusul "colaborationism" al lui Noica, pentru ca refuza sa traiasca si sa voteze "intr-o tara a puterii nelegitime". "Dar cei care au ales resemnarea si compromisul, colaborationismul pasiv de astazi, cei care traiesc in România neocomunista nu au dreptul sa-l incolteasca nici macar pe Sadoveanu." Din nou judecati globale, tratarea in bloc a unei realitati atat de diferentiate! Oricum, rezulta ca d-nii Grigurcu, Marino &Co. nu au nici macar dreptul de a vorbi, de vreme ce traiesc si voteaza in România! O singura problema - minora desigur: de ce oare pateticul domn Badilita publica cu indarjire cartile si traducerile pe care le scrie acolo departe, in Occident, tocmai in România, la importante edituri românesti, adica exact in locul nefericit unde domneste "o putere nelegitima, neocomunista", si unde traiesc cei care "au ales colaborationismul pasiv"? De ce nu le publica in Occident? Sa fi fost ele dintru inceput destinate publicului intelectual românesc, acela care "a ales resemnarea si compromisul"?

Cat despre argumentele propriu-zise, ele mi se par puerile. Nu poti sa-l disculpi de Noica de acuzatia de "colaborationism", asa cum nu poti sa-l disculpi pe Eliade de acuzatia de legionarism, numai intrebind: "si ce-i nou in asta"? Este ridicola teza ca, de vreme ce "oricine cunoaste biografiile lui Noica si Eliade", redeschiderea dosarelor lor reprezinta un act inutil si rauvoitor. In primul rind, multi oameni nu cunosc atatea lucruri importante; de aceea se scriu carti, articole, studii, pentru a-i informa. Nu putem toti fi specialisti in toate. Mihail Sebastian chiar a fost o sursa importanta de informatii despre antisemitismul lui Eliade, cu atat mai mult cu cat ii era prieten. Apoi, a trimite pe toata lumea, si nu doar pe cei citiva cercetatori specializati care nu au nevoie de indemn, "in arhivele unei bibioteci serioase" nu se poate restrange numai la cazul Noica sau Eliade. De ce n-am face la fel cand vrem sa intelegem, de pilda, dosarele comunismului, politica Vaticanului, meandrele Revolutiei Franceze, si in general, intreaga istorie?

Cristian Badilita, nemultumit ca anumite "teze" (adevarate ori false, nu are aici importanta) sunt publicate in articole si carti, pare sa privilegieze un fel de comunicare ezoterica: ca sa aflam cum stau lucrurile, el ne cere sa intram "in legatura directa cu un discipol al filozofului", cu un "fiu spiritual" al acestuia, deoarece "fiul spiritual" ar fi cel mai credibil in a explica cum a fost cu "colaborationismul". Fara sa-si dea probabil seama, C. Badilita confirma pe adversarii Scolii de la Paltinis care sustin ca Noica a fost un fel de "guru" profund antimodern. Nimeni nu poate contesta valoarea unor marturii personale, dar a refuza sa le discuti, sa le supui criticii este inacceptabil si actul il discrediteaza nevoit chiar pe Noica, pe care discutia libera si critica nu l-a deranjat niciodata. Ceea ce pare sa doreasca, de fapt, Cristian Badilita este sa nu se discute public deloc despre anumite subiecte delicate, pe considerentul ca nu sunt "probleme cu adevarat importante". Dar cum se poate stabili daca sau nu sunt importante, daca nu sunt discutate?

...Nu mai continui. Oricum, in raport cu felul isteric in care se dezbate acum, in anul de gratie 2003, textele candva adunate de Gabriel Liiceanu in Epistolar - unele elogioase, altele critice la adresa lui Noica si a Scolii de la Paltinis - imi par a furniza modele de controversa intelectuala solida si autentica. Si cand te gandesti ca pe atunci domnea epoca "colaborationismului"!
Noapte buna, dialog!