Pe aceeași temă
Să vrei să stai într-un picior pe apă nu se poate, iar să decretezi un traseu de ieșire din labirint e ca și cum ai livra un puzzle cu tot cu schema de rezolvare. Atâta lucru știe azi oricine deschide o carte de Livius Ciocârlie. Autorul a picurat treptat în cititori doza potrivită de coagulant literar. Azi, formula lui eseistică e absorbită natural, are aproape compoziție amniotică, trofică, hrănește simultan celula inteligenței, a moralei și a plăcerii estetice. Rezultatul este că o formulă eseistică de uz personal, inventată acum câteva decenii de un autor care s-a declarat mereu în impas, s-a suprapus în timp perfect peste ADN-ul cititorului de azi. Livius Ciocârlie a devenit foarte citibil, foarte citabil și greu comentabil, dacă nu treci peste sentimentul că forțezi uși deschise.
Mi-a fost întotdeauna greu să scriu despre cărțile sale, în ciuda stării de bine care mă preia de îndată ce îl citesc. În mod cu totul nerațional, mai deunăzi mi s-a părut că am găsit problema: își blochează deliberat comentatorii. Prin fragmentarismul bine strunit, captivant și înșelător, spune cam tot ce își iau ei elan să spună. (Prea le știe pe toate – cum i-ar plăcea, probabil, să se „alinte“).
Noului jurnal, Urmare și sfârșit, îi pune un motto din Montherlant: „Nimic, în critica literară, nu mi se pare mai greu de făcut decât un articol despre o carte alcătuită din asemenea (...) reflecții discontinue, heteroclite și, adeseori, contradictorii, care au fost scrise în răstimpul mai multor ani și fără nicio idee preconcepută“. Mai poți să zici ceva?
LIVIUS CIOCÂRLIE - Urmare și sfârșit |
Zice chiar autorul: „Sunt supărat și pe criticii care continuă să scrie nu-l credeți pe cuvânt, nu e el așa. Ba-s chiar așa. Sunt un cioranian inversat și deviat. Cioran a practicat poetica exagerării bine controlate, eu pe a sincerității oarecum stilizate“. Apoi: „Concluzia e că va trebui să dau un comunicat, un soi de urbi et orbi adresat prietenilor, amicilor și cunoscuților mai mult sau mai puțin: să știe că nu inventez. Frazele le mai înfloresc, dar faptic tot ce scriu e riguros exact. Nici n-aș ști să inventez. Ca atare, când spun că sunt neutilizabil, să mă creadă pe cuvânt“. Și sunt nenumărate.
Am crezut deci, o clipă, că i-am găsit ac de cojoc, că de data asta o să știu cum să-l „apuc“: mă ocup numai și numai de hazul incomparabil al relației lui cu personajul care a devenit, ca autor de jurnal, de mecanismul declanșator. N-a mers, o spusese și pe-asta, Internetul mi-a livrat prompt un interviu făcut acum 13 ani de Marius Chivu (în febr. 2003, revista 22). E un dialog de neratat, de altfel. Din întrebări se revarsă o înduioșătoare buluceală tinerească a reporterului, iar în răspunsuri se pot întrevedea grațioasele gheruțe marca LC și cum le manevrează de fin, coregrafic și inofensiv, la o adică. Am dat acolo peste următorul pasaj: „Mă înveselește mai ales personajul care își spune eu. Sunt chiar mirat că veselia trece, de obicei, neobservată de critici“. Ceva mai sus: „Deznădejde? Existențială și spirituală, desigur, din când în când. (...) Deznădejde literară, nicicând. De obicei, când scriu sunt bine dispus de o ironică autoadmirație, care s-ar putea formula în cuvintele ia uită-te la ăsta, ce-i mai trece prin cap! (...) Deznădăjduit, nu. Ar însemna să mă iau prea în serios. De altfel, buna dispoziție îmi ritmează și existența“.
Cu alte unelte, Mircea Mihăieș, un scriitor crescut la lumina neutră a exigenței profesorului Livius Ciocârlie, stabilise deja punctul de inflexiune undeva pe la începutul anilor ’90, când a surprins metamorfoza la final: „Intelectualul tânăr şi excesiv de serios a fost înlocuit de-un domn distins, dar mult mai dispus să glumească şi să ia în derâdere totul. Probabil că, în această perspectivă, mutarea din conservatoarea, lipsita de umor Timişoară în însuşi centrul levantin al ţării [la București – n.m.] e mai mult decât un accident biografic - e semnul unui destin“. (România literară, 2005)
Urmare și sfârșit continuă și încheie (sau invers?) celelalte cărți din serie. O notă de insistență se aude totuși mai clar, un fel de sumarizare a proiectului ca proiect de sine, soluție la tensiunea inevitabilă dintre a citi și a scrie, a trăi și a fi.
Inelele prin care e trecut firul sunt, în mare, aceleași. Din nou Cioran, cu alt argument al afinităților, pieziș și polifonic. Cioran „și-a ratat ratarea“, nu suporta ideea de biografie, fiindcă, realizându-se ca scriitor, nu s-a mai putut rata ca om. Pretextul discuției sunt lecturi din cărți despre sau cu autorul Schimbării la față...: corespondența cu Wolfgang Kraus, studii mai mult sau mai puțin anodine (Stéphane Barsacq, Nicole Parfait), dar și Ilina Gregori, tratată la altă categorie, totuși amendată pentru reflectorul prea insistent pe ultimii ani ai lui Cioran: „Mă întreb dacă omul ăsta atât de discret și care și-a dorit atât de mult discreție privitoare la viața lui n-a făcut destul pentru noi ca să-l lăsăm să moară în pace“.
Cărți noi („Citesc cărți românești actuale de parcă aș fi ajuns pe un continent străin. O iau pe fiecare pentru sine; contextul – nu-l cunosc“), autori vechi (jurnalul tulburător al Angelei Marinescu). Portrete savant ierarhizate, de la flash-ul amical (Eugen Negrici, „farmazonul Iluziilor literaturii“) la moneda cu față și revers (Florin Mugur: „versul dureros al unui om sensibil, cald și, de frică, dintr-o neliniște ancestrală, redactor necruțător“), de la eticheta fără dubiu (Patapievici „Are o inocență fundamentală – și onestitate pe măsură, cum numai la tata am mai întâlnit. Și tocmai pe el l-au găsit să-l facă albie de porci! Gândirea lui Patapievici construiește. Totul se leagă“) la profilul analitic dozat farmaceutic (Mircea Cărtărescu cel din Zen) până la mini-cronica literară (Liiceanu în cartea-interviu cu Mircea Ivănescu: și-a luat un risc, de a părea „un burghez așezat, bien pensant, conformist, moralizator, în fața unui om cu totul liber, trecut de toate, de bine și de rău“. „A pus toate întrebările, fără să devină voyeur, cu interes real și menținând tot timpul un bun contact.“)
Cine ar încerca o analiză a scalei de contondențe critice ale lui Livius Ciorcârlie (subiect interesant!) nu s-ar putea lipsi nicicum de lupă. Păstrând proporțiile, Urmare și sfârșit parcă a mărit puțin „litera“. Despre Lucian Boia, Occidentul. O interpretare istorică: „Citesc, cu mare interes (...) sedus de felul cum se leagă, cum se succed ideile și simțind totodată cum, pe măsură ce înaintez, le uit“.
Prin chimie secretă, cartea păstrează în cele din urmă o dominantă a notațiilor la zi. Nu însă la nivelul cotidianului voit anodin și atent camuflat autoironic, ci implicat, de-a dreptul în alertă.
Prezentul este agățat de obișnuita reflecție asupra bătrâneții, a morții, dar apasă ferm pe clapa anticomunismului necesar (cum va fi primită de tinerii intelectuali cartea lui Daniel Cristea-Enache cu profesorul Paul Cornea, câtă vreme autobiografia lui Ion Ianoși a fost „primită sărbătorește, însă era una care, până la capăt, «salva» marxismul. Paul Cornea face o excelentă deconstrucție din interior și nu lasă loc de iluzii. Nu un om sau altul a stricat comunismul, sistemul era, din capul locului, nociv“) sau direct deficitar (Nu avem nevoie de un muzeu al comunismului, ci de unul al epocii comuniste. De primul am fi avut nevoie dacă rămâneam numai la epoca Dej. Cu Ceaușescu, ne-am învățat să furăm, leneși, intelectualii „să ne prefacem că nu vedem cât de urât trăim ori chiar să reușim să nu vedem“). Livius Ciocârlie crede că „tinerii noștri luminați“ ar trebui tratați periodic, „o lună pe an“, cu scrisorile Ecaterinei Bălășoiu către Monica Lovinescu, cu gradația tragică de acolo: „Când ai să te întorci...“, „Dacă ai să te întorci...“, „În niciun caz să nu te întorci...“. Prinde bine și un plus Nadejda Mandelștam. Cum altfel, de vreme ce „Televiziunea, cu tot păsăretul ei, a transformat de-a binelea democrația în demagogie. Gândește în locul omului. Îl învață să ignore cauza, limitându-se la efect“.
Ideea hazului am pierdut-o pe drum. Oricum ai întoarce-o, titlul Urmare și sfârșit cade greu, mai ales că dublul final e legat de imaginea oglinzii sparte dintr-un roman al Hortensiei Papadat-Bengescu (nu se mai vede nimic din sine în cioburi, urmează condamnarea la realitatea înconjurătoare) și de o strofă shakespeariano-slavă din Maiakovski (cum ți-a mers obștescul sfârșit? Binișor, binișor...).
Mai sigur mi se pare că Mircea Mihăieș avea dreptate scriind: „E posibil ca masca actuală a domnului Livius Ciocârlie să nu fie decât o identitate de parcurs“.