Noua Hedda Gabler

Aurore Fattier face parte din a doua categorie și, deși la a doua încercare de adaptare a unui text clasic (în 2018 a actualizat Othello de William Shakespeare), Hedda - variantă contemporană după Hedda Gabler de Henrik Ibsen este o propunere scenică care a impresionat deja exigenta lume artistică pariziană. În luna mai a anului trecut, spectacolul s-a jucat (12 mai-9 iunie) la Teatrul Odéon–Théâtre de l’Europe, sala Berthier. Pentru necunoscători, Odéon-ul francez este o instituție de spectacol cu o istorie de aproape 250 de ani, dintre care ultimii 40 i-au fasonat cu adevărat o identitate aparte - aceea de creuzet și intersecție a creației teatrale europene, cu misiunea clară de a fi activ în regenerarea patrimoniului dramaturgic european. După Paris, spectacolul își continuă periplul internațional căci, creat la Liège, spectacolul are printre coproducători atât Odéon-ul deja menționat mai sus, cât și proiectul teatral european Prospero - Extended Theatre, cofinanțat de programul european Europa Creativă. După două reprezentații săptămâna trecută la Grand Théâtre din Luxemburg, spectacolul va putea fi văzut curând la Teatrul Național din Taiwan.

Aurore Fattier, 44 de ani, are o exigentă și solidă cultură scenică: o diplomă în literatură contemporană (Universitatea Paris X - Nanterre), o diplomă de regie obținută la INSAS (Institut National Supérieur des Arts du Spectacle et des Techniques de Diffusion) din Bruxelles și o variată activitate de actor atât în teatru, cât și în cinema.

Hedda Gabler de Henrik Ibsen este considerat unul dintre cele mai interesante și ofertante roluri dramatice, un echivalent feminin la ceea ce Hamlet este pentru actor. O fiică de general, recent întoarsă din luna de miere, își pune capăt zilelor cu un pistol dintr-un set compus din două piese. Primul pistol fusese deja folosit la un alt suicid - acela al unui bărbat, fost amant, autor pe punctul de a publica o carte revoluționară, dar al cărui manuscris dispare. Hedda este un personaj profund nefericit. Motivele rămân necunoscute spectatorului, care se obișnuiește repede să nu caute să înțeleagă de ce, ci să se plaseze în poziția observatorului privilegiat al unei femei în plină nevroză. Să fie din cauza sarcinii și a dezechilibrelor hormonale? Să fie din cauza unei vieți sexuale nesatisfăcătoare? Acestea sunt puncte de vedere moderne, căci la data la care a fost scrisă și jucată prima dată piesa, Hedda Gabler era percepută ca un antierou; o ființă încărcată cu stări ilogice, care tulbură totul în jur. Dispariția ei violentă trece în primă fază ca o declanșare accidentală de pistol fără consecințe, mulți regizori alegând să elimine momentul descoperirii corpului și să termine spectacolul pe fundalul bubuiturii care nici nu surprinde, dar nici nu alarmează.

Din multe puncte de vedere, textul folosește tehnica pirandelliană (după numele autorului italian Luigi Pirandello, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, care în parte din piesele sale prezintă o aceeași situație din mai multe puncte de vedere, toate corecte la nivel personal, dar care converg într-o cacofonie ce atinge absurdul).

Rescrierea textului aparține colaboratorului de lungă durată Sébastien Monfè, care ocupă poziția de dramaturg (în sensul german al termenului: cel care scrie sau rescrie pentru scenă ceva original sau adaptează o operă deja existentă). Personajul principal al acestei rescrieri este Laure Stijn, regizor de teatru, în floarea vârstei, aflată în ultima săptămână de repetiții cu spectacolul clasic Hedda Gabler. Pe parcursul celor 160 de minute (fără pauză), noua poveste se construiește în jurul obsesiei pentru acest personaj feminin, obsesie care ne aduce în intimitatea Laurei, a doua generație de artiști. Laure a pierdut o soră, Esther, actriță aflată la Geneva pentru un casting exact pentru rolul titular din Hedda Gabler, dispărută în condiții misterioase. Esther era mamă de puțină vreme, căsătorită, pe punctul de a obține rolul carierei. Așa că dispariția misterioasă e explicată de fiecare personaj interesat într-un fel unic: pentru fostul soț, dispariția e o plecare cu altcineva; pentru Laure, este un feminicid nedovedit încă.

Dacă în textul original singurul personaj nevrotic era Hedda însăși, în noua adaptare/actualizare toate personajele par angrenate în situații care le suprasolicită. Laure este sub presiune să termine spectacolul, să aibă timp de fiica surorii decedate, de care se ocupă prin telefon; totodată, trebuie să facă față unei noi realități care o tulbură: autoritățile o contactează să-i spună că au găsit corpul lui Esther pe fundul lacului Léman. Actorii care joacă rolurile principale, siguri de ce trebuie să joace pe scenă, sunt sunt incapabili să găsească repere în viața de zi cu zi. Acești actori care fac față fantomelor din teatru, dar nu și fantomelor din viața de zi cu zi sunt într-o continuă rotație, între cabinele actorilor și scenă, între costumele de epocă și garderoba personală. Monfè se confesează: „Aș fi vrut să scriu un thriller psihologic, care să vireze spre cinemaul horror japonez”.

Noua Hedda Gabler este un decupaj teatralo-cinematografic. Ca într-o oglindă răsturnată, culisele sunt vizibile și prezintă această întrepătrundere între teatru și real, în timp ce scena este vizibilă în dreptunghiul unui ecran plat. În acel ecran plat se derulează cele câteva scene adevărate din piesa de teatru Hedda Gabler; acolo textul este respectat la virgulă. Patru scene din textul original sunt jucate. Alegerea nu poate fi întâmplătoare: sunt scenele care introduc personajele, Hedda, soțul Tesman, mătușa sa Juliana, Løvborg, Thea și judecătorul Brack, și le prezintă în piramida de putere a intrigii. Costumele sunt de epocă, jocul este realist, static, cu accentul pe cuvânt și stare. Starea este captată de ochiul performant al camerei video care transmite live, alternând prim-planuri și gros-planuri. Ecranul devine scena de teatru. Cu cât cunoaștem viața personală a actorilor ce repetă Ibsen, cu atât devin mai greu de delimitat angoasele actorului de angoasele personajului pe care trebuie să-l joace. Aflăm că actrița care o interpretează pe Hedda e însărcinată, iar dacă la început Laure (regizorul) o felicită, cu 24 de ore înainte de premieră e concediată pe motiv că este o actriță mediocră. Laure reia rolul, încercând să-și salveze cariera, dar poate și din disperarea de a da corp unei femei de acum 134 de ani care a știut ce vrea și fie a obținut, fie și l-a procurat singură.

Pasiunile amoroase sau de conjunctură condimentează luările de poziție ale actorilor care discută pasional despre teatru și artă. E aproape obscen de auzit discuții academice despre teatru, dublate de șantaje sau presiuni sexuale din gura acelorași personaje.

La final, spectatorul rămâne cu multe întrebări. Nimic nu este rezolvat, totul rămâne în aer. Singura certitudine este faptul că premiera are loc și, se pare, cu succes. Se aude puternic împușcătura, ca o explozie care neliniștește, căci fiecare personaj ar fi avut motive să se răzbune pe un altul.

Spectacolul este un discurs despre femeie și poziția ei în societatea modernă, contradicțiile cu care e confruntată în viața de zi cu zi și lucrurile pe care le poate gera. Rescrierea textului și montarea sa sunt inteligente și moderne, adăugând la renumele piesei de teatru de la care pornește.

Un gest incomod și inoportun la aplauze. Actrița care interpreta rolul Laurei a ieșit purtând pe umeri un keffiyeh - baticul palestinian în alb și negru. Nu cred că l-a avut pe umeri la primele două ieșiri în scenă. Personal am observat doar la a treia serie de aplauze. Am urmărit atentă, privind în jur, dar nimeni nu pare să fi observat gestul. Persoana de lângă mine, pe care am întrebat-o dacă a observat keffiyeh-ul, m-a privit cu suspiciune.

Când un spectacol se termină, au dreptul actorii să ne aducă brutal la realitate? Cât de tare este afectat mesajul unui spectacol inovant când la final un actor își oferă, fără ca cineva să-l fi întrebat, părerea despre cine are dreptate într-un conflict armat?

Aplauzele au continuat. Nu cred să mai fi observat cineva acea bucată de material. După aproape trei ore de spectacol, chiar și cei mai pasionați de teatru încep să se gândească la cină, la drumul înapoi spre casă. Acel keffiyeh care a primit aplauze la scenă deschisă... Nu așa aș fi vrut să se termine seara mea la teatru! //