Noua sinceritate literara

Tare greu i-a fost literaturii romane sa ajunga la romanul Ioanei Bradea, la titlul lui atat de violent provocator* (el insusi o sofisticata, obraznica suprapunere de sensuri si conotatii, cata vreme la dictionar desemneaza un obiect: pipa, lulea)! Si cand te gandesti ca, o data ajunsa aici, literatura nici macar nu se poate odihni. Inainte e cale lunga. Cartea tinerei prozatoare a facut un salt disperat, prin care a reusit sa corecteze caznitul si - pana acum - tristul efort de deblocare a tabuurilor limbajului literar. Saltul e bun facut, dar directetea unor asemenea carti crispeaza inca (si aceasta consemnare va evita citatele in extenso) si lasa deoparte destui cititori de calitate, pe care numai curiozitatea ii va putea aduce catre Bagau. Mai mult decat alti autori care au pus umarul in aceeasi directie (de la Radu Aldulescu si Nora Iuga la Cecilia Stefanescu, Ruxandra Cesereanu sau Ioana Baetica), Ioana Bradea convinge prin coerenta inteligenta a lumii descrise. Ceea ce ingrijoreaza, in schimb, e aerul de imens orgasm stilistic al cartii, care, in mod logic, anunta o fiziologica odihna a talentului. Va fi asa sau nu, ramane de vazut. Riscurile debutantului! Pana mai ieri, doar traducatorii aveau prilejul sa constate ca limbii romane literare ii lipseste pur si simplu un palier: al erotismului, al sexualitatii direct exprimate, pentru care intrebuinteaza un numar prea mic de cuvinte, conotate exclusiv vulgar si care boicoteaza instantaneu orice efect literar, cu exceptia celui facil, de bruscare a cititorului. Un studiu asupra literaturii erotice scrise in limba romana in secolul XX ar da rezultate uimitoare. In absenta limbajului adecvat, realitatile unei morale mai degraba laxe si fecundate de instinctul duplicitatii au generat o intreaga stilistica a eschivelor, a eufemismului si metaforizarii, cand nu una a sintaxei si a constructiei narative propriu-zise. Nici "traditia" Povestii povestilor, nici insurgentele avangardiste (gen Geo Bogza), nici procesele vexatiunii publice, intentate lui Mircea Eliade, si nici frustetile cu iz de glie stramoseasca ale lui Gib. Mihaescu n-au reusit sa schimbe mare lucru. Pana la Groapa lui Eugen Barbu n-a fost mult de mers, iar de aici incolo s-a asternut, zdravana, betonata alee bine maturata a falsului puritanism comunist, care a exilat totul in zona refularilor. Psihologismul si falsa cerebralitate au invadat astfel spatiul literar disponibilizat, daruindu-ne, in jurul anilor '70 si cu sprijinul dezinteresat al noului roman francez, cea mai indigesta felie din proza romaneasca. E simplu de inteles, in asemenea conditii (care merita o privire mult mai staruitoare), de ce recuperarea senzualitatii, si ulterior a sexualitatii, la nivelul limbajului literar a functionat aproape ca o obsesie dupa '89. Mai fiecare scriitor a pus, constient sau nu, cate o pietricica la edificiul firav al noii expresivitati literare. Scriitorii consacrati nu si-au mai reprimat libertatile de limbaj (Stefan Agopian cu Fric este un bun exemplu recent), cei noi au gasit rapid modalitatea de a atrage atentia, refuzand sa mai ambaleze realitatea exterioara si interioara. Contestata si laudata in aceeasi masura, noua sinceritate literara oripileaza si atrage deopotriva.

Exercitii de dezinhibare

La inceput, a fost marea graba de a retipari cu tot cu pasajele licentioase scoase de cenzura carti aparute in traducere inainte de '89 (Llosa, Fowles si James Clavell sunt exemple induiosatoare de ce putea insemna in urma cu 15 ani gustul libertatii!). A urmat ofensiva autorilor de mana a treia - categoria Corneliu Leu -, apoi a initiativelor comerciale gen Prostitutia (greu de egalat efectul de penibil al acelei publicatii!). E limpede insa ca insistenta vulgarizare a tonului adoptat de televiziuni pe la sfarsitul deceniului zece a facut sa cada multe reticente si a avut, in mod paradoxal, partea ei buna: l-a ajutat pe amatorul de carte sa faca distinctia intre vulgaritatea publica ("obscenitatea publica", spune Andrei Plesu) si dezinhibarea literaturii. Ioana Bradea este probabil singura din plutonul tinerilor scriitori ce experimenteaza debutonarea limbajului care nu pune dorinta de a epata inaintea nevoii de a scrie. Transcriind literar o experienta personala, aceea de angajata a unui hot-line, ea descarca o imensa povara psihologica, pe care probabil ca, altminteri, cu greu ar fi putut-o metaboliza. Numeroasele cronici despre carte (dintre care cea mai entuziasta si mai atenta este pana acum cea semnata in august de Adriana Bittel, in Romania literara) ma dispenseaza de a mai rezuma romanul, insa insist: situatia literara creata e una de zile mari, de unde si temerea ca o a doua de aceeasi intensitate ii va fi greu autoarei sa gaseasca intr-o singura viata. In Bagau colcaie o umanitate extrem de vie, de agresiva prin nevoile ei imediate. Andreea, personajul-narator, traieste aproape sufocata intre dejectiile virtuale ale vietilor de la capatul firului de telefon. Ambianta e agravata de densitatea hormonala: cateva tinere femei care isi castiga existenta stand de vorba cu amatorii de sex la distanta palavragesc nonstop, isi imprumuta generos experienta, se ajuta una pe alta sa iasa din situatiile abjecte in care le aduc uneori interlocutorii. Palmuiesc verbal tot felul de neterminati, leagana singuratatile celor nimeriti mai mult din intamplare pe fir, flirteaza din plictiseala. In rest, vorbesc despre barbatii lor adevarati ("fato, al meu e asa de dulciiic! Stii cat de frumos s-a rugat de mine saptamana trecuta?"), despre greutati, nimicuri, satisfactii trupesti, vise si visuri ("poate le scoate cineva in cale un tip cu bani care sa le astepte si pe ele seara la zece cu masina in fata firmei, cand ies din tura"). Zumzetul vorbirii lor decoltate, de femei de treaba, e aproape tot timpul in pagina. Daca-i adaugam si irezistibilele scrisori primite de la clienti, vom avea peisajul complet al unei lumi de decompensari suprapuse, in care imbecilitatea e cea mai mica dintre nenorociri. Conversatiile nocturne reconstituite de Ioana Bradea sunt naucitoare. Aici e punctul tare al cartii, pentru ca veridicitatea si puterea de impact ale acestor pagini sunt greu de egalat si par platite cu topirea pana la urma voluntara in aceasta magma umana irespirabila. Barbatii cu care se vorbeste in Bagau sunt portrete tari, realizate in cateva tuse, uneori doar din gafaieli, pauze ori didascalii, alteori pur si simplu din voce (Ionas e probabil cel mai bine conturat). Sunt de doua feluri: cei duri si cei in cautare de mama. As zice ca a doua categorie e chiar mai numeroasa in "sociologia" Ioanei Bradea. Pentru Andreea din carte, virulenta propriului limbaj e singura arma. Postura de lucru ii acapareaza personalitatea, nu se mai desprinde la sfarsitul orelor de program, nu mai poate fi lepadata ("mie-mi spui? te pocnesc unii cu cate-o poveste si te capiaza ore intregi / pana cand te trezesti absolut din greseala absorbita inauntrul lor, ca o ventuza, ca o caracatita iti sug sangele poporului si ti se napustesc noaptea in minte si rad tot ce gasesc pe-acolo..."). Tot restul ramane subsecvent acestei realitati, din care eroina nu poate evada decat la o anume temperatura a mintii (daca se poate, si a trupului) vecina cu delirul. Abia acolo poate incepe reveria, acolo se consuma propria biografie, constand intr-o relatie echivoca cu unicul frate, plus o poveste de dragoste neimpartasita, intinsa la infinit prin martirizarea memoriei febrile a putinelor ore de intimitate. Pe acest teritoriu, totul emana o puritate deloc liliala si o nefericire acceptata senin. In final, cartea lasa cel mai autentic gust de cenusa, care te urmareste. O lume murdara, maculanta din lene, otravita din indolenta, disperata din neputinta, se ridica dintre asternuturile jegoase ale prezentului si ne spune, extrem de brutal, unde suntem de fapt. Iti raman in minte, citind Bagau, detalii absolut anodine, pe care scriitura Ioanei Bradea le investeste cu participare de naufragiat: filtrul de cafea din camera convorbirilor pe hot-line, mocheta saracacioasa, mirosul insistent al cafelei (care pluteste in fiecare pagina: "... oricum cafeaua de dimineata si mai ales asta bauta pe scaunul de langa geam, in bucatarie, tre' sa fie neaparat tare cat un lichid vascos care lasa dungi subtiri pe dinauntrul canii, nu tre' sa-ti arda limba, nu tre' sa fie nici calaie nici fierbinte, tre' sa iei doar cana in mana cu un gest distrat intamplator o ridici si o apropii de buze si atunci iei in gura o dusca zdravana si dinauntru rasare surpriza de gust amarui si toti dintii iti pica unul cate unul inecati de valul cafeniu si cand o asezi la loc se clatina lichidul incercuit si cateva picaturi tasnesc in afara si se preling pe feliile de grapefruit rece, scos adineauri din frigider fiindca de o vreme incoace nici nu concep cafeaua fara grapefruit..."), blugii - un veritabil personaj in Bagau, imbracati sau dezbracati in ritualuri narcisiace -, scaunul incomod pe care stau fetele noaptea, ascultand ororile nefericitilor de la capatul firului. Aceste cateva indicii de decor reverbereaza in tot romanul si recompun discret viata de inchiriat a majoritatii tinerilor anului 2000. Andreea nu-si plange de mila niciodata, decat in raspar. Nici colegele ei de hot-line n-o fac, ci prefera terapia de grup a barfelilor intime: drame casnice, vieti duble, traite cu nonsalanta aproape imbecila, ambitii respectabile aliniate cu depravari de duzina.

Despre cocotarsi

In ciudatul roman al Ioanei Bradea exista doua pasaje "din alt film", ca sa spunem asa: unul este o amintire mostenita la mana a doua, din familie, despre un bunic taran, din coasta lui Moromete; a doua vine tot de la tara si tot la mana a doua, o scena memorata ca un poem: "... pe mine una trotuarele astea ude ma scot din minti, eeei, si abia acum se trezeste lumea la viata, abia acuma se cracana de ziua, cum spunea tata si iarna cand ningea spunea ca uite, ninge barbosul cu amandoua mainile si atunci imediat iti imaginai ca deasupra blocului de-adevaratelea sta un barbos la panda cu pumnii stransi si plini de fulgi de zapada si erau alea niste vremuri... de nu te-ntreba nimeni nimica, te luai si te porneai pe dealuri sau prin paduri aiurea cu ideile tale si tot plimbandu-te asa era imposibil sa n-o nimeresti la un moment dat pe fetita aia din satul lui, poate o colega de clasa de care el era indragostit in secret da' care statea pe-un deal cu curu' in grau umed si rece, grau din ala care trebuia sa incolteasca imediat-imediat cu fetita cu tot si ea statea acolo uitata de ma-sa si de Dumnezeu, ca o sculptura, pe cuvantu' meu - se invarteau berzele pe deasupra satului si fata se uita la ele cu capu' pe spate, se legana in fata si-n spate si striga din toate puterile tu, Lisafeeeta! Hai sa vezi cocotaaarsii!? tu Lisafetaaa!". Strigatul ciudat, cu ecou, trecut in carte cam ca o slabiciune imposibil de reprimat, ca o amintire-talisman. Scena in sine e o lentila prin care se vad bine zonele vulnerabile de sub armura. E lesne de vazut ca Bagau e un imens poem deghizat si, daca materia acestei carti n-ar coagula atat de bine situatii si personaje, ar trebui sa ne punem problema daca avem de-a face cu o prozatoare si nu cu o poeta in postura alternativa. In ciuda premiselor, Bagau e o carte pe care feminismul n-ar putea-o recupera. E in ea atata mila pentru femei si barbati deopotriva, incat nu mai e loc pentru nici o ideologie. Ioana Bradea nu judeca lumea despre care scrie, nu o detesta. Energia personajului-narator se consuma pur si simplu in incrancenarea de a trai asa, de a nu astepta nimic, dar absolut nimic!, de la ceilalti. Un elogiu in raspar al integralitatii - nu si al integritatii - fiintei.

*Ioana Bradea, Bagau, Editura EST, 2004, 277 pag.