Pe aceeași temă
Prozatorul Cătălin Pavel pur și simplu nu merge spre plutonul nevrotic al generației lui, ci decolează calm în direcția unde vede cer clar. Își scrie și el literatura prin „auto-excavare“, dar ceea ce recuperează nu ține nici de auto-, nici de ego-ficțiune.
Cătălin Pavel e unul dintre acei scriitori care dau titluri căutate, neobișnuite. Un volum de versuri se intitulează (frumos, ce-i drept) Tulburarea la ființele vii. În proză, a debutat cu romanul Aproape a șaptea parte a lumii (dacă nu-l citești ca pe un vers, îți tot vine să scoți primul cuvânt din titlu), iar cel mai recent se cheamă și mai și: Nicio clipă Portasar, întrucât înțelesul titlului nu e deloc ceea ce cauți/găsești între coperți.
Desigur, titlul nu e criteriu după care să judeci o operă, dar nici amănunt cu totul tăcut. În cazul lui Cătălin Pavel, pare să fie o semnalizare timpurie și precaută că avem de a face cu un scriitor elaborat, că a venit înspre literatură mai târziu, în speță, după o carieră științifică. Este arheolog și trebuie să fi ținut să se știe asta. În legătură cu proza, în orice caz. E deci la îndemână să-i aplicăm vulgata referitoare la arheologie.
Te-ai aștepta la o pistă falsă, dar uite că funcționează. Face parte din proiect. Tot ce scrie ca prozator este minuțios „balizat“. Citind ești ghidat discret (și dacă ai răbdare) printre fragmente, astfel încât să le parcurgi în ordinea corectă, să le poți îmbina marginile zdrențuite la întâmplare. Din când în când, ai dreptul la popasuri mai lungi, ca să contempli ce ai reușit să asamblezi și, undeva spre două treimi ale cărții, deja bănuiești întregul.
Aici este și limita „metodei“ noului prozator: deși vie, cărnoasă și încărcată de omenesc, prozei lui Cătălin Pavel îi lipsește suspansul. De ce? Răspunsul este și el previzibil: un arheolog știe întotdeauna ce a găsit, ce asamblează. Ca să se mute cu totul în rolul prozatorului, ar trebui să-și pună în scenă ficțiunile, să le anime cu mijloace scenaristice, în felul în care realizatorii documentarelor de gen transformă cercetări anoste, de zeci și zeci de ani, în aventuri pasionante pentru marele public. Sau, și mai bine, ar putea să renunțe cu totul la schema narativă a reconstituirii de tip arheologic și să plonjeze cu curaj în poveste. E util să ne amintim de romanul de debut al lui Filip Florian, Degete mici, în care săpăturile arheologice apăreau la propriu, ca artificiu romanesc, nu ca metodă, și astfel permiteau o corectă gradație a suspansului.
Deocamdată, Nicio clipă Portasar încă merită să urmăm traseul propus de autor. E o poveste frumoasă și resemnată despre prietenie, dragoste și incomunicare, despre boală și bătrânețe, viață și moarte, prin care personajele trec cu tot cu vârstele lor. Cioburile vieților sunt culese unul câte unul de mai mulți „cercetători“, din praful și dezordinea propriei memorii. Doi sunt deja bătrâni, dezordinea le este deci familiară, se descurcă în ea. Al treilea e adolescent și autist. Pentru el dezordinea e un pericol fatal, care trebuie stăpânit cu orice preț. Mai pun mâna pe unelte și vreo două personaje feminine, așa că nimic nu e lăsat să se piardă. Sunt trei sute de pagini care, la final, ar putea fi repovestite fluent, cu plăcere, ba ar putea fi și rescrise clasic și tot ar rezista.
Dincolo de orice, Cătălin Pavel e un foarte bun portretist. Voinea și Kub sunt două personaje tari. Doi bărbați care au făcut împreună un ciudat final de război în Tatra. Pacea i-a prins izolați în munți, cu țicnelile lor de băieți citiți, înrolați voluntar la spartul târgului. Nicio clipă Portasar nu-i arată în mod expres nici tineri, nici bătrâni, ci ei înșiși, dinăuntrul lor, cu o pricepere remarcabilă care îți amintește fără să vrei de pregnanța unor din pagini cu Vica Delcă, din Dimineață pierdută, romanul Gabrielei Adameșteanu.
Voinea e un mascul aparent banal, locuit de stupoarea în fața ininteligibilului din firea femeii. Pagini întregi expun natura tensiunilor dintre el și soția lui, Otilia, oameni tineri, închiși în trăsăturile exacerbate ale genului lor, aflați în permanent decalaj de dispoziție afectivă, ce mai, un dezastru repovestit cu umor (vezi la pagina 10 scena comportamentului în oglindă al soților ieșiți la restaurant). Numai că Voinea e și un savant care se ignoră. A studiat fizica nucleară și, înainte de război, tocmai fusese cooptat într-un grup de cercetare la Paris, unde studia „densitatea lagrangiană relativă produsă de câmpul unei particule de spin - 1 asociat unui câmp cu masă m asociat unui câmp ce se propagă cu viteza luminii într-un spațiu-timp Minkowski“.
După război, revine în România, unde războiul lui incert (erou? dezertor? simplu veteran?) îl lasă pe tușă, angajat banal prin diverse slujbe mai mult sau mai puțin intelectuale. Placid și terre-à-terre, omul are țâșniri neașteptate din decor. Pleacă subit în Cehoslovacia să-și regăsească iubirea de numai o lună din război, deși nu era de mult căsătorit și avea un copil mic. Reîntâlnirea cu Mnușka (unul dintre episoadele cele mai palide din carte, scris căznit, după rețetă banală) nu schimbă nimic, dar lansează pe orbită un „obiect“ foarte special, care va ateriza în anii ’70 în casa de văduv neglijent a bărbatului: un nepot de nici trei ani, vorbitor de cehă și repede diagnosticat cu autism, în varianta aceea foarte frustrantă numită Asperger (inteligență peste medie, uneori la pragul genialității).
Romanul lui Lucas a atras cel mai mult atenția comentatorilor de până acum. E într-adevăr remarcabil efortul prozatorului de a reconstrui verosimil lumea „antifonată“ a băiatului. Stă bine, și cu mai mult aplomb livresc, alături de Caiet de desen, romanul lui Adrian Chivu (2008) pe o temă asemănătoare, dar cred că nu e și cea mai izbutită parte din Nicio clipă Portasar. Aproximarea în metaforă a lumii ininteligibile a băiatului nu e solubilă în proză, rămâne atârnată de poezie. Dacă s-ar fi mulțumit doar să-l plaseze în cadru, fără artificii poetice, Lucas ar fi fost un extraordinar raisonneur implicit.
Cătălin Pavel pare foate atașat de personajul Kub (pe numele adevărat Ladislau Kuberna), aventurierul acum octogenar cu care împărțise Voinea, în 1945, nesfârșite sticle de tărie găsite prin hambarele golite de război („O bufniță cântă fără să pună suflet, apoi începu să-și curețe blana. Să dormi într-o casă părăsită înseamnă să furi și somnul celor alungați de-acolo.“). În anii ’80, Kub „era încă înalt, dar slab, inevitabil caraghios, ca un cocostârc, ridicol, foarte bătrân, zburlit“. Spre deosebire de Voinea, care optase pentru o existență mediocră, amicul bătuse lumea largă. Fugise în Italia în 1948, apoi fusese niște ani angajatul Agip în Nicaragua (!). Portretul lui lărgit e de zile mari, de la descrierea cuibului de burlac din mahalaua Zgraon („în spate avea o grădină de legume în care dormea vara. În loc de ușă, agățase o prelată de mașină și zicea că trăiește huis clos. Mai avea un șopron pentru scule în care intrase iedera prin toți pereții, ridicând frumușel câte o scândură (...) O cameră specială era dedicată bidoanelor, «în caz de ceva»“), la scena caragialescă a primei vizite în casa proaspeților soți Voinea și Otilia, până la dialogul de un umor imens cu medicul de pe salvare care-i transportă prietenul la spital.
Pe Cătălin Pavel îl atestă ca romancier și felul în care își leagă între ele personajele, tehnica după care le introduce în scenă sau le lasă în culise.
Otilia e deja moartă în timpul lui Lucas, dar foarte vie în flash-urile de memorie ale lui Voinea, scufundări repetate, minuțioase, aproape tehnice, din dorința de a înțelege pur și simplu ce nu a mers. La fel de vie este Otilia, dar altfel, în amintirile fiicei ei, al cărei portret slujește de diagnostic implicit pentru „vina“ lui Voinea: bărbat pur și simplu, incapabil să rezoneze la diagrama sensibilității feminine. La 14 ani, Aida se îndrăgostește de Kub, excentricul prieten al tatălui ei, în căutarea tatălui ideal pe care nu-l găsise în Voinea. Spre Kub se îndreaptă, ulterior, și expedițiile panicate ale lui Lucas (care de regulă nu ieșea singur din casă, fiind sociopat) atunci când bunicul pățește ceva: mai întâi face un atac cerebral, apoi, după un timp între convalescență și agonie, moare. Doar în Predică despre căderea Romei de Jérôme Ferrari am mai găsit pagini la fel de tulburătoare ca acestea în care Lucas stabilește de unul singur, în gând, cum trebuie organizată ceremonia funerară a bunicului (și anume, așa cum prevede tratatul lui Ammianus, ghidul-fetiș de care băiatul nu se desparte niciodată). O altă scenă puternică și lipsită de orice filtru livresc e cea în care bătrânul Kub spală cu gesturi de o antică noblețe trupul mort al lui Voinea.
Lumea din Nicio clipă Portasar e plină de fracturi. Multe, mari sau mărunte, macerante. Dar rămâne permanent luminoasă și împăcată. Și nu doar în utopia autistă a lui Lucas. Prozatorul Cătălin Pavel pur și simplu nu merge spre plutonul nevrotic al generației lui, ci decolează calm în direcția unde vede cer clar. Își scrie și el literatura prin „auto-excavare“, dar ceea ce recuperează nu ține nici de auto- nici de ego-ficțiune. Poate fi etalat în plin soare. Tot ce a fost trăit, și bun și rău, devine inevitabil praf. Praf de viață.
Ca să ne întoarcem la titlul sibilinic: Nicio clipă Portasar ar putea fi o alegere polemică, o figură a distanței implacabile dintre realitate și lumea de substituție pe care o secretă mintea lui Lucas. „Nu e retardat. Mintea lui e pliată altfel“ – îl apără Voinea. Însă tare m-aș bucura să-l citesc din nou pe acest prozator într-o altă etapă a lui, mai liberă de aparențele stilistice.