Nuielusa de alun

Un an literar sarac 1975, anul debutului Gabrielei Adamesteanu cu Drumul egal al fiecarei zile*. Un singur roman mare - Lumea in doua zile, al lui G. Balaita - si doua mediocre, dar care aveau sa starneasca furtuni literare: Incognito de Eugen Barbu si Delirul I de Marin Preda. In rest, un Ivasiuc (Iluminari), un Radu Petrescu (O singura viata), un Tudor Topa (Intoarcerea scriitorului) si multe alte titluri de umplutura. Debutul Gabrielei Adamesteanu n-a trecut deloc neobservat, dar nici nu si-a taiat de la inceput “partie”. S-a facut remarcat mai ales pentru ca peisajul literar punea la un loc formule tatonante, clintite din fagasul lor firesc de primele simptome ale “strangerii surubului” ideologic, dar si pentru ca tehnicile romanesti venite dinspre spatiul francez se altoiau greoi in romaneste si incepusera deja sa usuce vana epica autohtona. Ce mai era cat de cat viu se vestejea in mareea lesioasa de carti cu activisti si problemele lor de constiinta. Peste 4-5 ani, nu aveau sa mai iasa in fata decat cei cu pozitie politica solida (buni sau rai ca scriitori), cei capabili sa primeasca tacit ausweiss-ul de a fi mai mult sau mai putin ei insisi in scris, sau cei care, prin auto-efasare, reuseau sa devina atat de marginali, incat sa se strecoare prin ochiurile tot mai dese ale plasei cenzurii.
Debutul Gabrielei Adamesteanu prinde de la bun inceput auzul criticii literare. Nicolae Manolescu (“o analiza rece, aproape cruda, o obiectivitate, as zice, medicala: fara sa fie poetizant, romanul nu e nici sumbru ori amar, ci pur si simplu exact si meticulos in observatie. Se cuvine semnalata concizia: lipsit de povestire, laconic, alcatuit din scurte scene, intr-un montaj inteligent...”), Mircea Iorgulescu (“o aglomerare a detaliilor aparent nesemnificative, receptate cu lacomia dureroasa si compensatorie a sensibilitatii; circumstantele sunt parasite in favoarea individualitatii, iar cronica ambitios justificata a unui timp este inlocuita prin observarea si analiza unei intimitati”), Lucian Raicu consemneaza prompt - iar detaliatul tabel cronologic si prefata semnate de Sanda Cordos, ce insotesc aceasta a patra editie, ne trimit competent la textele respective.
Recitit azi, Drumul egal al fiecarei zile pare sa fie din categoria cartilor care nu au ce pierde in timp. Nimic nu dateaza. Nici stilistic, nici istoric. Detaliile ce tin de epoca si care, in mod firesc, ar ramane inteligibile doar celor care prin varsta nu sunt prea departe de ea, sunt pozitionate in fundal, aparate de uzura prin simpla lor subordonare fata de psihologismul narcisiac al personajului central. Scriitura se salveaza prin simplitatea inatacabila, prin ingeniozitatea naturala, lipsita de orice preocupare vizibila de tehnica literara. Ca in cele mai bune texte ale sale de mai tarziu (romanul Dimineata pierduta si exceptionala schita Dialog din volumul Vara-primavara), scriitura e cautata cum isi cauta apa fagasul sau cum fantanarul cauta locul potrivit. Atat si nimic mai mult. O carte nascuta, nu facuta, cum se spune. Ori de cate ori a procedat asa, Gabriela Adamesteanu a produs literatura de raftul intai. Din pacate, exceptia confirma regula: Intalnirea, aparut ca roman in 2003, e poate singura carte scrisa fara nuielusa de alun si, de aceea, si singurul rateu. De fapt, daca e sa fim cinstiti, mai degraba o carte fara noroc, puternic deservita de concurenta celorlalte ale autoarei.
Cum cartile au soarta lor, Drumul egal... e, dimpotriva, o carte de mai multe ori norocoasa. Mai intai, pentru ca a nimerit chiar de la debut sunetul propriu al autoarei. Apoi, pentru ca enormul succes al Diminetii pierdute s-a rasfrant implicit si asupra primei carti si, a treia oara, pentru ca, retiparita in varianta definitiva la treizeci de ani de la prima publicare, gaseste ambianta literara potrivita. Ultima conjunctura favorabila se compune din concurenta deja calma a doua mari tendinte: una, experientialista si iconoclasta, a tinerilor debutati dupa anul 2000, cealalta, privilegiind nu atat atitudinea, cat literatura, fictiunea, sound-ul. In ambele - intimitatea, autocentrismul sunt valori supreme. Aproape toate titlurile care au atras atentia in ultimii ani (de la Cezar-Paul Badescu la Ioana Bradea si de la Ion Manolescu la Veronica A. Cara) vorbesc despre adolescenta ca despre o re-geneza. Subiectivizarea fortata a realitatii functioneaza la noii prozatori ca o incercare disperata de re-construire a lumii, de smulgere a ei din alunecarea spre dezagregare ireversibila. Intr-un asemenea context, o carte despre anii autoformarii prinde instantaneu radacini.
G. Adamesteanu revine deci cu unul dintre cele mai frumoase romane ale adolescentei feminine. Letitia Branea, eroina cartii din Drumul egal..., nu este doar unul din cele mai bune personaje din literatura postbelica, ci si autoportretul interior al autoarei, cizelat pana la detalii de psihanaliza. Acest pattern psihologic va evolua pe scara varstelor in celelalte carti ale scriitoarei (in Drumul egal al fiecarei zile mai ales), in contrabalans cu acaparatoarea Vica Delca, veritabil personaj “de compozitie”, care-si trage si ea autenticitatea frapanta tot din exceptionala autocunoastere a autoarei. As risca sa spun ca nici unele din textele ne-literare ale acestei prozatoare (articolele, eseurile, interviurile) nu egaleaza siguranta cu care nuvelele si romanele ei cele mai bune nimeresc si exploateaza stratul fertil al complicatei sale personalitati. Prozatoare innascuta, autoarea Diminetii pierdute nu are motive sa evolueze, ci mai degraba are probleme sa se regaseasca. O face de fiecare data printr-un efort de scufundare in sine, greu de mobilizat si intotdeauna cu risc major.
Ca titlu, Drumul egal al fiecarei zile e unul dintre cele mai bune din literatura romana. Perfect adecvat cartii si ritmului ei interior, el rezuma, dupa lectura, amestecul indefinibil de simt al prezentului (partial obnubilat) si de luciditate (extrema). Lumea anilor ‘50-‘60, in care Letitia Branea este eleva intr-un oras de provincie si apoi studenta la Bucuresti se reconstituie ca proiectata pe un ecran. Aparatul de proiectie este psihismul eroinei, dominat de hipersensibilitate si un soi de autism sceptic si in acelasi timp atragator. Claustrarea e obiectiva (o copilarie petrecuta intr-o singura camera, alaturi de o mama opacizata de suferinte si de un unchi retractil si marcat de spaima esecului social; camera inchiriata cu tot cu sicanele proprietarilor), dar mai ales subiectiva: Letitia nu are incredere in calitatile ei, se autoexclude (“atenta sa-mi sincronizez rasul si zambetele cu ale celorlalti”), isi trage permanent obloanele, sesizand obsesiv tot ce o deosebeste de ceilalti (“dosarul” prost, cu un tata in puscarie, saracia fara solutie, defetismul - “mie n-o sa mi se intample niciodata ceva deosebit”). Reconstituit, portretul e o suma de trasaturi cu semnul minus, constientizate de Letitia mai ales in contact cu ceilalti, probabil inobservabile in ochii lor grabiti. Absenta, dezordonata, uituca si lipsita de energia tipic feminina a autopunerii in valoare, Letitia e o singuratica incurabila. Primul curtezan ii starneste in cel mai scurt timp plictiseala. Primului amant ii cedeaza ca si cum ar indeplini pur si simplu un sacrificiu sau macar un destin (“Alaturi era trupul meu pe care as fi vrut sa-l uit, o coaja naclaita si rusinoasa”).
Sensibilitatea acutizata pana la starea de voma (ceva din Repulsia lui Polanski, filmul cu Catherine Deneuve, cumva contemporan cartii Gabrielei Adamesteanu, poate fi un termen de referinta, tinand de aerul epocii) se echilibreaza insa in roman cu trairea calm-resemnata a detaliilor. Privatiunile marunte (coada la gaz), filmul minutios al gesturilor casnice (mama gatind, vizita neanuntata a unui unchi vesel si respirand bunastarea altei lumi), ritualurile anotimpurilor (scosul plapumilor groase, apoi varatul lor la loc in dulapuri sase luni mai tarziu), ceasurile de singuratate voluptuoasa ale fetitei exasperate de prezenta apasatoare a adultilor, stop-cadrele pe ceilalti - parul in dezordine al mamei, mersul ingreunat al unchiului bolnav, o inmormantare in vecini, scandalurile perechii tinere a proprietarilor. Apoi, celalalt continent, al traiului in caminul studentesc, cu promiscuitatea lui senzual-mizera, cu dramele feminitatii incipiente, traite prin instinctul si demnitatea speciei deopotriva (intre obsesia maritisului si puterea de a indura suferinta). O lume vie, palpitand dureros si exterior in acelasi timp, indurata ca o penitenta de la sine inteleasa (strigatul Letitiei, la primele semne ale pubertatii: “Nu vreau sa ma fac femeie ca voi”; in aceeasi ordine de idei: nunta Martei, in care rudele vor sa joace camasa miresei - bacanala trista, langa ambalajul unei tinereti saracacioase si fara rost).
Dincolo de revelatia ca Drumul egal al fiecarei zile e o carte foarte frumoasa, ce e cu adevarat uimitor e cat de bine se regaseste in fibra ei tot ceea ce astazi stim despre Gabriela Adamesteanu. Un singur debut din literatura pe care inca o numim contemporana mai pastreaza atat de viguroasa aceasta legatura cu trunchiul operei viitoare: cel al lui Marin Preda.

* Gabriela Adamesteanu, Drumul egal al fiecarei zile, Editura Institutului Cultural Roman, 2005, 264 pag.