Pe aceeași temă
Titlul celei mai recente cărți a Sabinei Fati, Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time (Humanitas, 2017), apelează un intertext cultural, invocând discret renumitul roman al lui Jules Verne, Ocolul pământului în 80 de zile. Cifra cu pricina apărea și în volumul anterior, Singură pe drumul mătăsii (Humanitas, 2015,) în subtitlu, 80 de zile, 15.000 de kilometri. Un prim aspect care decurge de aici ține de un pariu dificil pentru care stă emblematic contractul viatic al victorianului Phileas Fogg, însoțit de infatigabilul francez Passepartout, și anume, acordul aventurii cu punctualitatea sub forma unui hazard controlat. Se află aici o dimensiune a spiritului occidental de a controla teritoriul prin intermediul unui ceasornic, acel ceasornic pe care-l reprezintă progresul industrial, capacitatea de predicție a mersului trenurilor, și care încearcă să înscrie aventura pe un traseu controlat. Însă majoritatea teritoriilor pe care le traversează Sabina Fati posedă orice altceva în afară de ordine. Sunt teritorii neliniștite, mișcătoare, teritorii ale unor acalmii temporare între două furtuni devastatoare, stând într-un necontenit balans, în imponderabilitate. La rândul lui, traseul apare fracturat, cu sinuozități dictate de apariția unor frontiere noi, inexistente pe hartă, dar care delimitează zone de conflict, teritoriile bântuite de violență, societăți în derivă. Spre exemplu, pentru a ajunge de la Mariuopol, oraș devenit ultimul bastion ucrainean în fața expansiunii rusești, la Rostov pe Don, de care o despart 150 de kilometri, Sabina Fati trebuie să facă un ocol de 1.000 de kilometri, pe la Harkov, pentru că zona dintre cele două localități e una de conflict, un no man’s land.
Pe de altă parte, această circumambulațiune convoacă istoria unei lumi care înconjoară Marea Neagră, o civilizație a mării, mai precis, locul geometric unde „lumile“ s-au întâlnit, fie în conflict, fie într-un dialog intermitent, îmblânzit de comerțul care l-a ocazionat. Istoria Mării Negre este una de tip conglomerat, intersectând destinal și politic venețieni, genovezi, greci, bizantini, englezi, francezi, germani, ruși, ucraineni, cazaci, evrei, turci, tătari, georgieni, moldoveni, români etc., pentru a nu intra în istoria triburilor răzlețite venite din stepa asiatică, amestecate până la indistinct în marele malaxor al istoriei. Sabina Fati a readus la suprafață istoria locului, una a unor tensiuni vechi, fiecare cu moștenirea ei. Aici ar fi apărut, preia autoarea o sugestie, de pe vremea lui Mithridates, celebrul clivaj dintre Occident și Orient, amplificat de secole de dispută a supremației asupra mării și fixat ideologic de fractura dintre Vestul capitalist și Estul comunist, așa cum a rezultat el în urma celui de-al Doilea Război Mondial.
Abhazia și Osetia de Sud, cele două state fantomă, așa-zis independente, controlate de ruși, nu sunt recunoscute la nivel internațional, cetățenii lor trăind în atmosfera de incertitudine și provizorat din teritoriile de ocupație. În Peninsula Crimeea, partea recent ocupată a Ucrainei, Rusia practică o tactică de epurare etnică, o teroare lentă și eficace, făcând să dispară peste noapte cetățeni tătari, dublată de o naționalizare mascată, confiscarea bunurilor și ruinarea afacerilor acestora prin intervenția discreționară a instituțiilor statului controlate de ruși. Explorarea acestor teritorii se deschide spre aventură și risc, ambele ingrediente configurează o mică odisee, unde Ulisele modern este o femeie devotată profesiei sale, mânată de curiozitatea care i-a făcut pe europeni să descopere lumea. Autoarea a surprins „la cald“ momentul loviturii de stat eșuate din Turcia, dar și numeroasele clivaje în interiorul societății turcești.
SABINA FATI - Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time |
Cartea Sabinei Fati este rezultatul unui montaj aproape cinematografic al unor temporalități heterogene, cu focalizări diferite, de la aproapele detaliului semnificativ, al decupajului cotidian, al atomului de banalitate la departele configurării tabloului istoric, al reflecției geopolitice, al atmosferei. O carte palimpsest, alternând straturi de istorie, de la cea a primelor porturi-colonii grecești și romane la cea pe care „o scriu“ marile puteri zonale, Imperiul Țarist, Imperiul Otoman, Imperiul Bizantin sau orașele cu vocația hegemonică a comerțului maritim, Genova, Veneția, de la istoria celui de-al Doilea Război Mondial la cea pe care o face Uniunea Sovietică, în dorința sa de expansiune nelimitată, până la istoria recentă a conflictelor înghețate sau active din zona Peninsulei Crimeea. Peste aceste straturi stau cele ale istoriei orale, pe care Sabina Fati o înregistrează nu numai prin contactele stabilite anterior, ci și prin cele ocazionale. Deasupra se așază foița cea mai delicată și mai rafinată, aceea a literaturii, ca formă de dramatizare a istoriei locului, a unui stil de viață, captând un aer al timpului, reflexul mentalitar și toate evanescențele, inefabilele și imponderabilele care configurează viața secretă a unui loc, intimitatea lui cea mai profundă. Toate aceste straturi revendică multipla calificare a autoarei, ca istoric propriu-zis, istoric al ideilor politice - Sabina Fati este absolventă a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, cu un doctorat în istorie -, jurnalist și nu în ultimul rând ca scriitoare educată la școala marii literaturi, de unde și numeroasele referințe livrești folosite ca turnesol pentru înțelegerea actualității politice, a tipului de cultură și civilizație întâlnite. De la Svetlana Aleksievici la Ludmila Ulițkaia, de la Isac Babel la Ilf și Petrov, neocolindu-i însă actualitatea literară, avem reperele menite să fixeze un profil identitar.
Sabina Fati este însă, înainte de toate, un jurnalist al cărui demers o situează alături de un Robet Kaplan, cu recentul său volum În umbra Europei. Două războaie reci și trei decenii de călătorie prin România și dincolo de ea, sau de un Timothy Garton Ash cu The Magic Lantern: The Revolution of 1989 Witnessed in Warsaw, Budapest, Berlin, and Prague. Puncte de vedere dintre cele mai diverse aranjate într-un montaj febril, cu intertitluri captivante, vizează teme esențiale, interogații obsedante, identități rănite, tentativele unor clarificări dureroase peste care strecoară paradoxurile terminale ale unor societăți în derivă, bântuite de spectrele unor neliniști reînviate. Observațiile fulgurante de o extraordinară acuitate ale autoarei în marginea unor episoade sesizate fixează reflexul mentalitar topit în gesticulația cotidiană. Afișând un comportament îndrăgostit, o frumoasă doamnă se desparte de un bărbat înainte de urcarea în tren la Cetatea Albă, un alt bărbat o așteaptă la Odesa și doamna își reia cu naturalețe aerul îndrăgostit, pășind grațios în filmul unei vieți alternative. Scena e vizibilă datorită sensibilității de romancier cu care Sabina Fati e înzestrată: „Lumea ei e duală, ca locul în care trăiește, unde oamenii au învățat că nimic nu e simplu, drept și loial. Unde totul e provizoriu, intermediar și unde fiecare încearcă să-și țeasă propria plasă de salvare“. Ceea ce te face să citești pe nerăsuflate cartea Sabinei Fati mi se pare că vine din capacitatea de a prinde în detaliul relevant tocmai un stil de viață, acest contur idelebil, particular al identității profunde a unui loc. Odesa, orașul între „succes și sinucidere“, cum îl numește istoricul Charles King, este „orașul bancurilor“, altfel perfect organizat de mafia evreiască, totodată orașul imortalizat nu doar de filmul lui Eisenstein, Crucișătorul Potemkin, cu scena pe cât de grandioasă, pe atât de fictivă a masacrului de pe treptele construite de arhitectul italian Boffo, dar și de mafiotul Benia Krig, personajul memorabil al lui Isac Babel, sau de Ostap Bender, personajul emblematic al lui Ilf și Petrov, această combinație remarcabilă dintre un escroc și un visător, proiectând un vis occidental decadent într-un miraj oriental.
Sabina Fati este, în plus, un excelent pictor peisagist de peisaje urbane, unele cu vedere la mare, cartea sa însoțită de fotografii făcute locurilor și oamenilor deopotrivă deschide spre vizual. Nu atât veridicitatea descrierii este captivantă, cât efectul de atmosferă pe care-l împrumută marinelor lui Aivazovski. Descopăr ceva familiar în „aerul“ acestor peisaje: amestecul de mizerie și kitsch, decorul ruinist, dizolvarea lentă, amnezică în modestii provinciale, statuile unor măreții sau fraternizări încărcate de echivoc, nostalgiile picurate de un acordeon, piețele unde se vând artefactele unor apuse glorii imperiale etc. O delectabilă apocalipsă în care plutesc în derivă resturile naufragiilor marilor utopii a făcut parte și din peisajul României postdecembriste. Cartea Sabinei Fati operează fără voie o întoarcere în timp care se insinueză nelămurit din aceste peisaje urbane sau poate că este mult mai mult decât am putea crede ceea ce avem în comun cu aceste popoare, dincolo de marea care ne unește și ne desparte, o sensibilitate formată de experiența efemerității și a eșecului, de frumusețea mării și a intangibilelor ei orizonturi.