Pe aceeași temă
Jocul de fotbal are un ritm de stergere infernal. Toata lumea presupune smerit ca Brazilia 1962 a fost o echipa mare, dar nimeni nu mai stie de ce. Ne-au ramas de atunci doar rezultatele, iar aceste cifre sunt vechi, prea vechi pentru a mai masura ceva astazi. Multa lume a învatat ca Olanda 1974 a fost o lovitura la loteria universala - cu 11 numere exacte -, ca Liverpool 1980 a fost o aratare fara de hac sau ca AC Milan a jucat în 1987 fotbalul ce avea sa intre în vigoare de abia în 1997. Ne aducem aminte cifrele si numele. Le putem recita pe de rost si, daca suntem în stare sa o facem la orice ora din zi si din noapte, devenim impiegati statisticieni, primim salariu de la ziar sau de la televiziune, avem loc rezervat la masa presei si spunem acasa ca suntem ziaristi sportivi (oriunde, dar nu la 22).
Fotbalul e însa un joc complicat, iar jocurile sunt una din cele mai ciudate ocupatii ale omului. Iata de ce memoria numelor si a numerelor ne poate face rost de o legitimatie la masa presei, dar ne lasa închisi pe din afara fotbalului. Istoria fotbalului nu e istoria rezultatelor (asa cum istoria nu e suma datelor istorice). Istoria fotbalului e altceva. E aparitia repetata a frumusetii. Uneori numim aceste aparitii geniu tehnic, alteori talent. Uneori aceste aparitii lasa în urma si rezultate, trofee sau alte forme de confirmare publica. Insa esenta acestor aparitii care definesc istoria fotbalului e profund personala. Cu alte cuvinte, nu rezultatele ne spun ceva despre mersul fotbalului, ci o pasa a lui Cruyff, o deviere a lui Tostao sau o deschidere dictata de Dobrin. Din acest punct de vedere (singurul în stare sa ne spuna ceva despre misterul fotbalului), istoria ultimilor 30 de ani (singura pe care o cunosc în mod direct) arata în felul urmator: o galerie de fotbalisti care lovesc mingea, cu piciorul bineînteles, dar simt si exprima ceva frumos, au adica o "idee" care schimba fulgerator tot ce stim despre fotbal si limitele lui.
Intelegem atunci ca fotbalul e ceva ce nu ne imaginasem înca. Pana la urma e vorba - repet - de modul în care fotbalistii pe care ne-am obisnuit sa îi numim "genii tehnice" lovesc mingea. Acest moment uluitor, aceasta revelatie instantanee seamana, daca nu cumva e totuna, cu fraza care anunta din prima pagina un scriitor mare. In literatura, Caragiale povesteste pataniile grozave ale d-lui Lefter Popescu si intra în subiect povestind cuminte ca: "Era seara; omul sedea la masa cu consoarta sa în salita de intrare, vorbind în ticna despre cum se scumpeste viata din zi în zi, cand, aude o birja oprindu-se-n poarta...". Si e de ajuns. Presimtim ca, odata cu trasura, vin vesti grozave ce vor strica linistea d-lui Lefter. Am aflat deja ca citim un scriitor mare. La sfarsitul povestirii, am auzit cum a fost cu ghinionul lui Lefter la loterie si întelegem cum anume se strecoara destinul în cea mai banala existenta.
Au trecut exact 100 de ani de cand Doua loturi apareau în cuprinsul Momentelor lui Caragiale. Desi timp a fost destul, multa lume nu le-a citit. In schimb, a mers la fotbal. Dar chiar si acolo, pe stadion, unde au parte mai mult cei fara carte, se poate afla cate ceva despre frumusete.
De la maestrii care lovesc mingea cu o întelegere adanca de scriitor sau muzician. De pilda:
Pele loveste mingea cu o nebagare de seama demna de un începator; efortul, unghiul de atac nu se vad, dar mingea se duce ca si cum ar fi absorbit un tratat de mecanica;
din cate tin eu minte, Dirceu n-a fost cine stie ce jucator, dar cine l-a vazut a vazut si un fel de a lovi mingea care nu avea nimic de-a face cu o lovitura corect executata; piciorul lui Dirceu pleca aiurea, cu o stangacie de ageamiu, lovea mingea unde nu trebuie, iar mingea pleca încarcata de confuzie spre tinta, ocolea, urca sau cobora, dar se lamurea brusc si ajungea unde trebuie;
Dumitru lovea mingea scurt si întepat, cu energia zvacnita a unui casier care stampileaza; mingea pleca glont, fara prea mare imaginatie, dar se aseza docil în locul dorit;
Hagi lovea mingea cu o întarziere de neiertat, atunci cand totul parea deja hotarat; mingea primea însa în aceasta ultima clipa un îndemn siret si pleca cu dor de perversiuni spre a se arata acolo unde nu se putea arata: la vinclu sau pe fruntea unui atacant din departari;
Beldeanu era un visator care nu stia atata fotbal cat Balaci, dar lovea mingea mult mai frumos, cu o iscalitura lunga; la el, lovitul mingii dura mult ca un pranz cu 7 feluri. Aurica nu se putea desparti de minge nici cand îi dadea drumul si mingea pleca uitandu-se înapoi, mirata de atata duiosie, dar se ducea ca un caine cuminte la piciorul la care i se poruncise;
în schimb, Cruyff nu lua niciodata masa cu mingea; acest proiect permanent de adolescent nu lovea mingea cu emotie de îndragostit. Generatia Ajax n-a iubit niciodata dragostea de minge. Haan si Neeskens au fost cei mai mari mijlocasi de constructie pe care i-a dat fotbalul, dar amandoi construiau tinand cu umarul schela de atac, nu mangaind mingea. Cruyff si generatia sa au negat jocul cu mingea ca arta intima si au pus în practica anti-stilul, o reteta minimalista, o schita avantata ca o pictura abstracta, calcul avansat de velocitate a proiectilelor. Perfectiunea lor a depasit maiestria artistica distrugand-o si a pus în loc o noua teorie a jocurilor. De aceea nu au fost urmati, iar Reforma Ajax a ramas un soi de fundamentalism imposibil;
Dobrin a fost primul si singurul jucator care m-a facut sa cred ca fotbalul e o forma de creatie si ca gratia nu se învata. Asta, bineînteles, se vedea în felul în care Dobrin lovea mingea. Dobrin avea geniu, adica nu gandea pasele, ci le dicta ca în vis. Cine l-a vazut îsi aduce probabil aminte: Dobrin dadea impresia ca doarme în teren, alergand agale cu ochii pe jumatate închisi. Sunt convins ca somnolenta lui Dobrin era într-adevar o stare semi-lucida, dar si o transa de mare acuitate. Acolo, în acel spatiu "adormit" functiona o geometrie fara legatura cu perceptia comuna. Lovind mingea, Dobrin provoca o absurditate geniala: un obiect fizic (mingea) se comporta în lumea noastra dupa regulile altei lumi. Spun asta pentru ca, de pilda, candva pe la mijlocul anilor '70, pe stadionul Steaua, Dobrin a asezat mingea cu mana pe locul de unde trebuia batuta o lovitura libera, la vreo 25-30 de metri, s-a aplecat sa o potriveasca mai bine, a privit scurt de jos spre poarta, a luat mana de pe minge si a lovit apoi din pendulare, fara elan, direct în vinclu. Miracol? Nu stiu. Si cred ca nici el nu stie.
David Beckham e un jucator destul de neterminat. Nu stie sa deposedeze, nu se poate bizui pe piciorul stang decat daca e sa se sprijine pe el si dispare perioade lungi din joc. Insa Beckham stie sa loveasca mingea. Exceptand "miracolul" Dobrin, nu am mai vazut asemenea maiestrie înfricosatoare de la brazilienii anilor '60 încoace. Beckham nu e un romantic inspirat si nu da niciodata impresia ca se descurca usor în prezenta mingii. Cand loveste mingea, Beckham lucreaza la vedere. Efortul si mestesugul sunt vizibile de la cea mai departata peluza. Orice fundas si orice portar afla din timp ca Beckham se pregateste sa centreze sau sa suteze. De facut se mai poate face ceva doar în cele 2-3 secunde de dinainte. Dupa ce mingea a plecat lovita de Beckham e prea tarziu. Mingea pleaca banal ("Era seara; omul sedea la masa..."). O vreme, mingea se înalta si pare lipsita de orice secret. Credem ca stim totul despre locul si momentul ei în lume ("în salita de intrare"). Nu trece însa mult timp si o adiere abia simtita schimba traiectoria mingii si ne da de gandit, desi suntem înca siguri de banalitatea centrarii ("vorbind în ticna despre cum se scumpeste viata din zi în zi"). Dar e deja prea tarziu. Mingea se încarca de nicaieri cu o rautate vicioasa si se arunca direct spre locul unde au sosit si oaspetii d-lui Lefter ("cand, aude o birja oprindu-se").
In poarta.
P.S. Din cele de mai sus se poate întelege - sper - de ce cred ca fotbalul e un lucru serios, ca spectatorul de fotbal poate citi carti bune fara sa se abata de la pasiunea pentru FC Cutare, iar omul cu carte are ce învata si pe stadion.
