O cameră doar a ta. Despre femei, ficţiune şi alchimia romanului

Andreea Nanu | 28.07.2020

Spectacolul regizoarei Mariana Cămărășan ia forma unei interesante „traversări a aparențelor”, străbătând straturile ce se interpun între realitatea obiectivă și viziunea lumii transfigurate.

Pe aceeași temă

Virginia se află în camera ei. Scrie. De fapt, nu știm dacă reușește să-şi adune gândurile din cauza muzicii zgomotoase care-i tulbură liniștea. Nici nu știm dacă această cameră îi aparține cu adevărat, dacă este doar a ei. O sufragerie de modă veche, în care obiectele îşi poartă elegant patina timpului; o epocă în care întrebarea „poate o femeie să fie scriitor?” părea o obrăznicie, o formă de revoltă. Scrinul, oglinda, lampadarul, fotoliul, etajera cu cărți, masa de șah. Oglinda pe care scrie cu ruj: „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, portretele soţilor Leonard și Virginia, încadrate de Einstein și Shakespeare. Dar și un tablou de Ștefan Câlția, a cărui alegere nu poate fi întâmplătoare, înfățișând în limbajul alegorico-fantastic al artistului călătoria, traversarea. Spectacolul regizoarei Mariana Cămărășan, având-o ca protagonistă pe Adina Suciu în rolul Virginiei Woolf, ia forma unei interesante „traversări a aparențelor”, străbătând, prin travaliul actorului cu sine, dar și al regizoarei cu întrebarea ce i-a inspirat spectacolul, straturile ce se interpun între artist și creație, între realitatea obiectivă și viziunea lumii transfigurate. În ce condiții se naște opera de artă? De ce avem nevoie pentru a putea crea? Chiar dacă reflecțiile Virginiei Woolf se leagă de o problematică asimilată poate prea ușor de discursul feminist emergent în Anglia victoriană, întrebările și răspunsurile ei au o universalitate ce le păstrează în actualitate.

Cu umor și autoironie, presărat cu izbucniri de furie și sarcasm, realist și romantic, candid și crud, monologul interior al Virginiei Woolf ni se descoperă ca unul dintre cele mai interesante dialoguri - cu noi, spectatorii! - despre artă, scopul creației și condițiile care o fac posibilă. Virginia monologhează adresându-ni-se, peste timp, asumând diferite persona, deconstruind abil prejudecățile asociate femeii și statutului ei. Procesul „feminității” și al „feminismului” se petrece la Oxbridge. Un loc inventat, o patrie la fel de neverosimilă ca aceea în care femei ca Virginia Woolf ar fi putut găsi adăpost pentru a-și urma vocația. Virginia devine simbolul genului ei; nu are voie să calce pe iarbă, să intre în bibliotecă ori în capelă decât însoțită de un bărbat sau cu o scrisoare de recomandare. Însăși existența ei socială este condiționată de acești termeni. Femeia are nevoie de recomandare din partea bărbatului pentru a i se da voie să trăiască, să aibă un destin al ei. Dar care este acesta? „Posibilitatea” are calitatea subtilă de a nu putea fi întrevăzută, gândită decât în orizontul libertății.

Virginia se examinează în oglindă, interogându-și propria identitate. A pune sub semnul întrebării nu ar trebui să însemne același lucru cu a pune sub semnul îndoielii. Există interogativitate fecundă, dar şi întrebări dizolvante, ce ne fac să ne pierdem încrederea în propria realitate, în vocaţie. E momentul de criză interioară, în care lumile nu mai comunică și orice posibilitate de dialog se suspendă. Ca în teribila scenă pe care Virginia o „montează” ca într-un decupaj cinematografic: „bărbaţii iau prânzul, femeile iau cina”. Bărbaților li se servesc „calcani și potârnichi”, beau vin, iar femeile mănâncă „biscuiți uscați și beau apă”. Două meniuri de viață la antipozi. Conversația femeilor și a bărbaților: par că discută aceleași lucruri, dar diferența o face „murmurul”, curentul invizibil ce străbate cuvintele, conferindu-le un alt sens. La bărbați predomină exuberanța, la femei, doar o supunere resemnată. „Ce au făcut mamele noastre, de ce nu ne‑au lăsat nici o avere?”, întreabă Virginia. Apoi, face un rechizitoriu al maternității, datorie care consumă timp și resurse, pentru care femeia plătește cu libertatea, cu timpul creativității ei. Ce înseamnă să scrii? Care e valoarea unei cărţi? Virginia alege din biblioteca bine garnisită, arătându-ne cât de superficial alegem noi, acum: „Un volum are nevoie să arate bine, să fie cartonat, celebritatea vine după”. Parcă nimic nu s-a schimbat... Şi nici o cale să ieşi din dilemă, să evadezi din prizonieratul propriului timp: „E atât de târziu. Simt că a venit vremea să lepăd pielea zbârcită a acestei zile, cu toate ale ei. Cu ușile închise ale bibliotecii. Ce rău e să fii încuiat pe dinafară. Dar și pe dinăuntru”. Cum să evadezi fără să-ţi abandonezi misiunea? Virginia găseşte o soluţie ingenioasă, asumând o persona în Mary Patton. Un portret-robot al femeilor din epoca ei, care se întorc acasă, obosite şi singure, întâmpinate doar de sentimentul lui „prea târziu”. Auzim vocea înregistrată a prozatoarei, fluidă, maleabilă, mesajul Virginiei către Leonard străbătând anii, de dincolo de viață, de dincolo de moarte... Cu pantofii și pălăria roșie ornată îndrăzneţ cu pene de struț, Virginia afişează o exuberanță fără sens pentru alții, dar care capătă semnificație odată ce e transferată în relația cu propriul scris. Virginia dăruieşte scrisului ei bucuria de a fi, pagina în aşteptarea cuvintelor e locul libertății greu cucerite. O libertate interioară, esenţială, opusă celei exterioare; deşi camera Virginiei se deschide în afară prin multe ferestre, acestea rămân înşelătoare, oferind o privelişte ce nu trece dincolo de convenţii.

După vizita la Oxbridge, o sumedenie de întrebări: „Ce efect are sărăcia asupra ficțiunii? De ce ai nevoie de o cameră numai a ta? De ce condiții e nevoie pentru a crea? De ce bărbații beau vin și femeile apă? Unde este adevărul?” În cărțile de la British Museum? În lipsa unor răspunsuri limpezi, nici concluzia nu e consolatoare: „Femeia e cel mai dezbătut animal din univers”. Fireşte, în cărţi scrise numai de bărbaţi. Samuel Butler: „Bărbații înțelepți nu spun niciodată ceea ce cred despre femei”. Pope: „Majoritatea femeilor sunt complet lipsite de caracter.” La Bruyère: „Femeile nu sunt ca bărbații”. „Au femeile suflet?”. Unii cred că e „pe jumătate divină”, alții presupun că e „dracul gol”. Goethe le respectă, Mussolini le disprețuiește. Printre vocile legitime se strecoară şi aceea anonimă a unei femei care, paradoxal, în loc să-şi apere genul, îl delegitimează complet: „Să acceptăm cu mult curaj limitările propriului nostru sex. Nimic nu e mai ridicol decât o femeie care scrie o carte”. Totul pare o conspiraţie în care adevărul ne scapă printre degete, pentru care femeia pare obligată să plătească acceptându-şi inferioritatea mentală, morală şi fizică. În aceste condiţii, „Cum ar putea o femeie să aibă geniul lui Shakespeare?”. Virginia răspunde cu infinită ironie: „Dacă le iei bărbaților această vanitate, ar putea muri!”. Revolta ei îmbracă hainele pestrițe ale nebuniei, ale furiei exuberante. Cu sticla de vin pe genunchi, în ecouri de Enescu, singură în fața unei table goale de șah. Partida pare că s-a încheiat înainte de a se fi jucat. O întâmplare fericită face ca persona Virginiei să primească o moştenire generoasă, tocmai în ziua în care femeile primesc dreptul de vot: „Am 500 de lire. Nu mai trebuie să urăsc nici un bărbat. Am trăit marea eliberare. Libertatea de a spune ce-mi place și ce nu, libertatea de a fi”. Şi totuşi, gândul la moarte persistă, e „un parazit care devorează florile de primăvară și ucide inima copacului”.

Mariana Cămărăşan dă o formă dinamică monologului Virginiei, revenind în nuanţe diferite asupra aceloraşi frământări, pe care le adună într-o căutare unică: „Ficțiunea nu cade ca un măr din copac. Ficțiunea e ca o pânză de păianjen, prinsă de viață. Este creația unor oameni care se bucură și suferă, profund legați de viețile lor. (...) Shakespeare a avut privilegiul educației”. Ar fi avut oare şanse egale de izbândă şi o ipotetică soră a lui Shakespeare? Răspunsul nu ne încurajează: să zicem că Shakespeare ar fi avut o soră. N-ar fi avut șanse la educația lui. Deși ar fi visat să scrie - sau poate a făcut-o, ascunsă în pod -, această soră s-ar fi născut într-o epocă în care femeile „se nășteau prizoniere”, pentru care orice evadare era iluzorie. Sentinţa e deja dată: „Nici o femeie n-ar putea să scrie, să facă teatru sau politică – sau poate doar ca un câine dansând pe picioarele din spate!”. Dintr-o astfel de situaţie umilitoare, unica ieşire pare sinuciderea. Pentru această imaginară, marginalizată Judith, „pe care nici o istorie literară n-o amintește”, Virginia mută regina la marginea tablei de șah. „Words, english words”... Vocea Virginiei se amestecă cu ecouri din Beethoven, Simfonia destinului. „Pentru a scrie, o femeie are nevoie de bani și de o cameră doar a ei”. Ce înseamnă să fii scriitor? Virginia ne îndeamnă să ne întoarcem mereu la Shakespeare, în a cărui minte s-au contopit femininul și masculinul, „uniunea contrariilor”, principiul fecund care i-a desăvârșit creația. Scriitorul, ne spune Virginia, are șansa de a trăi în prezența umanității mai mult decât alții. Trebuie să o găsească, să o adune și să o comunice. „Scrieți tot ceea ce vreți să scrieți, așa cum simțiți, e tot ce contează”. Adina Suciu o portretizează cu multă pasiune pe Virginia Woolf, dând „greutate” mesajului ei prin fiecare gest şi inflexiune a vocii. Un one-woman-show prin care respiră arta conversaţiei, invitându-ne să redescoperim afinităţile dintre Carte şi Spirit, atât de necesare lumii noastre însingurate. Spectacolul regizoarei Mariana Cămărăşan rămâne o pledoarie sensibilă şi profundă pentru artişti, pentru memoria culturii ce se construieşte în timp, prin dialog şi solidaritate: „Cărțile au un fel de a se influența una pe cealaltă. Dacă am avea exercițiul libertății și curajul de-a scrie exact ce simțim, am vedea oamenii așa cum sunt. E important să fiți voi înșivă. Scrieți. Și veți putea întrezări răspunsurile la marile voastre întrebări. Ce o să se întâmple? Știu că doar aici și acum sunt eu însămi. Viața merită totul”. //

Adina Suciu în rolul Virginiei Woolf

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22