O carte câștigătoare

Volumul Pas cu pas al lui Klaus Iohannis reconstituie ascensiunea unui om care, oricât de sobru s-ar dovedi, nu e nicidecum adeptul plafonării. Al căii de mijloc, poate, dar nu al mediocrității.

Cartea de circumstanță e un produs al epo­cii noastre paradoxale. Așa se face că, în plin Internet, abundă pe standuri vo­lu­me­le tipărite, semnate de autori atipici, si­guri de prestigiul încă ne­egalat al suportului livresc tradițional. Pe cât de amplă este oferta în domeniul aces­tui gen de lectură, pe atât de rare sunt ocaziile când el aduce un real be­neficiu cititorului, dincolo de anecdotica sau voa­ie­rismul de moment. Sub im­periul grabei, marketingul editorial lasă de obicei pe plan secund calitatea textului dintre co­perți, în condițiile în care statutul public al autorului garantează succesul de li­bră­rie. Trebuie să admit că, în primă instanță, am situat volumul autobiografic al lui Klaus Iohannis, Pas cu pas, în această pa­ra­dig­mă mai curând reducționistă. M-am re­pezit să-l cumpăr (pe valul euforiei elec­torale), dar nu l-am deschis mai mult de­cât... pentru a-l răsfoi. A-mi face o idee. Și, nu neg, pentru a afla eventual câte ceva din „intimitatea“ unui destin real­men­te spectaculos. Ei bine, experiența aces­tei lecturi conjuncturale s-a dovedit peste așteptări. În sensul că, pur și sim­plu, nu am putut lăsa cartea din mână.

Primul lucru care îl face pe ci­titor să creadă că se va plictisi repede este frazarea extrem de simplă, ritmul monoton al evo­cării, absența oricărei preo­cu­pări retorice. Cum așa?! Președintele „ales“ să nu se exprime într-un fel apar­te? Să nu surprindă prin dezvăluiri cap­tivante despre background-ul familial? Să nu caute să „agațe“ de la bun început cu ceva nebănuit? Precizările din Cuvântul înainte ne eliberează prompt de o ase­me­nea grijă: „Faptul că am refuzat în­tot­dea­una să vorbesc despre viața mea per­sonală și să comentez, la orice oră, pă­reri despre unul sau despre altul a trecut drept dubios (...) Am o viață care poate părea banală, obișnuită. Excepționalul, dacă despre asta a fost vorba vreodată, am considerat că ține de tot ceea ce re­u­șeam să construiesc pentru comunitatea care îmi acordase încrederea. Nu mi s-a părut că vorbele, prea multe vorbe ar fi fost necesare“. Adept ferm al eticii dis­creției, Iohannis „are curajul“ să-și clă­deas­că volumul pe o asimetrie teoretic de­favorabilă, alocând un singur capitol, din cele cinci, autobiografiei în sens strict. Adi­că vieții private și formării profesionale de până în anul 2000 - când devenea pri­ma dată primar. Intervalul dintre paginile 8 și 43 îi este suficient pentru a povesti co­pilăria, adolescența, studenția, viața de profesor, căsătoria timpurie, preferințele în câteva domenii și chiar ucenicia în ca­drul FDGR - trambulina către viața pu­blică. Celor interesați de amănunte pi­can­te li se taie avântul în mod elegant, în timp ce crezul spiritual este exprimat cu pu­doare, în contextul demontării unuia dintre cele mai insistente clișee negative: „A circulat la un moment dat un zvon cum că nu m-aș urca în avion. Este o le­gendă, fără niciun fel de suport real. Nu mi-a fost niciodată teamă de zbor, nici nu am vreo superstiție. În schimb, am o cre­dință, nu o superstiție: credința creș­tinească“ (p. 30). Spre finalul primului capitol, cititorul se simte deja prins în ca­dența calmă a unei relatări care spune lu­crurilor pe nume și care conturează, filă cu filă, un personaj pe cât de convingător, pe atât de atașant.

Odată depășită „corvoada“ confesivă, Klaus Iohannis e liber să se estompeze, fă­când loc protagonistului de suflet al cărții sale: Sibiul. Orașul care i-a oferit șansa de a dezvolta o veritabilă pasiune pentru ad­mi­nis­tra­ție, ca slujire în folosul bi­nelui comun. De altfel, fos­tul primar nu poate relata povestea celor 14 ani, de când „străzile din Sibiu erau cele mai găurite din tot Universul“, până azi, când „este un oraș cu o economie puternică și o rată a șomajului aproape de zero“ - alt­fel decât din perspectiva unei sinergii fruc­tuoase: „am avut privilegiul extraordinar de a transforma acest oraș după cum în­suși Sibiul m-a inspirat s-o fac“ (p. 44). Fără alunecări vanitoase, edilul consideră (și ne învață și pe noi să vedem astfel lu­crurile) că: „Este o șansă aproape unică pentru cineva să transforme orașul în ceea ce își imaginează“ (p. 73). Panoplia realizărilor dovedește importanța stra­te­giei, dar și a muncii de echipă, în orice do­meniu. De la urbanism și valorificarea pa­trimoniului, încurajarea investițiilor și trans­parența proceselor birocratice, până la viața culturală sau bunul gust am­bien­tal, consecventa punere în practică a unor principii de colaborare și rigoare s-a do­vedit și s-ar dovedi oricând infailibilă - ne explică Johannis, mândru, fără a fi ego­cen­tric. Pur și simplu, ca fiu al orașului („spa­țiu al diversității tolerante“) care, în 2007, devenea Capitală Culturală Eu­ro­peană.

Klaus Iohannis se raportează ne­greșit, în rarele momente de efu­­ziune, la ansamblul co­mu­ni­tății, atât ca membru, cât și ca lider al ei: „De-a lungul timp­u­lui s-au strâns câteva poze în care apar alături de oameni care au venit și mi-au întins mâna, care s-au fotografiat zâm­bind cu mine. Zâmbesc și eu în toate aces­te poze. Sunt pur și simplu momente în care mă bucur că modul în care mi-am imaginat evoluția Sibiului și a ad­mi­nis­trației sale este apreciat de oameni. Cred că asta înseamnă, până la urmă, să fii un personaj charismatic: să ai ca­pa­ci­ta­tea să-i convingi pe oameni că ceea ce faci este important și să crezi în acel lucru. Nu în sensul politicianist, acela în care convingi pe oricine de orice, ci în sen­sul unor convingeri tari, pe care să le pui în fapte“ (p. 69). În aceeași logică a ștergerii de sine în favoarea unei viziuni destinate tuturor, omul public e conștient de rolul său modelator, pe care îl abor­dează cu naturalețe și fără orgoliu de­șăn­țat: „Nu am simțit niciodată presiunea ro­lului de model, ci mi l-am asumat pen­tru simplul fapt că am crezut că așa este normal. Primarul ales al unei comunități trebuie să fie un model pentru co­mu­ni­tatea respectivă, după cum președintele țării trebuie să fie un model pentru întreaga țară“ (p. 59). În gura multora, o asemenea formulare ar fi pură demagogie. În cazul lui Iohannis, ea devine credibilă fiindcă are acoperire în... realitate.

„Sibiul renăscut“ este, de departe, cartea de vizită preferată a lui a lui Klaus Io­han­nis. Dar nu e singurul unghi din care poa­te fi apreciată cariera sa publică. În ace­eași convenție a discreției, volumul Pas cu pas reconstituie ascensiunea unui om care, oricât de sobru s-ar dovedi, nu e nicidecum adeptul plafonării. Al căii de mijloc, poate, dar nu al mediocrității. Așa se explică traseul de la profesor la ins­pec­tor școlar, președinte (12 ani!) al FDGR, de trei ori primar al Sibiului, președinte al PNL, candidat la președinția țării și pre­ședinte victorios în alegeri. Până la 55 de ani. Etape de viață profesională tratate cu același spirit constructiv al devoțiunii față de colectivitatea umană, cu aceeași atenție pentru un comportament demn, corect: „Un contract politic trebuie să ur­mă­rească atingerea unui obiectiv public. Ce­ea ce consider inacceptabile, într-un con­tract politic, sunt mizeria, mârlănia, lip­sa de bună-credință“ (p. 141). De altfel, obstinația de a nu se abate de la norma unei conduite onorante și mai ales au­ten­tice, conforme celor mai adânci con­vin­geri, i-a creat destule probleme can­di­datului Iohannis în campania electorală. Nu rareori, sub forma unor denigrări sau ata­curi josnice. Dar și în asemenea si­tua­ții, fidelitatea față de sine însuși a avut câștig de cauză. „Nu îmi este teamă de ni­mic! Nu am făcut nimic care să mă poată compromite (...) Eu nu am considerat pe nimeni adversar, ci competitor și am constatat mereu că cetățenii sunt mult mai inteligenți și mult mai bine orientați decât bănuiesc candidații fără proiect. Lumea mă vede, mă cunoaște“ (p. 155). Ho­tărât să-și ducă mai departe credoul potrivit căruia postura de putere are ca fundament responsabilitatea, aspirantul la treapta ierarhică supremă reiterează obli­gația esențială a ocupantului ei: „Pre­șe­din­tele României trebuie să fie un reper. Nu­mai așa poate avea o influență asupra societății. România se va schimba în bine, doar dacă la cel mai înalt nivel se va propaga o corectă ierarhie de valori“ (p. 164).

Cei care l-au urmărit pe Klaus Iohannis de-a lungul competiției electorale pentru prezidențiale, au înțeles (aș spune chiar au simțit) că această persoană nu spune ceea ce nu gândește sau ceea ce nu face. Dimpotrivă, că este ghidat de un „far“ intim ( probabil chiar credința măr­turisită în Dumnezeu) care îl ajută să-și ur­meze calea. În acest context, lectura cărții sale nu poate fi conformistă, căci nu a fost elaborată din conformism. Grija nou­lui președinte de a ieși în întâmpinarea oa­menilor și pe această cale, ca un memento comun, nu poate fi disociată de ansamblul filosofiei sale comportamentale, în care omul etic este oricând prioritar față de omul estetic. Un fapt rarisim în viața noastră publică - pe care Klaus Iohannis va trebui să-l confirme și să-l impună ca regulă de conviețuire.