Pe aceeași temă
Deși digeră în fundal mii de documente, arhive și texte canonice legate de istoria mentalităților, textul d-nei Constanţa Vintilă-Ghițulescu curge la timpul prezent, cu anecdote policrome, ritmări dramatice, întorsături funambulești și mai ales un soi de tandrețe ușor ironică, deloc opusă spiritului obiectiv și erudiției.
Constanța Vintilă-Ghițulescu își continuă explorările de istorie românească publicând, tot la Humanitas, volumul Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860. Autoarea s-a impus ca specialistă în perioada menționată, când Țările Române ieșeau dintr-un Ev Mediu otoman, cu tușe post-bizantine și accente de Renaștere brâncovenească, pentru a pătrunde, cu ezitări și entuziasme deopotrivă elocvente, în aria mai reliefată și mai exigentă a modernității. Această perioadă călare pe secolul XVIII și XIX rămăsese, deși relativ apropiată de noi, prea puțin cunoscută. Și tocmai de aceea munca de arhivă și sintezele realizate de d-na Constanța Vintilă-Ghițulescu merită elogiate cu titlu de pionierat istoriografic.
Evident, studii punctuale au tot apărut în revistele românești de balcanologie și studii sud-est europene. Au existat și alți istorici atenți la Școala Analelor, precum Andrei Pippidi, Andrei Cornea sau Daniel Barbu, care, încă din anii ’70 și ’80, au studiat ba pictura, ba mentalitățile politice sau instituțiile caracteristice, grosso modo, domniilor fanariote. Volumul despre care vorbesc aici este, așadar, nou ca exercițiu de istorie a vieții cotidiene (la nivel public și privat), dar și înrudit intelectual cu precedentele semnalate. Chestiunea cea mai acută, aici, nu mi se pare gradul de pertinență în ancheta istorică sectorială, destinată cercurilor profesioniste. Istoricii (ca și patrologii sau fizicienii cuantici) se citesc între ei, se critică, se laudă – și totul se petrece sub un clopot opac. Adevărata problemă e aceea de a desțeleni teritorii pe care istoriografia din comunism nu le atingea (cine se ocupa pe atunci, bunăoară, de istoria furculiței în Valahia?), dar și de a reda cititorilor cultivați o imagine reală, nemistificată ideologic, despre societatea noastră, supusă unui nesfârșit val de experimente modernizatoare, mereu traumatizată, dar și mereu refondată. Există în acea lume – evocată fantasmatic și în Aferim!, filmul lui Radu Jude – un soi de alteritate recentă, cu al cărei orientalism majoritar ne jenăm, tocmai pentru că occidentalizarea României nu s-a încheiat nici acum.
|
Incredibil de rudimentar este - și asta se vede din sutele de documente citate în volum – însuși stadiul de dezvoltare a limbii române în perioada de referință. O limbă pastorală, sătească, violată de valurile migratorii ale neologismelor logic sau absurd adaptate, pentru a permite accesul la idei, concepte, pe scurt, la gândirea abstractă fără de care cultura urbană, instituțională și elitistă nu poate funcționa. O societate polarizată în trei stări perfect inegale, cu o țărănime statistic majoritară, săracă, analfabetă, zguduită de boli infecțioase, subnutriție și un creștinism nu atât „cosmic“ (în versiunea idealizantă a unor Mircea Eliade sau Lucian Blaga), cât evident superstițios. Sigur, ca și în Occidentul european, documentele – de la foi de zestre, acte contabile, rapoarte ale poliției până la registre parohiale și cronici domnești sau ecleziastice – privilegiază clasa sus-pusă, boierimea autohtonă și cea importată pe filieră rusă, poloneză, austriacă, greacă sau sârbă. Iar bucătăria, medicina, igiena, vestimentația, lecturile, evlavia, corespondența, felul de a-și petrece timpul liber fac din această boierie moldo-valahă un amestec fascinant de grosolănie despotică, finețe franțuzită, protonaționalism romantic, elan modernizator și intrigăraie otomană, pe care autoarea cărții îl surprinde cu talent epic oarecum călinescian. Ca dovadă că epoca vizată e la modă, voi aminti aici și sofisticatul roman al Doinei Ruști, Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015) care ficționalizează „patimi și desfătări“ similare. Aceste cărți, texte, perspective noi trădează nevoia firească de recuperare a istoriei naționale desfigurate sau caricaturizate de propagandiștii lui Ceaușescu. O nouă generație s-a născut în libertate (cu democrația, desigur, mai avem ceva de lucru) și această generație este la rândul ei avidă de cunoaștere a trecutului: anticipez că, pentru a satisface acest segment de piață, elita creatoare va spori în viitorul apropiat numărul de cercetări, biografii și romane despre secolele XVII-XIX.
Mi se pare obligatoriu să omagiez uriașa bază bibliografică pe care stă demersul d-nei Vintilă-Ghițulescu și talentul ei narativ: deși digeră în fundal mii de documente, arhive și texte canonice legate de istoria mentalităților, textul domniei sale curge la timpul prezent, cu anecdote policrome, ritmări dramatice, întorsături funambulești și mai ales un soi de tandrețe ușor ironică, deloc opusă spiritului obiectiv și erudiției. Nu prea am întâlnit această capacitate de a face știință și totodată literatură de optimă calitate, cu excepția marilor spirite din descendența unor Braudel, Le Goff sau Gilbert Dagron, pe care autoarea i-a citit, desigur, pe când își elabora teza doctorală, obținută la EHESS.
Sunt unii care susțin că acest tip de carte e o lectură perfectă de vacanță. Nu-i deloc adevărat! Patimă și desfătare e mai curând o plăcere de fotoliu, la lumina unui lampadar olandez, cu creionul în mână. N-am vrut să-mi asezonez recenzia cu citate (e foarte greu să alegi!) și nici nu m-am apucat să mimez, prin arhaisme pitorești, atmosfera socială, decorul psihologic și cultural pe care cartea îl pune în scenă cu migală și savoare. Vă invit pur și simplu să o citiți și să sperați, alături de mine, că d-na Constanța Vintilă-Ghițulescu își va continua drumul hermeneutic pe care s-a consacrat.