Pe aceeași temă
Si, asa cum observa Jacques Julliard in prefata din care am reprodus observatiile de mai sus, desi Florin Turcanu nu ofera nicaieri un portret psihologic al lui Mircea Eliade, trasaturile lui de caracter pot fi sesizate in acest adevarat "roman de formatie" - cu atat mai percutant cu cat autorul sau a evitat metodic speculatiile si polemicile.
Elev recalcitrant, cititor bulimic, dar in capul caruia profesorii vedeau o teribila confuzie, adolescent cu o imensa vointa si putere de munca, tulburat de complexe, dar foarte abil in stabilirea unor relatii intelectuale si sociale de mare suprafata, penduland toata viata intre exces si asceza, luptand cu accese de neurastenie, naiv, generos si nepasator, cu accese de fanatism si momente de oportunism, Mircea Eliade devine foarte rapid seful necontestat al "noii generatii" (razboaiele generationiste din interbelic fac ca cele de azi sa para ultracivilizate). Cum de a fost acceptata aceasta sefie, intr-o comunitate cum e cea romaneasca, ce traditional accepta greu ierarhiile? Ne putem imagina usor, la lectura, personalitatea carismatica a lui Mircea Eliade, curiozitatea lui intelectuala de exceptie, intuitiile si puterea de munca sprijinite de un talent social iesit din comun. Adolescentul Mircea Eliade isi creeaza relatii profesionale directe scriind scrisori unor savanti ai timpului, trimitand continuu articole; lecturile lui noi sunt amplificate prin presa, pe de o parte aducand o informatie care lipsea in cultura provinciala romaneasca, pe de alta consolidand legaturi personale utile intr-un spatiu global. Calitatea biografiei lui Florin Turcanu rezida, in buna parte, in seriozitatea cu care demersul stiintific si literar al lui Eliade este inserat, comparat cu un context cercetat atent, temeinic, de obicei la sursa.
Nu starui acum asupra a ceea ce s-a acceptat atat de greu in Romania - "angajamentul" lui Eliade "in politica Garzii de Fier", admiratia fidela fata de Corneliu Codreanu, declaratiile antisemite, atentia binevoitoare fata de "noua Germanie" (aici a avut si prietenul Cioran, nu doar mentorul Nae Ionescu un cuvant de spus) etc. respingerea democratiei parlamentare, elogiul lui Salazar etc. Ele sunt relatate, argumentate, si mai ales explicate, pe cat de natural, pe atat de convingator. Este prima oara cand am reusit sa intuiesc si sa inteleg proportiile de masa ale miscarii legionare (o veche obsesie), atractia tinerei generatii fata de ideile ei.
Aproape un deceniu, tanarul istoric Florin Turcanu a cercetat marturii, documente, o imensa bibliografie (scrierile lui Eliade, ale epocii intregi in care el s-a format etc.), a vorbit cu martori si a studiat in biblioteci si arhive din Romania, Franta, SUA. Este de admirat seriozitatea linistita a acestui reprezentant al unei alte generatii care se insereaza firesc, cu aceasta carte, in spatiul cultural occidental. Am fost foarte mirata acum o luna descoperind Mircea Eliade, prizonierul istoriei in casa unui prieten comun, Robert Paton: in Franta, cartea se bucura deja de atentia unor personalitati istorice de prima mana, in publicatii importante, dar in Romania, atat de bine conectata acum, ea era cvasi-necunoscuta.
Este fireste doar o problema de timp pana sa ajunga la publicul romanesc pentru care toata informatia continuta este inedita. Atat pentru ca nu a avut-o la indemana, cat si pentru ca a respins aprioric o parte a ei. In Cuvantul Inainte, Florin Turcanu spune ca "incarcatura afectiva a dezbaterii" asupra lui Mircea Eliade a fost ratata in Romania dupa ce s-a publicat eseul lui Norman Manea Felix Culpa, in 1991 (in 1992 in revista noastra, chiar daca intr-o versiune nefericita).
Este mai mult decat adevarat. Am recitit de cateva ori de-a lungul timpului acel articol, in care este continuta, in termeni perfect civilizati, nuantati, informatia acum curenta, argumentata si chiar, de bine, de rau, acceptata despre angajamentele politice ale lui Mircea Eliade.
Ceea ce nu s-a acceptat insa nici pana azi este ca Norman Manea a facut atunci un gest de curaj, util culturii si istoriei romanesti, un gest pentru care este si acum fie blamat, cu cele mai ciudate argumente, fie ingropat sub o tacere rauvoitoare. Sunt sigura ca ne aflam la o alta ora, mult mai fericita, a culturii romane si cartea lui Florin Turcanu va avea in Romania primirea pe care o merita. Pentru a evita si subiectivismele, si distorsiunile inevitabile ale lecturilor, ca si in alte dati, vom oferi cititorilor nostri mai multe puncte de vedere asupra ei, in asteptarea versiunii romanesti care sper sa apara pe piata cat mai repede.
Gabriela Adamesteanu
FLORIN TURCANU
Mircea Eliade. Prizonierul istoriei
Cuvant inainte
"Trebuie ars Eliade?" Didier Eribon a pus, cel dintai, intrebarea referindu-se, insa, la Georges Dumézil in cartea pe care a consacrat-o acestuia acum mai bine de zece ani. Aceeasi intrebare se pune, cu insistenta, in ultimul timp, cand este vorba de istoricul roman al religiilor. Cu un soi de ciclicitate alimentata de noile revelatii referitoare la trecutul sau politic, dezbaterea din jurul lui Mircea Eliade si a mostenirii sale intelectuale devine tot mai consistenta, dar si tot mai aspra. Pasiunile care insotesc evocarea figurii sale nu doar in Romania, ci si in Franta si Statele Unite par sa se permanentizeze, dupa cum o arata aparitia recenta a cartii excesiv de polemice a Alexandrei Laignel-Lavastine, ca si unele dintre reactiile pe care aceasta le-a provocat(1). Dincolo de Atlantic, acuzatiile referitoare la trecutul indoielnic al lui Eliade au luat chiar aspectul unei puneri in cauza a istoriei religiilor, pe care acesta o innoise radical in Statele Unite la inceputul anilor '60. Mai multe voci s-au ridicat cerand, recent, rebotezarea catedrei care ii poarta numele la Universitatea din Chicago. In ultimul sau roman, Ravelstein, Saul Bellow, care l-a cunoscut indeaproape pe Eliade, il infatiseaza pe acesta sub trasaturile demne de dispret ale unui fost antisemit care cauta sa-si ascunda trecutul cultivand prietenia intelectualilor evrei.
Lucrurile nu au stat intotdeauna asa. La inceputul anilor '70, Eliade trecea in Statele Unite drept "un Einstein al istoriei religiilor", iar Sorbona, ca si academiile franceza, belgiana sau austriaca il onorau cu distinctiile lor. In decembrie 1989, in Romania, unul din semnele libertatii regasite era difuzarea la Televiziunea nationala, pe langa colindele de Craciun si desenul animat Ferma animalelor, a unui film consacrat lui Eliade de regizorul Paul Barbaneagra. National-comunismul romanesc il celebrase si il cenzurase in egala masura pe Eliade, care ramanea, in tara sa natala, o figura ezoterica si indepartata, dar cu atat mai fascinanta. Prin intermediul filmului lui Barbaneagra cei mai multi dintre noi il vedeau si il auzeau vorbind, pentru prima data, pe acest personaj trecut deja in lumea umbrelor, dar care dobandise, inca din timpul vietii, o dimensiune cvasi-mitica. Imaginea batranului intelept in ultimii ani ai vietii sale, cu chipul inconjurat de o barba alba si invaluit de fumul pipei, vorbind cu o voce calma, satisfacea toate asteptarile imaginatiei. Recunoastem aici originea unui contratimp cat se poate de real in difuzarea imaginii lui Eliade si in receptarea operei sale in Romania. Intr-o perioada in care incepeau sa se inmulteasca in Statele Unite, in Franta si in alte parti intrebarile referitoare la mostenirea sa intelectuala si la trecutul sau politic, Romania, eliberata de cenzura comunista, cunostea o veritabila explozie editoriala Eliade. Difuzarea cartilor acestuia a devenit un fenomen de societate. Incepand cu 1990, peste o mie de articole i-au fost consacrate, incepand cu revistele cele mai obscure si terminand cu marile ziare sau hebdomadare culturale. Scoli si licee au fost botezate cu numele lui Mircea Eliade, care a fost dat pana si uneia dintre strazile cartierului bucurestean rezervat altadata nomenclaturii. Impreuna cu Cioran, Ionesco si Constantin Noica, maestrul din Chicago a devenit una dintre figurile emblematice ale unei perioade interbelice pe care romanii o descopereau ca pe imaginea finala a unei lumi pierdute. Anii '30 reprezentau nu atat deceniul imediat premergator razboiului, cat chipul idealizat al Romaniei de dinainte de comunism.
Dupa 1989, libertatea de a descoperi universurile religioase si fantastice descrise de Eliade sau opera franceza a lui Cioran intra in insasi definitia unei normalitati intelectuale regasite dupa anii de mizerie degradanta ai "culturii socialiste". Astfel se explica, in parte, faptul ca in Romania s-a preferat mult timp ignorarea sau mentionarea pasagera a angajamentului lor in politica Garzii de Fier. Si ce putea sa insemne, in ultima instanta, acest episod indepartat fata de ororile stalinismului romanesc sau de nebunia, atat de recenta, a regimului Ceausescu, terminata intr-o baie de sange?
Dezbaterile asupra trecutului politic al lui Mircea Eliade si a relatiei dintre acest trecut si opera sa au fost progresiv impuse, din afara, lumii intelectuale romanesti. Cred ca o buna ocazie de a reduce incarcatura afectiva a acestor dezbateri a fost ratata in Romania dupa publicarea de catre Norman Manea a eseului sau din 1991, Felix culpa(2). Aparitia, cinci ani mai tarziu, a Jurnalului lui Mihail Sebastian, un document istoric de prima mana, a favorizat constientizarea emotionala si emotionanta a dimensiunilor angajamentului politic al lui Eliade. Acest text a inspirat, totodata, pe ambele maluri ale Atlanticului, critici sumare si chiar inchizitoriale care tradau mai curand placerea denuntului public decat aplecarea spre analiza faptelor. Cu toate ca implica afectivitatea si simtul nostru moral, "cazul Eliade" nu ramane mai putin inscris intr-o perioada istorica si cere, deci, sa fie inteles din punct de vedere istoric. Este cea mai buna cale pentru a ne indeparta, in cunostinta de cauza, de un trecut contestabil, evacuand fascinatiile si nostalgiile periculoase pe care le mai poate inspira.
A depasiona dezbaterea din jurul persoanei si a operei lui Eliade nu este, insa, un scop in sine si am fi bucurosi sa-i dam dreptate istoricului italian al religiilor Cristiano Grottanelli care scria recent: "Dupa cativa ani de banuieli si de tatonari, o a doua perioada, mai bogata in rezultate, a fost tulburata de polemici violente, declansate de descoperirea trecutului politic al savantului roman. Imi pare ca ne aflam acum la inceputul unei a treia perioade, mai calma si mai rezonabila"(3).
Nici viata lui Eliade si nici opera sa nu pot fi reduse la optiunile si sensibilitatile sale politice. Primirea de care s-a bucurat gandirea sa pana de curand in Statele Unite, in Europa si in Japonia se cere a fi explicata intr-un context cultural si nu ca rezultat al unei uriase neintelegeri care s-a perpetuat timp de decenii. Este, in ultima instanta, imposibil sa-l intelegi pe Eliade fara a-i reconstitui toata traiectoria biografica de-a lungul diferitelor peisaje intelectuale si politice pe care le-a parcurs: de la adolescentul fascinat de esoterism la profesorul Universitatii din Chicago, de la ucenicul yoghin intr-un ashram din Himalaya la scriitorul in permanenta cautare a consacrarii literare, de la militantul fascist la semnatarul de petitii in favoarea dizidentilor care se opuneau lui Ceausescu. In acelasi timp nu poti scapa de constiinta faptului ca esti obligat sa accepti ambiguitatile personajului, cele morale, dar si cele care s-au dovedit fecunde pe plan intelectual. Numai tinand seama de ambitiile si realizarile creatorului vom putea medita cu folos la eclipsa morala si la ravagiile iresponsabilitatii sale politice.
In sfarsit, faptul ca documente care privesc biografia lui Eliade raman inca inaccesibile si, cu deosebire, o parte din jurnalul sau de dupa razboi, nu poate decat incita pe cercetator sa utilizeze tot ceea ce ar putea lumina trecutul unui personaj cu multiple fatete, inclusiv amintirile celor care l-au cunoscut in diferite momente ale vietii. Corespondenta devenita disponibila si numarul de marturii despre Mircea Eliade au sporit enorm din 1988 incoace, adica de cand americanul Mac Linscott Ricketts a publicat voluminoasa sa biografie care, din nefericire, se opreste la 1945. Arhiva lui Eliade, pastrata la Chicago ca si jurnalul sau din anii 1941-1945, nu au fost puse la dispozitia cercetatorilor decat in 1998. Arhivele romanesti care contin documente relative la activitatile politice si diplomatice ale lui Eliade intre 1937-1945 nu s-au deschis decat treptat, in ultimii ani. Am crezut, deci, in mijlocul controverselor si al documentelor care se acumulau, ca a sosit timpul unui bilant. Aceasta biografie nu are alta ambitie. Cu atat mai bine daca va inspira in viitor o intreprindere asemanatoare care va putea, de data aceasta, sa valorifice integralitatea jurnalului de dupa razboi al lui Mircea Eliade, ca si scrisorile ramase pana azi ingropate in numeroase arhive private.
1. Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco. L'oubli du fascisme, PUF, Paris, 2002.
2. Norman Manea, Happy Guilt, The New Republic, august 1991; versiunea franceza publicata in Les Temps modernes, aprilie 1992.
3. Cristiano Grottanelli, Mircea Eliade, Carl Schmitt, René Guénon, 1942, in Revue de l'histoire des religons, iulie-septembrie 2002.
RADU BERCEA
(Aproape) totul despre Mircea Eliade
Sustinuta in urma cu un an la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, teza de doctorat a lui Florin Turcanu, scrisa in limba franceza, ni se prezinta acum sub forma unui volum masiv publicat la o editura pariziana. Cum Eliade ramane la noi un subiect de actualitate, interesul recentei aparitii este cat se poate de firesc. Convins ca nu voi fi singurul, mi se pare firesc sa scriu despre ea, si o fac cu bucurie. In definitiv, nu am avut eu ocazia de a-l cunoaste pe autor si de a discuta adeseori cu el chiar in perioada elaborarii cartii? Tot astfel, nu-si are Eliade un loc al sau in cadrul propriilor mele preocupari? Dar bucuria de a scrie nu inseamna si usurinta de a scrie despre cartea lui Florin Turcanu. Doua mi se par, din capul locului, a fi dificultatile. Una obiectiva - volumul se adreseaza publicului francez, ceea ce presupune o perceptie intrucatva diferita si un orizont de asteptari nu mai putin diferit de ale publicului roman (din care eu insumi fac parte). Alta subiectiva - este vorba in mod declarat si asumat de o lucrare de istorie; astfel, pe coperta a patra citim: "Florin Turcanu, né en 1967, est historien (s.n.)." Desi m-am aplecat, ca orientalist, asupra lui Mircea Eliade, trebuie sa marturisesc totala mea lipsa de "bosa" istorica (nu neaparat un viciu, pentru un studios al anistoricei culturi indiene). Acestea fiind dificultatile, sa vedem cum le vom depasi.
La primul punct, ne vine in ajutor o inspirata si eleganta "Prefata", sub semnatura de prestigiu a lui Jacques Julliard. Bine orientat in problematica romaneasca, moderat si cu simtul nuantelor, el indica miza centrala a cartii: cum se explica angajamentul politic de extrema dreapta al unui savant obsedat de "primatul spiritului" si avid de cultura enciclopedica, al unui istoric al religiilor de imens rasunet, care a facut scoala si a avut momentul sau de glorie? Mai mult, cum se justifica atitudinea sa oportunista, duplicitara si ipocrita in modul de a se referi, in deceniile de stralucita cariera in Occident, la adeziunea sa din tinerete la Garda de Fier si la antisemitismul aferent acestei miscari? Desigur, aceasta grava intrebare strabate "ca un fir rosu" (ce expresie stupida!) studiul biografic al lui Florin Turcanu; dar a nu vedea in ampla sa cercetare decat acest filon ar fi o excesiva simplificare.
La al doilea punct, neavand pe cine chema in ajutor, ma voi stradui sa depasesc cu forte proprii limitarile mele de "ne-istoric", interesat totodata de felul in care autorul iti depaseste propriile sale limitari de istoric.
Ce isi propune, de fapt, Florin Turcanu? In prima instanta, nimic altceva decat biografia unei personalitati marcante a secolului XX romanesc si occidental. Pentru aceasta, el s-a instapanit - en bon historien - pe o documentatie uriasa: scrierile, nu putine, ale autorului studiat, de la articolele juvenile din presa interbelica la cartile care l-au consacrat, de la memorii si jurnal la opera beletristica; tot astfel, studiile dedicate lui Mircea Eliade de numerosi exegeti. La acestea, publicate si accesibile oricui, se adauga informatii inedite culese din arhive romanesti, americane, portugheze, franceze si germane, precum si pretioase marturii tinand de ceea ce se numeste azi "istorie orala". Fara indoiala, Florin Turcanu este un "atlet al documentului istoric", dar el este mai mult decat atat.
A face biografia unui intelectual inseamna sa apuci un fir - in speta "viata si opera" lui Mircea Eliade -, dar un fir din care ies o sumedenie de alte fire care se cer la randul lor urmarite. Sau, daca vreti, sa examinezi o coloana vertebrala, mereu atent si la multele coaste care se articuleaza pe ea. Sau, cu o alta imagine, sa contempli un copac privind nu numai la trunchi, ci si la crengile care cresc din el. In felul acesta, ample conjuncturi culturale, sociale si politice sunt reconstituite pornind de la personalitatea aflata in centrul investigatiei. Plasata in context, personalitatea este mai bine inteleasa, capata un contur mai clar. Abordate prin prisma personalitatii, contextele (deloc putine in cazul de fata) dobandesc o coerenta aparte. Iata pariul pe care Florin Turcanu l-a facut si l-a castigat. Intr-adevar, personalitatea lui Mircea Eliade - care este si personajul cartii - este cercetata din prima copilarie pana in clipa mortii. Contextualizarea operata in acest scop are in vedere si faptul ca biografia se adreseaza publicului francez, mult mai putin familiar decat noi cu anumite aspecte de cultura si istorie romaneasca. Informatiile oferite imi par extrem de binevenite: evocarea cartierului copilariei lui Eliade, schitarea vietii culturale si academice interbelice (cu figurile sale de prim plan: Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Alexandru Rosetti, Constantin Radulescu-Motru etc.), ideologia nationalista si problema minoritatilor, constituirea "generatiei" al carei "sef" era Mircea Eliade, grupul "Criterion", ecoul literaturii lui Eliade in epoca Cum era de asteptat, o atentie aparte este acordata extremismului de dreapta organizat in "Legiunea Arhanghelului Mihail"/"Garda de Fier", protagonistilor (Corneliu Zelea Codreanu, Ioan Mota), imensului ei impact asupra studentimii si a tineretului intelectual, actiunii ei politice directe.
Cititorul occidental care îsi reprezinta Romania ca pe cea mai antisemita tara europeana a momentului, sau Garda de Fier ca pe "cea mai interesanta" miscare de extrema dreapta din Europa, va afla in acelasi timp ca, intr-o tara in care antisemitismul facea parte din politica statului, legionarii nu au participat la guvernare decat vreo patru luni, aflandu-se cel mai adesea in conflict cu autoritatile sau fiind in mai multe randuri reprimati de catre acestea. Am impresia ca partea cea mai interesanta a cartii este, intr-un fel, cea dedicata perioadei romanesti a lui Mircea Eliade. Prin forta lucrurilor, aceasta perioada era mai putin cunoscuta in Occident, iar acuratetea evocarii ei de catre Eliade insusi (Memorii, Incercarea labirintului etc.) pune serioase semne de intrebare, din "binecuvantate" motive de proprie imagine Exista insa un vast material in aceasta directie, material pe care Florin Turcanu, asiduu cercetator al documentului, a stiut foarte bine sa-l valorifice, asa cum a stiut sa valorifice foarte bine si informatii inedite legate de anii petrecuti la Lisabona. Mircea Eliade s-a afirmat in plan international mai ales ca istoric al religiilor. Dupa parerea mea, contributia sa la istoria religiilor, cu toate limitele sale, este net superioara creatiei pur literare; lasand deoparte valoarea de document intelectual, sau de ilustrare a "camuflarii sacrului in profan", cate din prozele sale - exceptand , sa spunem, Nopti la Serampore, Secretul doctorului Honigberger, La tiganci si putine altele - sunt cu adevarat convingatoare ca literatura? Dar din lectura cartilor sale celor mai celebre de istoria religiilor nu rezulta prea clar ce l-a inspirat sau influentat pe autor in constituirea propriei conceptii, cine i-au fost maestrii, care i-a fost punctul de pornire.
Dimpotriva, citindu-i volumele, poti ramane cu impresia ca Eliade este mai degraba un iluminat care isi datoreaza unei revelatii spontane viziunea asupra lui homo religiosus, hierofanie, illud tempus, sacru si profan etc. Intr-adevar, savantii care l-au inraurit nu sunt mentionati ca atare, ci numai pentru valoarea documentara a operelor lor, pentru informatiile cuprinse in ele. Aceeasi preocupare pentru absoluta sa unicitate il va face sa regrete folosirea termenului "arhetip" in subtitlul cartii Le mythe de l'éternel retour, termen a carui nedorita rezonanta jungiana ar fi sugerat o influenta a lui Carl Gustav Jung asupra sa. Utilizand documentatia timpurie, Florin Turcanu reconstituie, in capitolele La tentation du religieux si De l'Italie à l'Inde, modul in care istoricul religiilor (si totodata indologul) si-a format propria conceptie, care i-au fost interesele primordiale si autorii predilecti. Aflam astfel ca Eliade era inclinat in primul rand spre dimensiunea mistica si de mister a fenomenului religios, spre experienta religioasa ca aventura a libertatii spirituale individuale, spre scrierile unor Raffaele Petazzoni, Vittorio Macchioro, Ernesto Bonaiuti, Rudolf Otto, Carlo Formichi, Giuseppe Tucci, sir John Woodroffe, dar si Julius Evola sau Ananda K. Coomaraswamy etc. Ca si in alte locuri ale acestei biografii, o parte din informatii erau deja cunoscute, daca nu din opera savanta a lui Eliade, cel putin din scrierile sale autobiografice si din corespondenta. Florin Turcanu, intotdeauna stapan pe totalitatea documentelor - pe care nu pierde nici un prilej de a le imbogati cu rodul propriilor investigatii -, face ca aceste informatii sa fie mai elocvente, mai coerente, si aceasta nu prin interventia comentariului sau personal, ci prin modul sobru si riguros de a le corobora si articula: in loc de vorbi el insusi pe baza documentelor, biograful se pricepe de minune a face documentele sa vorbeasca, sa ne spuna mai mult decat pareau a avea de spus. Din punct de vedere metodologic, dar si stilistic, acesta imi pare a fi unul din marile merite ale cartii.
Poate cel mai dificil capitol va fi fost, pentru biograf, acela dedicat episodului indian. In acest caz, cu greu s-ar fi gasit informatii complementare celor - partial credibile - oferite de Mircea Eliade insusi, obsedat peste decenii de propria-i imagine, pe care nu a ezitat de atatea ori s-o infrumuseteze. Cum sa faci "istorie orala" punandu-i intrebari demult raposatului Swami Shivananda? Ce documente sa descoperi in arhivele din Calcutta? Ce articole sa citezi din presa bengaleza a epocii? Asa stand lucrurile, Florin Turcanu a gasit o solutie ingenioasa si valabila: pe baza unei respectabile bibliografii ulterioare (care a beneficiat, in foarte mare masura, chiar de contributia in domeniu a lui Eliade), el creioneaza corect fenomenul tantrismului - sau mai bine spus yoga tantrica -, pentru a sugera ce anume il va fi atras in aceasta directie pe tanarul fascinat de concretul experientei religioase, de asceza ca practica a eroicei libertati interioare. Publicului romanesc, pentru care istoria religiilor incepe si sfarseste cu Mircea Eliade (cu eventuala prelungire numita Ioan Petru Culianu), îi va fi foarte util felul in care Florin Turcanu plaseaza ecoul operei acestuia in contextul american al perioadei lui de glorie: epuizarea suprematiei teologiei protestante in mediile universitare, cautarile religioase pluraliste ale tineretului acelor vremuri, miscarile "beat" si "hippie", voga filosofiei Zen, interesul pentru tot ceea aparea exotic si oriental.
Am vorbit deja despre ramificatiile pe care le comporta o cercetare istorica axata pe biografia unei personalitati. Dupa o perioada a marilor sinteze istorice cu pronuntat caracter interpretativ, acest tip de demers poate parea o ingustare de perspectiva; Florin Turcanu ne convinge ca nu este asa. Urmarind pas cu pas evolutia personajului sau, el se vede pus in fata a nenumarate conexiuni: filosofii si scriitorii care l-au interesat pe Eliade, orientalistii cu care a comunicat intelectual, Calcutta si Bengalul inceputului de secol XX, Lisabona anilor '40, Giuseppe Tucci si IsMEO, Giovanni Papini, Julius Evola, René Guénon, Carl Gustav Jung, Georges Dumézil etc., etc., etc. De fiecare data bine informat si competent, biograful reuseste sa trateze aceste conexiuni in perfecta "cunostinta de cauza".
Mircea Eliade. Le prisonnier de l'histoire este, cum spuneam, o lucrare extrem de bine documentata; se simte chiar printre randuri placerea profesionala a istoricului de a detecta si utiliza documentul. Desi intesata de informatii si trimiteri bibliografice, cartea lui Florin Turcanu este departe de a constitui o lectura greoaie. Dimpotriva, cred ca cititorul nu se va simti deloc impovarat de eruditia pusa la bataie, ci incitat sa parcurga - cu atentie, dar nu cu efort - aceasta biografie, cu deplina incredere in competenta si probitatea autorului.
Un alt merit demn de a fi mentionat: Florin Turcanu este prin excelenta un cercetator impartial. El nu este nu idolatru al lui Mircea Eliade, dar nici un detractor al acestuia. (Altminteri, ambele specii pot fi intalnite.) Desi impresia generala este mai degraba una de nesimpatie pentru personajul sau, biograful se mentine discret in arrière-plan, furnizandu-ne datele obiective si lasandu-ne pe noi sa tragem concluziile cuvenite. Revenind la ceea ce am numit la inceput "miza centrala a cartii", ma intreb daca ea ar mai fost aceeasi in absenta unor circumstante precise. In primul rand, daca Mircea Eliade nu ar fi fost o figura atat de vizibila, pesemne ca vanatorii - perfect indreptatiti, la urma urmelor - ai derapajelor de extrema dreapta nu l-ar fi luat pe el ca tinta predilecta. In al doilea rand, chiar faptul ca Mircea Eliade a dorit sa-si promoveze imaginea prin scrieri de ordin confesiv si autobiografic, nemultumindu-se doar cu faima operei sale stiintifice si literare, este implicit o invitatie adresata "inchizitorilor" de a ataca zone intime ale personalitatii sale, de a-i face procese de constiinta. In al treilea rand, tristul episod al relatiei cu Mihail Sebastian nu ar fi avut un asemenea impact, daca Jurnalul acestuia nu ar fi avut valoarea literara si morala pe care le are. Acestea fiind spuse, felul cum trateaza Florin Turcanu problema, adica sine ira et studio, ne indeamna la reflectie. Ramane totusi ceva inefabil in oricare individualitate umana, ceva ce documentele - oricat de abundente, oricat de prob si competent exploatate de catre istoric - nu au cum sa reconstituie si sa explice. Dar asta e alta poveste.
Atat cat pot eu sa-mi dau seama, autorul scrie foarte bine in limba franceza, cu multa eleganta si un vocabular remarcabil de bogat, iar acele stangacii pe care le riscam toti cei care nu suntem francofoni din nastere, la el sunt surprinzator de putine. Aceasta nu inseamna ca nu salut perspectiva traducerii cartii in limba romana. Pentru Florin Turcanu libertatea din decembrie 1989 a venit nici prea devreme, nici prea tarziu, ca sa profite de sansele desavarsirii studiilor in Apus, de posibilitatea de a calatori, de a stabili contacte stiintifice, de documentare etc. Nu este singurul, el face parte dintr-o "generatie" care, ca oricare alta, isi are si "fripturistii" sai. Eu nu detectez insa la Florin Turcanu - dincolo de inteligenta, buna pregatire si pasiune pentru meserie - decat onestitate, modestie, sobrietate si dorinta de face cat mai bine ceea ce el se pricepe sa faca bine. O dovedeste din plin volumul Mircea Eliade. Le prisonnier de l'histoire; o vor dovedi, cu siguranta, si viitoarele carti ale lui Florin Turcanu, pe care le astept cu nerabdare, spre a le citi cu acelasi interes.
MIRCEA IORGULESCU
Viata lui Mircea Eliade (II)
La intoarcere, este aspirat de mediu ("A son retour, il est happé par le milieu") - sub forma unei reci constatari despre intoarcerea lui Mircea Eliade la Bucuresti, in decembrie 1931, dupa cei trei ani petrecuti in India, propozitia lui Florin Turcanu fixeaza de fapt o rascruce in biografia eroului cartii sale*. Pana atunci solidare si convergente, viata omului Eliade si itinerariul sau intelectual incep sa fie marcate de presiunea tot mai puternica a factorului politic, sub apasarea caruia apar fisuri, incoerente, chiar divizari. Fiindca Romania in care se intoarce Eliade nu mai este cea din care plecase in toamna 1928. Nu mai sunt aceiasi nici prietenii lasati in tara si nu mai este nici el acelasi. India, pe care o descoperise de fapt in cursul unui voiaj in Italia, calatorie de aceea socotita de Florin Turcanu "placa turnanta" a evolutiei lui Eliade, l-a modelat si structurat definitiv. Experienta indiana fusese decisiva pentru formatia spirituala a lui Eliade, aproape toate marile teme ale operei lui stiintifice sunt acolo macar prefigurate, chiar si pentru literatura, pentru literatura romana cu atat mai mult, aceasta descoperire/intalnire a "luminilor Orientului" va fi capitala, fie si numai pentru ca i se datoreaza inegalabilul roman Maitreyi. Aproape tot ce va crea Eliade in deceniile urmatoare, de nu chiar pana la sfarsitul vietii, isi are radacinile in dubla lui experienta indiana, una livresca si de biblioteca, alta initiatic-existentiala. Privita de sus, cartea lui Florin Turcanu are aspectul descrierii unui bazin hidrografic din spatiul caruia se intrupeaza cursul unui fluviu. Cu meandrele si cataractele lui.
Una dintre marile noutati ale cartii lui Florin Turcanu si care depaseste planul biografiei lui Mircea Eliade este reconstituirea ambiantei istorice a Romaniei anilor '30 ai secolului trecut fara a se mai folosi drept coordonate abstracta si reductiva impartire intre dreapta si stinga. Abandonarea acestei scheme de interpretare, care a dus deseori fie la fortarea faptelor, chiar la deformarea lor, fie la crearea unei opacitati profitabile tuturor instrumentalizarilor, inseamna o curajoasa modificare de metodologie si e de presupus ca va marca o data in cercetarea istorica autohtona. Castigurile in ordinea unei mai bune intelegeri a epocii, ca si a evolutiilor fortelor, gruparilor si personalitatilor, sunt imense. Capitolul despre "gruparea Criterion", spre a da un singur exemplu, este tot ce s-a scris mai bun despre aceasta ultima incercare de a se opune dezbaterea intelectuala tavalugului politicii. Devine, apoi, perfect inteligibil cum si de ce, in ce conditii si la confluenta caror factori se va transforma Mircea Eliade dintr-un adversar al politicului intr-un militant politic si dintr-un critic al nazismului si comunismului intr-un sustinator al Garzii de Fier. Capitolul Le yogi et le légionnaire, al carui titlu il pafrazeaza cu folos pe cel al unui cunoscut eseu al lui Arthur Koestler (Le Yogi et le Commisaire) este admirabil prin precizia si finetea reconstituirii unuia dintre cele mai delicate momente din biografia lui Mircea Eliade. Sunt astfel examinate influentele exercitate asupra lui de persoane (Nae Ionescu, Mihail Polihroniade - daca nu ma insel, este pentru prima data cand acestui prezumtiv viitor sef al diplomatiei romanesti in eventualitatea venirii legionarilor la putere i se acorda atentia istorica necesara), de contextul politic imediat si de foarte explicabila alergie a intelectualitatii tinere la decazuta clasa politica a vremii, de sentimentul intens si constiinta acuta a unei crize mondiale a modernitatii, de viziunea mesianica a unei necesare revolutii spirituale si a aparitiei unui om nou (fara nici o legatura cu "omul nou" nazist ori comunist ).
Fiindca nu exista o cauza unica si o explicatie liniara a angajarii lui Eliade. Inregimentarea lui apare mai degraba ca fiind rezultatul unei convergente de factori, unii imponderabili. Meritul, enorm, al autorului este de a fi examinat tot ceea ce se putea investiga, fara sa transforme vreodata explicatia in justificare si fara sa substituie intelegerii o judecata apriorica. Fina, exacta, decisiva in materie este, de pilda, analiza formei de antisemitism care isi va face aparitia in articolele "angajate" ale lui Eliade - un antisemitism non-rasist, nici bazat pe asocierea triviala dintre evrei si comunism, mai curind unul xenofob si nationalist, situat la intersectia dintre "mesianismul national" mostenit in cultura romana din secolul al XIX-lea si angoasele generate de situatia Romaniei Mari, statul roman de dupa primul razboi mondial, dintre ai carui sase vecini trei aveau revendicari teritoriale. Si este pentru prima data cand se incearca stabilirea "zonei de contact" dintre gandirea lui Mircea Eliade si optiunile lui politice, altfel, desigur, decat sub forma trivialelor incercari de a i se pune intreaga opera stiintifica si literara sub semnul legionarismului. In sine, reflectiile lui Eliade contin un diagnostic despre epoca greu contestabil (criza individualismului modern, a pozitivismului, a istorismului secolului al XIX-lea, emergenta mesianismelor, redescoperirea miturilor si a simbolurilor, a creativitatii colective etc.) si, in plus, observa Florin Turcanu, el constata mai degraba existenta unei "crize de civilizatie" decat face din ea "un instrument de mobilizare politica". Derapajul se produce prin asocierea aproape infantila a speculatiei intelectuale cu o realitate pe care ferventul militant legionar o recreeaza in imaginatie pentru a corespunde viziunilor lui teoretice. El va considera astfel ca asa cum "tara lui Gandhi" era o colonie a Imperiului Britanic, si Romania era "o colonie culturala a Occidentului", prin urmare "nevoia de emancipare" ar fi comuna celor doua lumi, romaneasca si indiana. O enormitate, pe care Florin Turcanu o marcheaza ironic "(Inde,Roumanie - même combat !)".
Tonul biografului devine insa grav cand ceea ce putea fi doar o extravaganta se preface intr-o deriva - "La inceputul lui 1938, Eliade nu realiza ca pentru el nu mai era ora reusitelor intelectuale si ca in curand optiunea angajarii lui politice avea sa se intoarca impotriva proiectelor sale si chiar a propriei persoane". Va fi arestat, detinut la prefectura de politie, apoi transferat in lagarul de la Miercurea Ciuc. Asasinarea conducatorilor legionari din ordinul premierului Armand Calinescu il va gasi insa in libertate, se imbolnavise in lagar si, prin relatii, fusese mai intai internat intr-un sanatoriu, apoi eliberat. Modul in care Eliade primeste uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu ii permite biografului sa stabileasca o alta constanta a personalitatii eroului sau: asumarea vietii ca "destin", mod de proclamare "a unei fidelitati narcisiste fata de sine insusi, ce exclude de la bun inceput orice punere in chestiune a trecutului sau recent". Eliade va persista in aceasta fidelitate narcisista pana la sfarsitul vietii si este de presupus ca in buna, mare parte incapacitatea lui de a-si examina critic trecutul poate fi inteleasa prin extinderea observatiei facute de Florin Turcanu despre atitudinea lui de la sfarsitul anului 1938-inceputul anului 1939 (o atitudine inradacinata in certitudinile moralei private zamislite din adolescenta si care ii permite sa indeparteze indoiala pentru a regasi totdeauna solul ferm al unei anumite imagini despre sine). Daca a evitat, poate dinadins, portretizarea psihologica a lui Eliade, Florin Turcanu a fixat totusi reperele necesare si pentru o intelegere a "interioritatii" acestuia. A dat insa prioritate faptelor, nu "interpretarii". Iar faptele evocate, investigate, descoperite de el difera uneori radical de ceea ce diversi alti autori au crezut necesar, uneori din nevoia unor demonstratii de o uimitoare suficienta agresiva, sa accentueze. Capitolul despre scurta sedere, de mai putin de un an, a lui Eliade la Londra este ilustrativ. In anumite scrieri s-a dat credit absolut unei note intocmite de un ofiter din serviciile secrete britanice, dupa care Eliade ar fi fost "cel mai nazist dintre membrii legatiei romane" si ar fi cerut sa ia locul unui alt functionar.
Florin Turcanu citeaza aceasta nota, din 11 octombrie 1940 (redactata probabil pe baza informatiilor primite chiar de la persoana careia Eliade ar fi urmat sa-i ia postul), mentioneaza ca in arhiva Ministerului de Externe acea presupusa cerere a lui Eliade nu exista, dar ca exista o alta, din 18 octombrie, prin care el solicita autoritatilor de la Bucuresti sa fie numit in Portugalia. Numire ce va fi facuta la 21 octombrie. Fara nici un comentariu - dar apropierea de date si absenta din arhive a acelei cereri de promovare fac neverosimila nota intocmita de ofiterul britanic si sugereaza mai degraba ca functionarul ce se pretindea amenintat il "intoxicase" pe acesta cu buna stiinta si in folos propriu, pentru a-si construi un prestigiu (va demisiona si-si va anunta ruptura de reprezentanta diplomatica a Romaniei dand un interviu in presa britanica). Pana la urma, nu atat pentru "nazismul" lui Eliade este semnificativ episodul, cat pentru atmosfera de intrigi si uri din legatia romana de la Londra !
(va urma)
*Florin Turcanu - Mircea Eliade, Le prisonnier de l'histoire, préface de Jacques Julliard, Editions La Découverte, Paris, 2003.
