O carte liniștită

De la Expresivitatea involuntară încoace, dar mai ales după Iluziile literaturii ro­mâne, cam tot ce s-a scris despre Eugen Negrici conține de toate, dar și un mic sur­plus de adrenalină. Vârful de receptare a fost atins cu siguranță la apariția Ilu­zii­lor..., care a produs emu­lație (dezbateri, polemici, laude și contestări) într-un moment în care critica toc­mai adormise năucită de vacarmul general, și literar, post ‘89. Sintezele pe care le-a semnat au avut darul să biciuiască și să frustreze si­multan așteptările. S-a specializat în piep­tănatul altfel al literaturii române (in­teresant că și istoricul Lucian Boia insistă în momentul de față pe același tip de pro­vocare), ceea ce e nu doar o întreprindere curajoasă, dar și igienică.

Negrici își protejează propunerile sub un blindaj teoretic soft, ră­mășiță tenace a formației sale lingvistico-structuraliste. Nu o dată i s-a contestat bosa ana­li­tică, dar niciodată nu i-a putut fi pusă la în­doială prospețimea galvanizantă a pers­pectivei. Tratează „obiectele“ literare ca pe volumele dintr-o bibliotecă niciodată de­finitiv și funcțional organizată. Le schim­bă nonșalant ordinea (aceea dictată de ca­non), le așază cu capul în jos, într-o dun­gă, cu spatele, pe unele le trimite direct la dulap. Mizează mult pe uitați, inocenți sau dezmoșteniți, busculează moștenirea călinesciană a criteriului estetic. De fapt, nu prețuiește atât diagnosticul (care, când e, e mai ales în răspăr), cât infinitul ca­zuisticilor posibile.

După câteva cărți spectaculoase și de neo­colit, tot nu e clar de unde vine adrenalina receptării. Pesemne decontează un obicei, și hâtru, și malițios: aprinde brusc lumina în ochii belferiți.

Cazul s-a clasat: verdictele care-l privesc pe Eugen Negrici vor rămâne multă vreme an­corate la ideea de valoare, odată ce Ni­colae Manolescu i-a recunoscut în Istoria critică a literaturii române merite in­dis­cu­tabile: a adus „perspectiva stilistică“ în tratarea literaturii vechi și astfel a ajuns în descendență ilustră: „după Cartojan, ca­re se înscria în tradiția istoristă a spi­ritului literaturii vechi, și după Că­li­nes­cu, primul care a privit-o din unghi es­tetic, și în același timp cu Mazilu, pentru care literatura secolelor XVI-XVIII apar­ținea marilor curente europene“.

Jurnalul publicat anul trecut, Sesiunea de toamnă, ne anunță pe coperta a patra un timp al „reexaminării“. Cu puțină aten­ție, capcana întinsă de autor poate fi evi­tată. Nu e vorba de niciun fel de au­to­re­vi­zuiri. Vechile dileme sunt reluate - e drept, mai pe scurt, mai puțin teoretic-rece, mai melancolic.

Adnotează, de pildă, o „însemnare țâf­noa­să din tinerețe“ (1975), după ce văzuse un spectacol cu Nabucco la opera din Bra­tis­la­va. Îl enerva pe atunci chiar Verdi, „cu in­corigibila lui cruzime de a-și oferi ariile cele mai grele muribunzilor“, îl agasau ges­turile prozaice ale instrumentiștilor în fo­să și dirijorul, cu „fițele“ și „mag­ni­fi­cența“ lui. În 2011, se vede că scena a fost reînviată ca să vedem că întrebarea e tot aco­lo, tenace: „Ce e mai bine pentru des­tinul operei (...)? Să răscolești în mă­run­taiele ei, să scanezi locul unde au loc ar­derile, procesele de asimilare, să vizitezi în absența stăpânului, cu o curiozitate ne­demnă, atelierul cu ebo­șele și versiunile lui stân­gace, răscolindu-i așter­nu­turile murdare? Sau să o contempli astral, de foarte departe, făcând abstracție de condițiile ivirii ei, de bă­legarul care o hră­neș­te?“. Din vârful condeiului, propune să învățăm „să iu­bim grăuntele divin cu în­grășământul lui cu tot“ (de pildă, pe Eminescu, cu tot cu „inevitabila platitudine“ din scrisorile către Veronica Micle). Simplă fandare retorică. Nota care urmează în text e din 1976 și readuce în prim-plan... dilema mitizare/demitizare.

În 1981 scria despre generația ’60: „În fal­sa noastră istorie literară postbelică, ge­nerația lui Sorescu, Blandiana, Nichita și ceilalți a jucat rolul unei false avan­gar­de. Au adus cu ei nu noul, ci firescul: nu au dinamitat (ei și criticii care îi spri­ji­nă) scleroza, ci aberația. Fiindcă nu s-au luptat cu cine trebuia, tare mi-e teamă că vor temporiza procesele și vor juca, cândva, rolul unor legitimiști subtili, al unor cripto-legitimiști“. Rezerva e ace­eași și la distanță de aproape 25 de ani: „Poe­zia propagandei anilor ’50 a devenit păcatul originar al literaturii scrise sub comunism și coordonatele stilistice ale generației ’60 sunt consecința evitării erorilor deceniului anterior!“ (dintr-un interviu acordat în 2005 lui George Arion și transcris integral în Sesiunea de toamnă).

Ce-l tulbură așadar pe critic? Toc­mai contextul istoric - al Ope­rei, dar și al receptării -, fac­to­rul acesta abuziv, mereu în miș­care, pe care dintotdeauna l-a voit extirpat fin, matematic, aseptic, de dragul judecării pure a Operei. Din pricina contextului au căzut scriitorii cel puțin de două ori în capcana politicului (în 1964 și în 1968). Biografia ingrată l-a coborât pe Ma­rin Sorescu de pe scara pe care în mod clar suia, poate chiar către Nobel. „N-a avut stofă de martir“ , scrie Negrici. „Da­că ar fi avut tăria să se lase, ca să ne exprimăm în spiritul lui, un pic cru­ci­fi­cat sau trecut prin țepi și dacă s-ar fi auzit că un scriitor de talia lui e hăituit de autorități, dacă ar fi devenit un caz in­ternaționalizat și subiect de presă, nu­mele lui Sorescu ar fi contat astăzi în lume.“

La momentul prezent, criticul se declară resemnat: suntem în era „bruiajul in­formativ“ al Internetului, nu mai ai cum să faci abstracție de context, de biografia autorului. Judecățile literare pe probe noi se cam suspendă, merită cel mult reexa­mi­nate vechile argumente. Nu se revizuiește nimic, se amendează însă discret relieful aplombului. Confruntarea nici n-ar mai avea rost, odată cu „plebeizarea volun­ta­ră și involuntară a literaturii în acești ani postdecembriști. Va urma, cred, vul­ga­rizarea ei și decorarea campionilor acestui proces de actualizare, mo­der­ni­za­re, obscenizare“. Constatarea datează din 1992, dar în 2005 condiția criticului, a ce­lui de întâmpinare mai ales, era mult agra­vată. Demotivarea profundă, din cauza nivelului jalnic al producției literare și al interesului pentru cultură.

Ca și Simulacrele normalității (2011), tot un volum de tip jur­nal care a circulat prea puțin din pricina editorului, Sesiunea de toamnă glisează fără voia au­torului spre zona personală, de care tot­dea­una s-a ținut la distanță prudentă. Idei­le literare nu s-au schimbat mai deloc, dar nu-și poate refuza un bilanț. De fapt, mai multe. Și, din fericire, nu opune cu totul rezistență asaltului amintirilor.

În plan politic, bilanțul nu iese în­tot­deau­na bine. O întrebare dramatică, în prin­ci­piu: „Ce aparține cu adevărat diavolului – răul sau acomodarea cu el?“. Totuși, nu se mărturisesc compromisuri, ci mai de­gra­bă se deplâng iluzii. La revoluție, Ne­grici s-a aflat în primele rânduri ale pro­testului de la Craiova (se revede, tulburat, zece ani mai târziu, pe o casetă video). În anii ’80, a ieșit la liman printr-o mică, foar­te simplă șiretenie, atunci când a fost chemat să redacteze telegrama de ziua lui Ceau­șescu (a scris-o sec, searbăd, nepar­ti­cipativ și... s-a respins). Printre rânduri și prin zigzagul temporal al notațiilor, apar și ceva regrete („sunt un produs al fricii politice“, îi spune lui George Arion), vreo două amiciții care nu mai sună foarte bine (Caraion, Eugen Barbu ș.a.), plus câteva în­tâmplări cu scriitori. Nimic de natură seismică.

Cu inventarul ei de noroace și ghinioane, în contrapunctul odihnitor al vechilor și noi­lor însemnări (vezi paginile despre la­bra­dorul care chiar se bucura de-adevă­ra­telea), cu intensa culoare a amintirilor eu­forice (scenele cu tata, dealurile de la Ma­teești, vânătorile) sau cu micile tristeți ca­tifelate („Gandhi arătându-ne tot timpul laba zgâriată prin rugi. Foștii bărbați fru­moși și câinii simt nevoia de compă­ti­mire“), Sesiunea de toamnă rămâne o car­te liniștită și sigură pe ce și cât dorește să spună.

Jurnalul, scria Negrici în 1975, este „un act de literatură, adică unul respectând con­vențiile acesteia și, adesea, și pe cele so­ciale. Când nu poate fi vorba de sin­ce­ri­tate – și nu poate fi – voi continua să fac ceea ce știu: jocul «de-a măștile», gri­juliu doar în a aduce deasupra feței pe acelea care sugerează franchețea și intimitatea“.