Pe aceeași temă
Lectura lui Victor Ieronim Stoichiță asupra lumii în care a crescut e un „auto-RMN“ pasionant și grațios. Savantul dozaj de frumusețe și adevăr te îndeamnă să citești Despărțirea de București după „metoda“ vreuneia dintre cărțile de istoria artei ale autorului.
„Iată-i. Sunt toți aici.“ Un început magnific pentru un volum de memorii, numai că Despărțirea de București, colecția de amintiri din copilărie și adolescență ale lui Victor Ieronim Stoichiță, e departe de a fi doar atât. Frazele se înlănțuie unse, descriu scene „în alb-negru“, povestesc întâmplări, migălesc portrete sau doar schițează profiluri - părinți, bunici, străbunici, unchi, mătuși, frați, profesori, prieteni. Nu se știe cum, ramurile acestei despletiri de digresiuni fermecătoare se așază la un moment dat cuminți în perfectă cronologie.
Ce e cu totul aparte în carte sunt pliurile textului, în care stau ascunse mult mai multe „lumi“. Ajungi, sau poate nu, la ele. Cu siguranță nu la toate. Avem în față un origami, deopotrivă sofisticat și simplu, înzestrat cu atributul tradițional al obiectului: descarcă incredibile fațete ale emoției în creierul celui care îl manevrează (în cazul nostru, cititorul). Altminteri, Victor Ieronim Stoichiță poartă și de această dată obișnuitul lui „costum“ de savant discret, sobru, rezervat și emană aceeași intensă amenitate a erudiției. Calmul ușor inhibant al ideilor, mereu clare la el, răcește exact cât trebuie, fără să evacueze nostalgiile. A administra în acest fel, cu instrumentele parcă materiale ale inteligenței, materia vie a amintirii devine un spectacol rar, de neuitat.
„Iată-i. Sunt toți aici.“ Lectură personală a lumii noastre, lumea din care vine Victor Ieronim Stoichiță își caută centrul, axul pivotant care a făcut-o să nu se împrăștie. Ce e cu acest centru și cu rostul lui aflăm mai bine dintr-o mărturisire a autorului, făcută într-un interviu din februarie 2007, semnat de Marius Vasileanu în Adevărul. Întâlnirea cu Constantin Noica și grupul de la Păltiniș:
„Noica era un filozof pur, pentru el gândul, filozofia logosului erau totul. Raporta totul la logos, ceea ce era bine pentru un filozof. Ca atare, nu-l interesa foarte mult istoria artei, o considera ca un fel de lux, ca un fel de desfătare a simțurilor, întruparea ideilor hegeliene, eventual, dar nu mai mult. (...) Ce-am învățat de la Noica a fost apropierea de cultura temeinică. El ne făcuse acel celebru program de lecturi de 5 ani, prin care am trecut. A mai existat încă ceva din punct de vedere foarte personal și, într-un fel, îi mulțumesc pentru aprecierea de atunci... Nu-l interesa foarte mult ceea ce fac, dar îl interesa - și-n discuțiile noastre asta apărea foarte des - cum fac. Lucrul acesta m-a ajutat enorm. (...) La nivelul științelor umane este un lucru absolut fundamental. (...) acest logocentrism al lui Noica m-a ajutat în momente de cumpănă. Și în țară, și după ce am plecat, m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă meseria pe care am ales-o, dacă contează sau nu contează istoria artei. Am ajuns în Occident într-un moment fericit în care, din cauza viziunilor deconstructiviste, tot sistemul logocentric se zdruncina. Și atunci, dintr-o dată, am simțit și mi-am dat seama că n-ar fi deloc bine să abandonez ceea ce de fapt acumulasem. (...) Era interesul față de marea tradiție a gândirii conceptuale și de fapt ceea ce am făcut, am făcut pe această linie, săpând în jurul imaginii ca un potențial centru de semnificație. Asta e ceea ce fac și în continuare“.
Așadar, cuvânt sau imagine, logocentrism și/sau „oculocentrism“, cum spune într-una dintre cărțile de istoria artei. Despărțirea de București devine astfel cea mai accesibilă dintre demonstrațiile lui Stoichiță că nu e nevoie de alegere, dar distincția e necesară. Îmbogățește.
Primul capitol al cărții reproduce textul publicat în volumul colectiv Casele vieților noastre (Humanitas, 2014). Posibil să fi fost chiar catalizatorul acestor amintiri. Fapt e că aici apare și cuvântul-cheie origami ‒ figură a misterioasei facultăți de dilatare a apartamentului familiei Stoichiță, în care ajunseseră să locuiască în mod constant vreo zece suflete, iar, tranzitoriu, câte era nevoie. Delimitarea spațiului vital al celor trei generații și respectiv a celor două, apoi, trei familii înrudite decurge după reguli elaborate. Un mix de modele de educație, sudate printr-un unic consens, și anume că familia e totul, mai ales în vremuri de restriște, provoacă din când în când scurtcircuite și crize acute de spirit critic (un amuzant război îi opune pe adepții cafelei vieneze celor ai cafelei turcești). Dar exact în frecușul acesta se fasonează personalitatea copilului Victor.
De altfel, „conflictul“ generațiilor e aici materie bogată de proză.
Bunica din partea mamei venea în fiecare toamnă de la Cluj să-și ajute fiica la prepararea conservelor. Medic stomatolog la viața ei, cerceta încă de la ușă starea dentară a celor trei, apoi patru copii din casă și notifica sobru că sunt prea gălăgioși. Era deci respectată, nu neapărat simpatizată. Bunica paternă, Agripina, încarna și ea alt tip de autoritate restrictivă. Gătea pentru întreaga familie, dar nu fără morgă aristocratică. Dulciurile nu făceau niciodată obiectul unei a doua invitații, ci poposeau gospodărește în bufet, sub cheie. Între fazele de producție ale supei cu găluște, dădea lecții de germană și pian (combinate!) odraslelor micii nomenclaturi comuniste. Ea, bunica Agripina, ajunge și cauza primei rebeliuni a lui Victor, care fuge la șapte ani după o șatră colorată de țigani, după scripca fermecată la care cânta un țânc de vârsta lui. De vină erau prea insistentele exerciții de germană și de scriere în alfabet gotic. Lecția blândă a mamei (țigănușul exersase și el ore lungi ca să poată cânta acum fericit) se va întâlni peste ani cu a filozofului de la Păltiniș.
Sunt zeci de personaje în amintirile bucureștene ale lui Victor Ieronim Stoichiță. Două sunt însă puse în ramă aparte. E mai întâi adorabila mătușă Margot ‒ curajoasă, șarmantă, aventuroasă cu măsură, traversând Europa de la Notre-Dame de Sion din Tecuci până în atelierul lui Brâncuși și în saloanele aristocrației franco-române de la Paris, iar de acolo, din păcate, înapoi, spre o garsonieră confort III din București. Escală pitorească în viața de prinț scăpătat a lui Lionel Negrescu, fostul proprietar al actualului Muzeu Antipa.
Ceva mai sus e așezat portretul bunicului patern, medic și reputat universitar clujean, violonist amator extrem de înzestrat și scriitor de romane sub pseudonim. L-a cunoscut prea târziu, murise deja când nepotul adolescent a vrut să știe cum a fost cu adevărat închisoarea politică a bunicului. Află în chip extravagant – și sunt câteva pagini superbe (singurele cu un grăunte de patetism) despre lecțiile de engleză ale profesorului Florin Cortez, coleg de celulă cu doctorul Costa. Victor trebuia să pună întrebările în limba lui Shakespeare, iar profesorul îi povestea în aceeași limbă două strălucite conferințe ținute de doctor în celulă, plus interpretarea fără greș, desigur a capella, a celui mai dificil capriciu de Paganini.
E multă libertate în aventurile deștepte ale fraților Stoichiță (verișoara Clarisa rămâne mai deoparte, închisă în oarece fumuri princiare). De mici au dreptul să disece pe cont propriu problemele familiei. Cresc în cadrilul atitudinilor „liber impuse“, inevitabile în traiul la comun. Pe cât posibil, sunt atenți la rețeaua de infraroșii a interdicțiilor, dar cârcotesc cot la cot cu adulții, judecă, își spun părerea, îngăduie și iartă. Cum nouă ani au fost numai ei doi, majoritatea aventurilor îi privesc exclusiv pe Victor și pe fratele său Adrian (cu doi ani mai mare). La patru și, respectiv, șase ani, în ziua arestării bunicului, se ascund în cușca dulăului Lupu, care înțelege de îndată să le mascheze prezența. Mai târziu, când Cristinel, sora mai mică, ajunge la vârsta întrebărilor, frații își exersează ingenios superioritatea: mezina află că avem cu toții mâna stângă și mâna dreaptă, ochiul stâng și ochiul drept, dar că urechile ar fi o excepție: urechea stângă e de fapt urechea dreaptă, și invers. Se aleg, desigur, cu mustrări severe.
E multă toleranță însă în casa din Andrei Mureșanu. Mătușa Margot, din partea mamei, acceptă să împartă două săptămâni salteaua dublă așezată pe podea (în iarna cumplită a lui 1954) cu „plicticosul“ unchi Octav, comunist, burlac și ipohondru. Un memoriu adresat de acesta ministrului Instrucțiunii Publice (cere catedra de literatură română, nu curs de inițiere cu studenții din RPD Coreeană, plus un bec mai mare de 40 de wați în sala de clasă de la Pitar Moș, pe motiv de miopie severă) bate orice capitol din Costache Olăreanu. Tot el, marxistul care îl citea pe Aristotel în greaca veche, îi lasă moștenire nepotului un secrétaire Biedermeier, după ce îi strecurase și trei cărți esențiale, la plecarea tânărului ca bursier la Roma.
Oricând e nevoie, familia întinde automat plasa de susținere. La 13 ani, Victor înțelege că i s-a terminat copilăria – e vara divorțului dintre părinții săi, trezirea lui la responsabilitate față de o mamă rafinată, inteligentă, devotată și prea puțin fericită. Țâfnosul Octav își ajută sora atunci când rămâne fără mijloace: dejunează zilnic la ea bombănind, dar plătește „consumația“. Nenumăratele mătuși (reale sau asimilate rangului) sunt vizitate sistematic. În această lume densă, congruentă, indestructibilă, nu uiți de ceilalți. Centrul e fără doar și poate familia. O lecție și pentru azi.
Lectura lui Victor Ieronim Stoichiță asupra lumii în care a crescut e un „auto-RMN“ pasionant și grațios. Savantul dozaj de frumusețe și adevăr te îndeamnă să citești Despărțirea de București după „metoda“ vreuneia dintre cărțile de istoria artei ale lui Victor Ieronim Stoichiță. Deloc la îndemână, dar fascinația riguroasă a privirii hermeneutice a criticului de artă e aici și „sapă“ clar în adâncimea tabloului de familie.
Noica ar fi, din nou, mulțumit de ucenicul lui.