O carte pentru recitit (1)

Gabriela Adamesteanu | 03.03.2003

Pe aceeași temă

Lectura inadecvata

Raspunzand la o ancheta a revistei Orizont pe tema clasica a “Bibliotecii ideale”, am avut cateva surprize:

1. In biblioteca mea ideala imi alesesem mai degraba autori decat carti - autori de romane mari, in multe volume, gen Razboi si pace, In cautarea timpului pierdut, Ulysse, Comedia umana. Biblioteca ideala inseamna selectie maxima si recitire. Ce voiam eu sa recitesc in cartile alese? Mi-a fost mai clar ca altadata ca ma fascineaza desenul, premeditat si greu descifrabil, al destinelor, sensul lui ambiguu, imposibil de rostit. Si personajele - oricat de distorsionate, oricat de minate de irational, oricat de “disolute” ar fi.
Mi s-a parut ca nu a fost doar o intamplare, cum credeam, ca, dupa o scoala facuta sub umbrela tot mai zdrentuita a realismului socialist, studenta lipsita de ambitii literare care eram in momentul “deschiderii” si-a ales la lucrarea de diploma “Disolutia personajului la Proust”. O tema care evident ar fi depasit-o total chiar si in timpuri normale, cand Proust nu ar fi trebuit citit la Biblioteca Academiei, iar bibliografia proustiana de ultima ora i-ar fi fost accesibila.

2. Mai toate cartile pe care le-am retinut in Biblioteca mea ideala sunt lecturi de tinerete, vesnic amanate pentru un fericit moment fara stres.

3. Exista o exceptie: Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu, lectura recenta, de care nu m-am indurat sa ma despart, de aceea am si reluat-o, de la cap, astfel incat am ramas cu impresia unui roman sferic, rotund.
Asum ca nu aceasta este lectura cea mai adecvata. Multumindu-mi pentru ca din prietenie ii citisem in manuscris Usa interzisa (mi se pare indispensabila lectura prietenilor scriitori, inainte de aparitia unei carti), Gabriel Liiceanu mi-a spus ca nu a tinut seama de unele sugestii ale mele, pentru ca eu o citisem ca pe un roman. Intr-adevar, grila mea de lectura are in vedere, inevitabil si mereu, un roman - dar un roman cu o structura atat de deschisa, incat aproape nimic nu poate fi strain de el.

Am tot incercat sa-mi traduc bucuria intensa pe care mi-a dat-o (ca si multor altor admiratori ai Jurnalului suedez) lectura acestei carti fluide si acute, fermecatoare si profunde in care se poate intra pe diferite niveluri. Notele mele de lectura nu reprezinta decat schita acestor tentative.

Ele nu vor reusi, sunt sigura, sa transmita farmecul indicibil, misterios al acestei carti. Insa as vrea sa nu ma rezum la un semn de exclamatie, ci sa incit relectura Jurnalului suedez, asezat, de pe acum, in locul inalt - si cu totul special- pe care il merita (nu doar in literatura romana).

Dupa recitire, mi-am confruntat impresiile fragile cu opinii de autoritate uitate pentru ca la vremea cand fusesera publicate inca nu citisem cartea. M-am bucurat vazand ca Matei Calinescu lanseaza ideea recitirii chiar din deschiderea comentariului sau: “E una din acele carti pe care incepi sa le recitesti cu mult inainte de a fi terminat prima lectura. Fara sa vrei, dupa cateva pagini, simti ca trebuie sa faci o pauza reflexiva, sa regandesti ceea ce ai lasat in urma, sa inaintezi in text mai cu atentie, cu o mai decisa deschidere receptiva, si mai ales incet, fara graba.

Asa am citit jurnalul Gabrielei Melinescu...”*

O sfera sau o piramida

Cata constructie se consuma intr-un jurnal? In jurnalele Gabrielei Melinescu s-ar putea presupune ca foarte multa, chiar daca autoarea alege drept criteriu de selectie a insemnarilor ideea de confesiune-comunicare: “Din numeroasele insemnari pe care le fac, aleg numai acele randuri care imi atenueaza intr-un fel angoasa si teama irationala, gandindu-ma clar la cel care va citi aceste randuri, pentru ca ele sunt scrise pentru un interlocutor, de aceea eu las jurnalul meu oriunde m-as afla si nu mi-e teama ca cineva ar scotoci prin el si ar gasi ceva ascuns, dubios. Acest sentiment l-am avut mereu: cel al deschiderii (...) Trebuie spus ca nu scriem niciodata pentru noi, ci mai degraba din dorinta de a iesi din singuratatea momentului, a comunica cu semenii nostri, sau macar cu o singura persoana, cat de apropiata sau departata ar fi ea”.

Gabriela Melinescu scrie sau proiecteaza sa scrie, in paralel cu acest jurnal, nuvele si romane. Un jurnal de creatie este inserat in cuprinsul Jurnalului suedez, si autoarea da cu naturalete date despre felul in care se nasc si cum sunt primiti Copiii rabdarii, Regina strazii, Lupii urca in cer etc.

Optiunea ei pentru proza (proza poetului!) este expusa cu orgoliu: “Simt mai mult ca oricand ca numai in proza imi pot desfasura aripile (...) Poezia acum mi se pare restrictiva. Cred din ce in ce mai mult in puterea marelui suflu homeric in care se vede nemilos de ce e in stare un poet care scrie proza”.

Proza si mai ales romanul sunt prin excelenta constructie, chiar daca o vreme, asa cum autoarea singura spune, mergi printr-un tunel fara sa stii incotro e capatul, spre ce inaintezi. Mana autoarei are insa siguranta disciplinata a prozatorului cand alege “fragmentele de timp ca niste caramizi de esenta narativa” si le orienteaza astfel incat sensul ascuns al naratiunii sa capete “geometria de sageata a unei piramide cu varful spre cer”. Este insa un mod personal de a construi, asumat cu incredere de sine, la nevoie chiar polemic fata de “lectiile” de structurare a prozei pe care le auzise in tara de la prieteni, romancieri de succes: “Mai bine imi urmez poteca mea decat sa iau soseaua «asfaltata» a altor scriitori deja celebri. Totul vine din interior, dar nu din interiorul altora. In ceea ce priveste «structura» sau «arhitectura» de care fac atata caz romancierii barbati, asta e numai un fel de a ne impiedica pe noi, cu alta sensibilitate, de a pune bazele unei noi estetici. Imi amintesc de marea generozitate a lui Nichita (Stanescu) cand am inceput sa scriu Bobinocarii; el era suta la suta pentru libertate si intr-adevar nu ar fi existat nici Faulkner si nici altii, daca lor le-ar fi pasat de constructiile care inchisteaza continutul exploziv”.**

Este sigur ca ea vizualizeaza acest “intreg arzator” despre care vorbeste in deschiderea volumului doi, pentru ca, formulata altfel, cu o si mai larga ambiguitate, ideea exista si in interiorul jurnalului (insemnarea din iulie 1986): “Imi dau seama ca acest jurnal, in fond, nu este un jurnal. Mai degraba pietre mici scoase din sursele energiei cotidiene pentru a construi, treptat, in aer, o piramida imensa impreuna cu ceea ce n-am scris. Revelatia unui spatiu de energie interioara traind si in exterior sau, mai degraba, sugerand ceea ce nu a putut fi exprimat. Ciudata mi se pare nevoia resimtita de a salva din viata fragmente, pentru a-mi aminti de acea intensitate care m-a vizitat in timp. Foarte des caut, citind, la alti scriitori acea energie interioara, tinand de limba interioara cu care se scrie”.***

Nu insist acum asupra “limbii interioare”, concept central pentru Gabriela Melinescu, datorita caruia a trecut, aparent fara mari traume, frontierele lingvistice si s-a impus in spatiul literar european. De altfel, cronica lui Mircea lui Mircea Iorgulescu**** a fost centrata, din deschidere, pe aceasta tema a limbii: “Un personaj central in Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu este limba (...) Asa apare iluzia sau poate visul unei «limbi universale», a unei «limbi fara limba». Este o limba «interioara», a esentelor si profunzimilor fiintei, recuperata ori descoperita printr-o adancire in sine similara unei calatorii onirice”.

Dar fiecare cititor reface cartea autorului, remodeland-o dupa spiritul si experienta lui: pentru mine, Jurnalul suedez are forma rotunda a unui roman, in care abia volumul 3 (din care s-au publicat fragmente in Apostrof) iti da acces la inceputul sau.

“Acest jurnal se alcatuieste atat de firesc si de frumos, creste aproape ca un roman (...) Faptul ca poate fi citit si ca un roman este o calitate; cineva care n-ar sti nimic despre personajele evocate, despre realitatea lor istorica le-ar intelege in adevarul lor romanesc” spune Matei Calinescu.

Iata “temele existentiale ale jurnalului” trecute in revista de Matei Calinescu: el se refera la primul volum, dar temele sunt recurente: “Obsesia scrisului (...) dar si a desenului, gravurii sau picturii de icoane, in sensul unei devotiuni mai largi pentru arta este (...) una din marile teme care strabat cartea Gabrielei Melinescu, reluata in moduri si contexte diferite.

Alte teme recurente cu variatiuni neasteptate in registrul grav: amintirea parintilor, a tatalui sinucigas si a mamei care nu o dorise (...) amintirea lui Nichita Stanescu; apoi viata in Occident, cu sotul ei, distinsul editor (...) René Coeckelberghs, precum si relatiile ei complicate cu familia dezbinata a acestuia; in sfarsit, Biblia, recitita anual de aceasta poeta indragostita de Frumos si, surprinzator pentru o autoare cu o gandire atat de moderna, practica rugaciunii, acea simpla si tacuta rugaciune a inimii, «cu gandul la sora mamei, calugarita la manastirea Namaiesti»”.

Sacrul ascuns in profan

“Din haosul paginilor am ales (...) acele parti in care am comemorat, in felul meu, cotidianul: viata alaturi de sotul meu, editorul René Coeckelberghs: timpul personal si cel istoric” anunta autoarea la inceputul volumului 2.

Abia volumul 3, asa cum am spus, pare ca va oferi datele initiale ale romanticei povesti de iubire dintre tanara poeta romana si pasionatul editor suedez de origine belgiana, pe care se articuleaza desenul epic principal al cartii (conform lecturii mele): romantic pentru ca, pe linia unei mari traditii lirice, moartea nu ii desparte, ci ii apropie pe cei doi protagonisti. In 1990, René Coeckelberghs a murit de cateva luni, dar pentru naratoare (cel mai complex, cel mai fascinant personaj al Gabrielei Melinescu, pe care cred ca ar fi gresit sa il identificam cu autoarea) “trecutul e mult mai viu decat prezentul caldut al prieteniilor asa-zis amoroase”.

“Se pare ca René mort e mai important decat René viu - el intredeschide poarta prin care pot arunca o privire «dincolo» (...) Nimanui nu-i trece prin cap ca eu traiesc cu mortul meu, intens, mai departe.”*****

Moartea nu inchide, ci deschide, de la capat, povestea de iubire. Dar aceasta nu este singura lectura posibila. Jurnalul suedez este un rafinat eseu despre arta, scris de un mare artist, o meditatie asupra vietii, cu laitmotive religioase (o religie cat se poate de deschisa spre toate religiile lumii): un poem narativ, senzual si incarcat de spiritualitate, o cronologie a unui timp istoric tensionat - Europa inainte de neasteptata cadere a Zidului etc. Tensiunea realizarii - in sensul ei cel mai inalt (prin arta si in plan uman) - intretaie visul premonitor, amintirea traumatica si moartea unor fiinte apropiate. Volumul 1 se inchide cu moartea mamei, careia Securitatea nu i-a mai permis sa isi vada fiica. Volumul 2 se inchide cu moartea lui René.

Chipul lui capata o intensa aura tragica mai ales in volumul doi, incheiat cu moartea lui neasteptata. Cititorii primelor doua volume nu au de unde sa stie cum si cand s-au intalnit cei doi.

Abia intr-un fragment al volumului 3, recent publicat in Apostrof, este evocat momentul de inceput al acestei relatii. Insemnarile sunt din 1990, de la Stockholm, René Coeckelberghs a murit de cateva luni si naratoarea evoca intalnirea lor, in vara lui 1971, intr-un Bucuresti torid si misterios, de o (involuntara, probabil) atmosfera eliadesca.

“Intr-una din toridele zile ale verii bucurestene in care ma perfectionam citind Gita si desenand sub hipnoza provocata de desenele lui Victor Brauner, m-a sunat traducatorul Ion Comsa spunandu-mi ca un editor suedez a venit la Uniune si dorea sa ma vada pe mine. Am fost uimita - nimeni nu ma invitase niciodata la asemenea intalniri. Presedintele scriitorilor avea preferatii si preferatele lui pe care le trimitea tot timpul in strainatate (...) Am stabilit o intalnire si m-am dus la Athénée Palace pe o zi dogoratoare, imbracata in alb pentru a combate canicula”...

* Matei Calinescu - Vocile memoriei, in 22, 22 mai 2001.
** Gabriela Melinescu - Jurnal suedez 1, pp. 38-39.
*** Gabriela Melinescu - Jurnal suedez 2, pag. 128.
**** Mircea Iorgulescu - Anatomia sufletului, 22, oct. 2002.
***** Gabriela Melinescu - Jurnal suedez 3, Apostrof nr. 12, 2002.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22